Acoperişul Dobrogei

Premiza: am găsit pe hartă cel mai înalt punct din Dobrogea şi trebuia ajuns acolo. Se întampla prin vară când vremea e rar un motiv de ingrijorare. Primul lucru de făcut a fost obişnuita trecere peste fluviu.

Autoportret în apele Dunării.

Cel mai înalt punct din Dobrogea este vârful Greci – 467m cunoscut şi sub denumirea de vârful Ţuţuiatul. Se ajunge convenabil la poalele dealului pe DN 22D cotind la stânga spre comuna Greci după ce se trece prin Măcin (maxim trei sferturi de oră de la trecere bac Galaţi). Traseul turistic marcat prin triunghi albastru începe din piaţa din sat şi poate fi urmat cu maşina până la o parcare de la marginea satului de unde poţi continua doar cu un vehicul cu gardă la sol mult mai mare. De acolo ţinta e relativ aproape, cam o oră şi jumătate până sus. Peisajul e complet altceva decât tot ce am văzut prin munţi pe unde am fost, cum e şi normal de altfel. Solul pietros, vegetaţia pitică, fauna toate sunt neobişnuite.

Vârful Călcata – 430m văzut din parcare (e mult spus parcare)

Urcăm repede pe un deal mic din apropiere de unde se vede un început de panorama. Vârfurile Pripocea şi Iacobdeal în depărtare.

Reprezentanţi ai florei şi faunei locale (am uitat să menţionez că traseul turistic intră pe teritoriul rezervaţiei Munţii Măcin constituite pentru a proteja diverse specii pe cale de dispariţie cum ar fi Testudo Graeca din care am întâlnit vreo 5 exemplare)

Ne-am continuat drumul până sus urmărind traseul. Pe alocuri terenul e foarte accidentat. Exista totuşi şi un drum pentru utilaje pentru că dealul alăturat e de fapt o carieră. Traseul urcă aproape pieptiş până în şa (între vârful Greci şi vârful Călcata) unde se întâlneşte un gard de sârmă ghimpată destul de vechi.

Am continuat urcarea urmărind gardul şi am ajuns pe vârf. Am fost puţin dezamăgit când am ajuns acolo pentru că cel mai înalt punct din Dobrogea e de fapt vârful unui dintre cei muţi copaci de acolo. Înspre Greci priveliştea e minunată.

Tot vârful Călcata, de data asta de undeva de deasupra lui.

Undeva în dreapta (cum stai cu faţa la sat) se poate vedea Galaţiul, Brăila, Măcin şi chiar şi releul de la Văcăreni. Dacă nu ar fi copaci în spate, s-ar putea vedea Luncaviţa şi poate Isaccea, Reni (peste graniţă), Tulcea...Luncaviţa se vede printre copaci dacă ţopăi un pic când eşti chiar pe vârf. Vârf care este de fapt o formaţine de stânci înaltă de vreo doi metri şi jumătate pe care te poţi urca. Nu e chiar netedă dar după ce verifici atent că nu sunt serpi sau alte lighioane întinse la soare te poţi întinde tu în locul lor. Forma stâncii e chiar ergonomică. Licheni sunt din belşug.

Am stat 20 de minute cu ochii închişi întins pe acoperişul Dobrogei...bâzâit de diverse insecte precum şi de partenerii de urcuş care nu aveau stare.

Când s-a plictisit toată lumea de stat am luat-o înapoi pe acelaşi drum spre parcare.

Pe drumul de întoarcere spre Măcin.

Am promis că mă întorc acolo însă nu am mai făcut asta de atunci deşi am trecut de nenumărate ori pe lângă. Însă vine şi vara până la urmă...

Dobrogea reloaded

De fapt nu e chiar reloaded pentru ca e relatarea unui roadtrip mai vechi, de prin octombrie. Am avut noroc de vreme bună şi am luat maşina la un drive test extins. M-am trezit foarte devreme, atât de devreme încât (stupoare!) nu era lumină afară. Avantajul acestei manevre a fost faptul că am prins răsăritul la trecere bac.

Albastrul de printre nori anunţa o zi frumoasă.

Goin’ nuclear.

Oraşul e încă adormit.

Oltişoru 3 e la datorie.

N-am menţionat unde mă duceam. Ideea era să fac un circuit Galaţi-Măcin-Ciucurova-Nalbant-Cataloi-Mânăstirea Cilic Dere-Isaccea-Luncaviţa-Galaţi. Drumul era bun, vremea la fel. Prima oprire a fost în pasul Priopcea, câţiva kilometri după Măcin.

Următoarea a fost la Popasul Căprioara înainte de Horia pe care l-am găsit aproape neschimbat. Proporţiile erau diferite de ce îmi aduceam aminte din copilărie. În rest, fântâna şi pătulele erau la locul lor. Deşi aş fi vrut, nu am avut timp să urc pe dealul din apropiere.

În satul Horia am făcut drepta spre Ciucurova pe un drum ce trece printr-o pădure de stejari pitici, drum virajat care urcă dealul de lângă sat în serpentine destul de îndrăzneţe.

În Ciucurova am făcut stânga pe DN22A, drum pe care l-am mai lăudat şi altă dată. Rampa spre Nicolae Bălcescu am urcat-o sălbatic însă la coborâre am lasat maşina să curgă la vale. Eram singur pe drum. La Cataloi am facut din nou stânga pe un drum mai prost care duce spre mânăstirea Cilic Dere. Acolo am făcut ultima oprire.

Ce cauţi tu aici?

Am înţeles că moara e monument istoric sau ceva de genul.

La intrarea în biserica mânăstirii pereţii sunt acoperiţi cu mozaic.

Am stat un pic pe pajiştea de lângă moară ca să-mi încarc bateriile. Urmau 2 luni de şcoală. Când am considerat că ajunge m-am urcat înapoi în maşină şi mi-am continuat drumul de data asta fără opriri până la Galaţi. Mai aveam câteva ore şi plecam la Bucureşti.

Dobrogea

Cum sâmbătă am ajuns seara târziu în Galaţi, duminică a fost zi de refacere, luni au fost diverse mici treburi de rezolvat prin şi în jurul oraşului însă marţi am pus în aplicare planul mult studiat încă din sesiune:
Mă trezesc la ora 7.10 şi merg la garaj să iau maşina. Vremea nu e tocmai pe placul meu însă continui conform planului. Din motive subiective garajul nu e chiar dupa colţ, e la vreo 15 minute distanţă. Mă rog la toţi sfinţii să nu cumva să găsesc maşina vreunui dobitoc blocând garajul, chestie care se întâmplă destul de des. În dimineaţa asta am noroc, scot maşina şi purced la culegerea celorlalţi participanţi la excursie. La 8.20 sunt la trecere bac aşezat frumos în coada formată deja, anormal de lungă pentru o zi de marţi Mă duc la bilete şi am timp să evaluez mai bine situaţia vremii. Bacul se vede, însă numai atât. Un perete lăptos de ceaţă e în locul Dunării. Aflu că numai unul din bacurile mari funcţionează şi că va dura de două ori mai mult. Pe la 9.30 ne îmbarcăm în sfârşit însă cel care ghidează maşinile are grija ca eu să nu mai pot deschide portiera şi rămân prizonier în maşină. Aveam planuri să mă duc la prova să mă dau drept Leonardo di Caprio şi să strig „I’m the king of the world” dar au fost spulberate. De unde stau eu nu prea se vede cabina de comandă ceea ce îmi zice că probabil nici căpitanul nu vede mult mai departe de maşina mea. Bucata de plastic rotitoare de pe cabină numită radar mă mai linişteşte. După sfertul de oră aferent traversării acostăm şi mă încadrez în gramada semiorganizată de la ieşirea maşinilor de pe bac. În jur de ora 11 ajung în Măcin după ce în prealabil am dat o fugă până în Luncaviţa să văd în ce stare (proastă) e drumul judeţean spre Nifon pe care am de gând să-l abordez altă dată. Din Măcin drumul naţinonal 22D merge paralel cu Culmea Pricopanului pe care ar trebui să o vedem în stanga noastră. Din păcate ceaţa nu dă semne că s-ar ridica deşi ora e destul de înaintată. Ajungem la Intersecţia cu drumul spre comuna Greci de unde ar trebui să vedem acoperişul Dobrogei, vârful Greci 467 metri. Din nou ceaţă. Încerc eu să o fac pe ghidul explicând ce ar trebui să se vadă. Avansăm încă vreo 2 kilometri şi ajungem la prima oprire stabilită, cetatea Troesmis. Locul nu este semnalizat în niciun fel, am dedus pe unde trebuie să fac dreapta după ce am văzut pe hartă. Drumul e de pământ însă nu foarte prost. În 5 minute ajungem la ruine ne dăm jos şi începem să investigăm locaţia. Tot de pe hartă ştiu că trebuie să fie Braţul Măcin în apropiere însă nu mă aşteptam la diferenţa de nivel.

Undeva în ceaţă în spatele macaralelor de la balastieră ar trebui să fie localitatea Turcoaia la poalele impunătorului Iacobdeal. Cam ca aici

Rovinari 14 face manevre la cateva zeci de metri sub noi.

Mare lucru nu a mai rămas din cetate. Am văzut o singură rămăşiţă de zid care părea într-adevăr veche, restul,cele de pe mal, erau mai recente. Ne urcam înapoi în maşină şi parcurgem cei 500 de metri până la şosea. Trecem pe lângă o fermă dezafectată.

A doua oprire programată ar fi trebuit să fie aproape, în pasul Priopcea pentru a putea urca pe vârful Priopcea. Nu a fost cazul din cauza ceţii aşa că am continuat drumul spre următoarea destinaţie. Drumul continuă trecând prin satele Cerna şi Mircea Vodă. La intersectia cu drumul spre General Praporgescu din nou ar fi fost peisaje de văzut, ca şi un pic mai încolo în pasul Carapelit însă ceaţa nu se lasă. De fapt nu se ridică. Din fericire în Horia apare soarele şi ceaţa dă semne că ar vrea să se ridice. Tot în Horia greşesc drumul şi în loc să fac dreapta spre Ciucurova merg înainte spre Izvoarele. La Izvoarele greşesc din nou drumul şi avansez spre Nalbant. De ambele dăţi au lipsit orice fel de indicatoare iar harta din torpedou m-a indus în eroare. În fine, în Nalbant fac în sfârşit drepta spre Ciucurova pe ceea ce s-a dovedit a fi cel mai bun drum naţional pe care am mers până la ora actuală. În Ciucurova reiau traseul normal prin Slava Rusă şi Slava Cercheză şi ajung la intersecţia cu drumul national Constanţa-Tulcea. Destinaţia e însă spre est, pe un drum judeţean. Calea ferată Constanţa-Tulcea trece şi ea pe aici.

De pe pod/tunel (nu mă pot hotărî cum să-i zic) se vede de unde am venit cam aşa:

Calea ferată în rambleu.

Continuăm drumul până în comuna Jurilovca, localitate de graniţă. Până la acest punct drumul e acceptabil. După devine un coşmar. Am întrebat un sofer stingher care venea din sens opus daca aşa e tot până la Enisala şi mi-a spus că nu, că e mai rău. Executat 180 de grade înapoi spre Jurilovca unde la primărie o iau pe drumul spre Capul Doloşman din nou ghidat de ce am văzut pe hărţi. Drumul e de ţară însă e preferabil celui de mai devreme. E cam îngust aşa că trebuie să trag dreapta şi să cedez trecerea unui moşulică cu o căruţă trasă de un măgăruş. Pentru că totuşi nu ştiu unde merg exact îl întreb şi-mi confirmă că sunt pe drumul cel bun. Drumul şerpuieşte vreo 5 kilometri pe nişte dealuri. În dreapta este o întindere uriaşă de stuf la malul lacului Goloviţa. Într-un sfârşit ajungem la capătul drumului unde ne întâmpină o casă ce îmi aduce aminte de casele de pe malul lacului din videoclipul Lifelines (A-HA). Îmi pare rău acum că nu am fotografiat-o. Opresc lângă singura fiinţă umană din împrejurimi. E o femeie în jur de 40 de ani care în ciuda îmbrăcăminţii (caciulă de blană din aia rusească cu urechi şi vestă din lână – avea grijă de vreo 4 oi) îmi lasă impresia unui profesor universitar. O întreb dacă avem voie să mergem până sus pe deal la ruine şi îmi răspunde prompt că da, însă nu avem voie să ne urcăm pe ziduri sau să mutăm pietre din loc. O asigur că nu am venit în scop de pradă însă cumva am impresia că nu o conving pentru că ne urmăreşte cu privirea până sus pe deal. Acolo situaţia e cu totul alta decât la Troesmis. Cum am aflat mai târziu acolo se află ruinele cetăţii Argamum şi este un şantier arheologic destul de extins. Locaţia este capul Doloşman, un deal de 50 de metri ce se termină abrupt în lacul Razim. Din cauza ceţii e imposibil să-ţi dai seama unde se termină apa şi începe cerul, unde mai pui că ar trebui să se vadă grindul de la Gura Portiţei.

Aici am mâncat ce aveam la noi şi ne-am învârtit care încotro pe platou printre ruine.

În punctul cel mai înalt al platoului se află o platformă care a servit odinioară grănicerilor.

Fotograful (stânga) şi cei trei acoliţi profilaţi pe apă.

În jur de ora 15 am plecat înapoi spre casă parcurgând drumul invers (fără să-l mai greşesc). Ceaţa din zona Galaţiului nu s-a ridicat toată ziua. Am oprit un pic în pasul Priopcea şi am inspectat pădurea.

Soarele rotund şi palid se prevede printre...ceaţă. Pe fundal, fantomatic, vf. Iacobdeal.

La trecere bac din nou o aşteptare prelungită şi asezonată cu o mică altercaţie între şoferii de pe camioanele de la Arabesque şi maşinile mici. Soluţia a fost să luăm bacul mic, a.k.a. coaja de nucă.

După ce am depus oamenii la casele lor m-am retras şi eu spre casa mea. Zi frumoasă, chiar dacă nu conform planului...