Drumuri

Azi e ultima zi din acest an, an în care am fost mai mult pe drumuri. Am mers cu trenul foarte mult, am şi zburat, am mers şi cu maşina şi cu alte forme de transport. Am fost prin capitale europene şi pe coclauri. Am făcut zeci de mii de kilometri, am trecut prin zeci de gări şi am văzut zeci de localităţi. Dacă stau bine să mă gândesc, nu am fost decât o singură dată singur, lucru pentru care sunt recunoscător. Marea majoritate a kilometrilor aceştia au fost făcuţi în scop de distracţie. Dovada este chiar acest blog, în care am notat din când în când impresii din locurile pe care le-am vizitat.

Pentru anul următor , din acest punct de vedere, îmi doresc să fie cel puţin la fel de „agitat” ca cel care a trecut: cel puţin la fel de mulţi kilometri pe la fel de multe drumuri şi cel puţin la fel de multe locuri vizitate împreună cu prietenii.

Vă urez un an nou mai bun, mai uşor, mai roz, mai fructuos, mai cum vreţi voi!

Vine vara!

Calendaristic, iarna a început acum 26 de zile. Din punct de vedere astronomic a început acum 4 zile, mai exact la 8:08 pe 22 decembrie. Din punctul meu de vedere... să o luăm aşa: pentru mine motivul principal de nemulţumire toamna şi iarna nu e frigul ci lungimea zilei. Disper să văd întuneric la 4 după-amiaza. De aceea aştept cu nerăbdare în fiecare an solstiţiul de iarnă. E momentul în care ziua începe să crească. Sigur, e doar o chestiune de moral pentru că şi a doua zi tot pe la 16 apune soarele, însă ştii că ziua e un pic mai lungă.

Ilustrativ, două imagini de pe lângă Galaţi. Ora 3 după-amiaza în ziua cea mai scurtă din an pe un câmp acoperit de zăpadă acoperită cu o pojghiţă de gheaţă, de unde şi luciul.

Concluzia e că, pentru mine, vara e un pic mai aproape. Yay!

În loc de felicitare

...pentru că orice alt titlu conţinând cuvinte ca „feerie” ar fi fost în cel mai bun caz kitschos şi în cel mai rău caz "fairy"-like.

Galaţi, Ajunul Crăciunului 2007 – nu prea e zăpadă, în schimb vreme rece plus ceaţă rezultă chiciură, fenomen meteorologic destul de rar dar plăcut ca efect vizual. Fără alte prezentări: ta-daaa! Faleza Dunării, colecţia de iarnă 2007.

Şi câteva detalii...

Câteva încercari de prelucrare mai aparte. Seamănă oarecum cu sepia sau IR...

Ah, era să uit! Dragă cititorule, îţi urez un Crăciun Fericit!

Treasure chest

Din ciclul obiecte de imortalizat înainte de a ajunge la gunoi: Într-un balcon de bloc comunist dintr-un oraş a cărui dezvoltare e şi ea fructul comunismului am găsit o relicvă din cu totul alte timpuri. Relicva e un cufăr asemănător cu ce am văzut prin desene animate şi ar fi trebuit să conţină un exces de monede de aur, eventual blestemate. Nu a fost cazul. Am cercetat si era doar pânză de păianjen.

Starea cufărului nu e tocmai bună pentru că a petrecut cel puţin ultimii 30 de ani în acel balcon. Nu s-a dezintegrat când am ridicat capacul însă nu cred că ar suprevieţui unei încercări de deplasare. Singura cale prin care va părăsi balconul va fi pe bucăţi. Se poate ghici culoarea originală deşi nu ştiu exact ce fel de verde a fost.

Interesant e că poate fi datat, anul de fabricaţie fiind trecut pe o bucată de tablă pe capac. Acum aproape 110 ani un meşter de prin Viziru, jud. Brăila s-a apucat şi a construit acest cufăr prin metode care probabil au dispărut de demult. Străbunicii mei nu erau născuţi la momentul respectiv. Multe „nu erau” la momentul respectiv... Dacă e sa-l compar cu ceva (şi să folosesc experienţa literară căpătată de curând :) ), aş zice că e Bendico împăiat, din Gattopardo-ul lui Lampedusa. Probabil va sfârşi la fel...

Spiru Petru Plăcintaru

Una din chestiile care mă enervează la platforma Blogger este lipsa categoriilor pentru posturi. Nu de ajuns ca să mă facă să schimb însă mi-ar plăcea să am opţiunea. De fapt cred că e mai bine aşa pentru că postul acesta ar fi într-o categorie cu un titlu patetic cum ar fi “Frânturi de istorie”.

În Galaţi, între bulevardul Coşbuc şi strada Traian este o zonă în care sunt numai case. Străzile de aici sunt paralele ori cu bulevardul, ori cu Traian şi pentru că acestea de pe urmă formează un unghi ascuţit şi străduţele mai mic formează nişte unghiuri ciudate. Pentru că nu există puncte de reper, doar case, este uşor să te dezorientezi. O parte din străzile de aici sunt pavate cu piatră cubică şi, până acum vreo doi ani, cu piatră de râu (wtf?! – nu e tocmai periferie). Una din aceste străzi care au fost refăcute este Poşta Veche. Ea se continuă cu Războieni care este în refacere chiar acum şi este impracticabilă. Unde vreau să ajung? La intersecţia acestei străzi cu strada Lozoveni. De ce? Pentru că acolo era (tot aşa, până acum câţiva ani) o statuie într-un parc mic mic de tot. De fapt e mai bine spus un spaţiu verde în formă de triunghi cu două bănci. Aşezarea statuii e cel puţin ciudată dată fiind zona rezidenţială şi mi-a rămas în minte. Ieri am trecut pe acolo în plimbare şi asta e tot ce a rămas:

Un soclu şi un morman de pământ.

Conexiunea cu istoria începe acum. Statuia îl reprezenta pe Spiru Petru Plăcintaru care, conform inscripţiei, a fost “Organizatorul şi conducătorul mişcării ţărăneşti din Galaţi 1907”. Titulatura şi statutul sunt operă comunistă pentru a crea un erou al luptei de clasă. Cine a fost de fapt Spiru Petru?

După cum ştim anul 1907 a fost unul agitat de diverse mişcări ţărăneşti. Şi în judeţul Galaţi au fost evenimente, apogeul lor fiind în data de 11 martie. Atunci un grup de ţărani din cartierele mărginaşe ale Galaţiului (Vadu Ungurului, Lozoveni) împreună cu muncitori din port s-au îndreptat spre centrul oraşului pentru a cere la prefectură uşurarea învoielilor agricole şi permisiunea de a munci în port cu propriile căruţe. În faţa prefecturii aştepta Regimentul 1 Roşiori la comanda căruia se aflau sublocotenenţii Livezeanu şi, mai important, Antonescu. Da da, sublocotenentul Ion Antonescu, 25 de ani, dornic de afirmare. El a ordonat deschiderea focului împotriva grupului de ţărani omorând 14 dintre ei. Sublocotenentul Antonescu a mai participat şi al alte acţiuni asemănătoare în judeţ care l-au propulsat în atenţia superiorilor pentru tenacitate şi „fermitate” să-i spunem, trăsături care i-au adus şi porecla de Câinele Roşu. Legătura cu statuia? Unul dintre cei 14 ţărani împuşcaţi era muncitorul cărăuş Spiru Petre zis Plăcintaru.

*Informaţii adunate din diverse surse, cea mai importantă fiind lucrarea „Răscoala ţăranilor din 1907” realizată de Marin Badea şi Ion Ilincioiu apărută în 1967.

Temeswar

Duminică şi luni am fost la Timişoara, dar prin natura ei călătoria nu a permis prea mult sightseeing. Mica excursie în cifre: 27 de ore în oraş din care numai 5 ore am fost efectiv liber să mă plimb prin oraş, plus alte 16 ore pe drum. Am plecat dimineaţă devreme din Bucureşti cu IC591. Cu reducere nu e decât o diferenţă de 7 lei faţă de rapid însă comfortul e cu totul altul. Lăsând la o parte scaunele mai comode, mesele, aerul condiţionat, vagonul restaurant şi alte mici detalii, cea mai importantă dotare este priza de 220V. În consecinţă, opţiunile anti-plictiseală pentru cele 8 ore de drum sunt mult mai numeroase. Eu personal am citit Disgrace a lui Coetzee atunci când nu eram la geam. Până nu a răsărit soarele nu era nimic de văzut şi nici după situaţia nu s-a îmbunătăţit din cauza ceţii. Abia la Drobeta a început să se vadă ceva însă nu îndeajuns. Porţile de Fier I şi Defileul Dunării nu s-au văzut prea bine ceea ce a fost cam dezamăgitor. La Orşova trenul părăseşte defileul şi o ia de-a lungul unei văi printre dealuri. Trece pe la Băile Herculane unde şi opreşte, una din puţinele opriri pe care le face. De ceaţă scăpasem pe la Orşova aşa că partea asta a drumului am petrcut-o la geam.

Mai toţi câinii pe lângă care am trecut au încercat să concureze cu trenul.

La Timişoara am ajuns pe la unu şi jumătate. Pe la două şi ceva rezolvasem cu pensiunea şi eram în drum spre centru. Până atunci fusese soare şi frumos, când am ajuns în centru s-a întunecat brusc. Am văzut doar câteva repere mai importante, cum ar fi Piaţa Unirii, în care clădirile sunt aranjate şi renovate cât de cât.

În drum spre Piaţa Victoriei am trecut pe nişte străduţe care îmi amintesc de Torino (probabil din cauza ansamblului de stradă înguste cu trotuare înguste şi tramvai). Când am ajuns în Piaţa Victoriei era deja prea întuneric pentru poze. De fapt ne era prea foame, aşa că am intrat la Taverna Sârbului unde am mâncat bine ca de obicei, cu menţiunea că, fiind în Timişoara, am comandat Timişoreana :).

Cam atât din Timişoara, pentru data asta. N-am să emit deocamdată nici o părere despre oraş pentru că nu am stat destul şi n-ar fi drept (potenţial există, asta e sigur).

Sibiu

Rămăsesem dator cu imagini şi impresii legate de Sibiul văzut ziua. În consecinţă...

Am plecat de la pensiune rezonabil de dimineaţă, am parcat maşina într-o parcare lângă centrul vechi şi am purces la drum. Am mers întâi pe lângă zidul vechi.

Deşi era anunţată vreme rea am avut parte de o zi excelentă.

După cum ştiţi (cei care aţi fost pe acolo), centrul vechi al Sibiului nu e foarte mare. Am ajuns repede la hotelul de la capătul străzii principale, stradă care în partea opusă se termină în Piaţa Mare.

Am pornit pe ea înspre Piaţa Mare trecând pe lângă hotelul „Împăratul Romanilor”.

În Piaţa Mare dispăruseră aproape complet urmele spectacolului din seara precedentă.

Se pare că în marile oraşe care au un centru vechi (vezi Braşov, Sibiu, Timişoara) există întotdeauna porumbei de hrănit şi ajungi inevitabil să pozezi copii care aleargă după ei.

Din Piaţa Mare am trecut în Piaţa Mică pentru a lua micul dejun în forma unui colac secuiesc. După încă un pic de învârteală printre tarabele festive am plecat spre biserica evanghelică. În drum, ne-am oprit la Podul Minciunilor.

Biserica evanghelică a fost un pic dezamăgitoare la început pentru că se află în renovare pe interior. Din exterior nu ai bănui nimic.

Am spus „la început” pentru că imediat a devenit interesant. Episodul am să-l povestesc mai în detaliu pentru că mi-a plăcut foarte mult. Pe uşa mică din stânga, de la baza turnuleţului secundar, scria că urcarea în turn costă 3 lei. Nu era nimeni dar uşa era deschisă aşa că am hotărât să urcăm. Pe toată înălţimea turnuleţului secundar se urcă pe o scară în spirală după care se merge o bucată mică pe orizontală până se intră în corpul turnului principal. Turnul nu are pereţii foarte groşi iar scara este adăugată mult mai recent pe o structură asemănătoare unei schele metalice ce înlocuieşte probabil o structură mai veche, de lemn. Tot aranjamentul pare un pic fragil şi se zguduie serios la trecerea a patru oameni. Nu cred că e niciodată în pericol de prăbuşire însă e de ajuns să-ţi dea un sentiment de nesiguranţă, dublat de înălţimea insuficientă a balustradei de care oricum nu te poţi ţine din cauza găinaţului de porumbel de pe ea. Porumbeii în culpă erau şi ei prezenţi şi a fost oarecum ca într-un thriller din acela de duzină în care personajul principal umblă prin locuri întunecoase şi, înainte de a fi atacat de-adevăratelea de către personajul antagonic, face pe el de vreo două ori din cauza unor animale inofensive speriate. Mă rog, am ajuns cu bine la mecanismul ceasului şi apoi la nivelul cu clopotele. Ansamblul e funcţional şi poate să pornească fără avertisment (în cazul în care nu eşti conştient de oră). Am trecut şi de nivelul cu clopotele şi am ajuns la ultumul nivel unde am întâlnit un personaj cel puţin boem. Contravaloarea urcării în turn este încasată de o fată care stă singură sus în turn. Fata din turn. :) E drept, cu accente moderne. Are o cămăruţă încălzită în care citeşte şi ascultă muzică de la un mp3 player. Nu are păr blond şi lung, împletit în cozi pe care să-l arunce pe fereastră ca să poată să urce prinţul; chiar şi aşa, e interesantă.

Revenind la motivul ascensiunii, de la acest nivel se poate admira oraşul de sus. Se iese în unul dintre cele patru turnuri mai mici care au ferestre. Dacă o rogi frumos şi promiţi că eşti atent şi nu le laşi deschise, fata din turn te lasă să deschizi ferestruicile. Ce se vede de sus:

Piaţa Mică cu tot cu tarabele ei provizorii şi un pic din Podul Minciunilor.

Privelişte spre nord vest.

Deşi soarele era într-un unghi mai incomod se puteau vedea totuşi munţii, Făgăraşii.

Tot alergând de la o fereastră la alta s-a făcut ora 12. Şi ce se întâmplă la ora 12? Sună clopotele în disperare! Din motive pe care aveam să le înţeleg imediat, numai unul dintre cele trei clopote glăsuia, unul dintre cele două mici. Cel mai mare, de două ori cât unul mic, nu se mişca. După ce trece sperietura iniţială te obişnuieşti cu zgomotul însă îţi mai seama de altceva, mai îngrijorător. Clopotul acela în mişcare are o anumită masă, de ajuns să influenţeze tot turnul. Mai exact, întreg turnul se leagănă. Nu se zguduie, nu vibrează, se leagănă – lucru verificabil şi vizual urmărind structura metalică în relaţie cu pereţii. E impresia aia neplăcută de cutremur, la o scară mai mică, totuşi sesizabilă. Fata din turn nu părea deranjată aşa că ne-am mai liniştit, probabil e ceva normal. Nu ştiu exact cum e când (dacă) bate clopotul cel mare.

Ca o concluzie, urcatul în turnul bisericii evanghelice din Sibiu e o experienţă interesantă.

Am coborât până la urmă din turn şi am continuat vizita prin oraş. Clădirile din zona Sibiului au un model mai special de lucarnă care le face să semene cu nişte ochi galeşi.

Ideea din spatele imaginii nu e originală (am văzut o imagine foarte asemănătoare pe peretele unei cafenele din Piaţa Mică în seara de dinainte).

La catedrala ordodoxă am stat puţin, am admirat interiorul, uşile. Până şi lamele metalice de răzuit noroiul de pe încălţăminte sunt o mică operă de artă (presupun că asta sunt, după amplasament, formă şi faptul că nu le găsesc alt uz).

Am încheiat turul centrului tot pe lângă hotelul din capătul străzii principale şi pentru că se făcuse destul de târziu am pornit din nou spre Piaţa Mare ca să mâncăm la Crama Sibiană. Localul e aproape sub Turnul Sfatului cu intrare din ambele pieţe. Apropo de Turnul Sfatului...

Revenind la restaurant, scaunele îmblănite şi iile şi ulcelele agăţate de pereţi mi-au lăsat impresia de kitsch însă nu prea a contat pentru că mâncarea, tradiţională, e foarte, foarte bună iar porţiile sunt gigantice la preţuri decente. Ne-am ridicat cu greu de la masă cu gândul să mai prindem ceva lumină la Muzeul Astra (vezi episodul anterior). Mi-aş fi făcut şi eu siesta pe bancă dar nu mai era timp.

Spre maşină am trecut printre două clădiri roz, una din ele un liceu al cărui nume nu mi-l amintesc.

După ce am urcat în maşină ştiţi ce am făcut din episodul trecut. Cam asta a fost cu Sibiul; merită un week-end, mai ales acum că a fost înfrumuseţat pentru rolul de Capitală Culturală Europeană.