Cum sâmbătă am ajuns seara târziu în Galaţi, duminică a fost zi de refacere, luni au fost diverse mici treburi de rezolvat prin şi în jurul oraşului însă marţi am pus în aplicare planul mult studiat încă din sesiune:
Mă trezesc la ora 7.10 şi merg la garaj să iau maşina. Vremea nu e tocmai pe placul meu însă continui conform planului. Din motive subiective garajul nu e chiar dupa colţ, e la vreo 15 minute distanţă. Mă rog la toţi sfinţii să nu cumva să găsesc maşina vreunui dobitoc blocând garajul, chestie care se întâmplă destul de des. În dimineaţa asta am noroc, scot maşina şi purced la culegerea celorlalţi participanţi la excursie. La 8.20 sunt la trecere bac aşezat frumos în coada formată deja, anormal de lungă pentru o zi de marţi Mă duc la bilete şi am timp să evaluez mai bine situaţia vremii. Bacul se vede, însă numai atât. Un perete lăptos de ceaţă e în locul Dunării. Aflu că numai unul din bacurile mari funcţionează şi că va dura de două ori mai mult. Pe la 9.30 ne îmbarcăm în sfârşit însă cel care ghidează maşinile are grija ca eu să nu mai pot deschide portiera şi rămân prizonier în maşină. Aveam planuri să mă duc la prova să mă dau drept Leonardo di Caprio şi să strig „I’m the king of the world” dar au fost spulberate. De unde stau eu nu prea se vede cabina de comandă ceea ce îmi zice că probabil nici căpitanul nu vede mult mai departe de maşina mea. Bucata de plastic rotitoare de pe cabină numită radar mă mai linişteşte. După sfertul de oră aferent traversării acostăm şi mă încadrez în gramada semiorganizată de la ieşirea maşinilor de pe bac. În jur de ora 11 ajung în Măcin după ce în prealabil am dat o fugă până în Luncaviţa să văd în ce stare (proastă) e drumul judeţean spre Nifon pe care am de gând să-l abordez altă dată. Din Măcin drumul naţinonal 22D merge paralel cu Culmea Pricopanului pe care ar trebui să o vedem în stanga noastră. Din păcate ceaţa nu dă semne că s-ar ridica deşi ora e destul de înaintată. Ajungem la Intersecţia cu drumul spre comuna Greci de unde ar trebui să vedem acoperişul Dobrogei, vârful Greci 467 metri. Din nou ceaţă. Încerc eu să o fac pe ghidul explicând ce ar trebui să se vadă. Avansăm încă vreo 2 kilometri şi ajungem la prima oprire stabilită, cetatea Troesmis. Locul nu este semnalizat în niciun fel, am dedus pe unde trebuie să fac dreapta după ce am văzut pe hartă. Drumul e de pământ însă nu foarte prost. În 5 minute ajungem la ruine ne dăm jos şi începem să investigăm locaţia. Tot de pe hartă ştiu că trebuie să fie Braţul Măcin în apropiere însă nu mă aşteptam la diferenţa de nivel.
Mă trezesc la ora 7.10 şi merg la garaj să iau maşina. Vremea nu e tocmai pe placul meu însă continui conform planului. Din motive subiective garajul nu e chiar dupa colţ, e la vreo 15 minute distanţă. Mă rog la toţi sfinţii să nu cumva să găsesc maşina vreunui dobitoc blocând garajul, chestie care se întâmplă destul de des. În dimineaţa asta am noroc, scot maşina şi purced la culegerea celorlalţi participanţi la excursie. La 8.20 sunt la trecere bac aşezat frumos în coada formată deja, anormal de lungă pentru o zi de marţi Mă duc la bilete şi am timp să evaluez mai bine situaţia vremii. Bacul se vede, însă numai atât. Un perete lăptos de ceaţă e în locul Dunării. Aflu că numai unul din bacurile mari funcţionează şi că va dura de două ori mai mult. Pe la 9.30 ne îmbarcăm în sfârşit însă cel care ghidează maşinile are grija ca eu să nu mai pot deschide portiera şi rămân prizonier în maşină. Aveam planuri să mă duc la prova să mă dau drept Leonardo di Caprio şi să strig „I’m the king of the world” dar au fost spulberate. De unde stau eu nu prea se vede cabina de comandă ceea ce îmi zice că probabil nici căpitanul nu vede mult mai departe de maşina mea. Bucata de plastic rotitoare de pe cabină numită radar mă mai linişteşte. După sfertul de oră aferent traversării acostăm şi mă încadrez în gramada semiorganizată de la ieşirea maşinilor de pe bac. În jur de ora 11 ajung în Măcin după ce în prealabil am dat o fugă până în Luncaviţa să văd în ce stare (proastă) e drumul judeţean spre Nifon pe care am de gând să-l abordez altă dată. Din Măcin drumul naţinonal 22D merge paralel cu Culmea Pricopanului pe care ar trebui să o vedem în stanga noastră. Din păcate ceaţa nu dă semne că s-ar ridica deşi ora e destul de înaintată. Ajungem la Intersecţia cu drumul spre comuna Greci de unde ar trebui să vedem acoperişul Dobrogei, vârful Greci 467 metri. Din nou ceaţă. Încerc eu să o fac pe ghidul explicând ce ar trebui să se vadă. Avansăm încă vreo 2 kilometri şi ajungem la prima oprire stabilită, cetatea Troesmis. Locul nu este semnalizat în niciun fel, am dedus pe unde trebuie să fac dreapta după ce am văzut pe hartă. Drumul e de pământ însă nu foarte prost. În 5 minute ajungem la ruine ne dăm jos şi începem să investigăm locaţia. Tot de pe hartă ştiu că trebuie să fie Braţul Măcin în apropiere însă nu mă aşteptam la diferenţa de nivel.
Undeva în ceaţă în spatele macaralelor de la balastieră ar trebui să fie localitatea Turcoaia la poalele impunătorului Iacobdeal. Cam ca aici
Rovinari 14 face manevre la cateva zeci de metri sub noi.
Mare lucru nu a mai rămas din cetate. Am văzut o singură rămăşiţă de zid care părea într-adevăr veche, restul,cele de pe mal, erau mai recente. Ne urcam înapoi în maşină şi parcurgem cei 500 de metri până la şosea. Trecem pe lângă o fermă dezafectată.
A doua oprire programată ar fi trebuit să fie aproape, în pasul Priopcea pentru a putea urca pe vârful Priopcea. Nu a fost cazul din cauza ceţii aşa că am continuat drumul spre următoarea destinaţie. Drumul continuă trecând prin satele Cerna şi Mircea Vodă. La intersectia cu drumul spre General Praporgescu din nou ar fi fost peisaje de văzut, ca şi un pic mai încolo în pasul Carapelit însă ceaţa nu se lasă. De fapt nu se ridică. Din fericire în Horia apare soarele şi ceaţa dă semne că ar vrea să se ridice. Tot în Horia greşesc drumul şi în loc să fac dreapta spre Ciucurova merg înainte spre Izvoarele. La Izvoarele greşesc din nou drumul şi avansez spre Nalbant. De ambele dăţi au lipsit orice fel de indicatoare iar harta din torpedou m-a indus în eroare. În fine, în Nalbant fac în sfârşit drepta spre Ciucurova pe ceea ce s-a dovedit a fi cel mai bun drum naţional pe care am mers până la ora actuală. În Ciucurova reiau traseul normal prin Slava Rusă şi Slava Cercheză şi ajung la intersecţia cu drumul national Constanţa-Tulcea. Destinaţia e însă spre est, pe un drum judeţean. Calea ferată Constanţa-Tulcea trece şi ea pe aici.
De pe pod/tunel (nu mă pot hotărî cum să-i zic) se vede de unde am venit cam aşa:
Calea ferată în rambleu.
Continuăm drumul până în comuna Jurilovca, localitate de graniţă. Până la acest punct drumul e acceptabil. După devine un coşmar. Am întrebat un sofer stingher care venea din sens opus daca aşa e tot până la Enisala şi mi-a spus că nu, că e mai rău. Executat 180 de grade înapoi spre Jurilovca unde la primărie o iau pe drumul spre Capul Doloşman din nou ghidat de ce am văzut pe hărţi. Drumul e de ţară însă e preferabil celui de mai devreme. E cam îngust aşa că trebuie să trag dreapta şi să cedez trecerea unui moşulică cu o căruţă trasă de un măgăruş. Pentru că totuşi nu ştiu unde merg exact îl întreb şi-mi confirmă că sunt pe drumul cel bun. Drumul şerpuieşte vreo 5 kilometri pe nişte dealuri. În dreapta este o întindere uriaşă de stuf la malul lacului Goloviţa. Într-un sfârşit ajungem la capătul drumului unde ne întâmpină o casă ce îmi aduce aminte de casele de pe malul lacului din videoclipul Lifelines (A-HA). Îmi pare rău acum că nu am fotografiat-o. Opresc lângă singura fiinţă umană din împrejurimi. E o femeie în jur de 40 de ani care în ciuda îmbrăcăminţii (caciulă de blană din aia rusească cu urechi şi vestă din lână – avea grijă de vreo 4 oi) îmi lasă impresia unui profesor universitar. O întreb dacă avem voie să mergem până sus pe deal la ruine şi îmi răspunde prompt că da, însă nu avem voie să ne urcăm pe ziduri sau să mutăm pietre din loc. O asigur că nu am venit în scop de pradă însă cumva am impresia că nu o conving pentru că ne urmăreşte cu privirea până sus pe deal. Acolo situaţia e cu totul alta decât la Troesmis. Cum am aflat mai târziu acolo se află ruinele cetăţii Argamum şi este un şantier arheologic destul de extins. Locaţia este capul Doloşman, un deal de 50 de metri ce se termină abrupt în lacul Razim. Din cauza ceţii e imposibil să-ţi dai seama unde se termină apa şi începe cerul, unde mai pui că ar trebui să se vadă grindul de la Gura Portiţei.
Aici am mâncat ce aveam la noi şi ne-am învârtit care încotro pe platou printre ruine.
În punctul cel mai înalt al platoului se află o platformă care a servit odinioară grănicerilor.
Fotograful (stânga) şi cei trei acoliţi profilaţi pe apă.
În jur de ora 15 am plecat înapoi spre casă parcurgând drumul invers (fără să-l mai greşesc). Ceaţa din zona Galaţiului nu s-a ridicat toată ziua. Am oprit un pic în pasul Priopcea şi am inspectat pădurea.
Soarele rotund şi palid se prevede printre...ceaţă. Pe fundal, fantomatic, vf. Iacobdeal.
La trecere bac din nou o aşteptare prelungită şi asezonată cu o mică altercaţie între şoferii de pe camioanele de la Arabesque şi maşinile mici. Soluţia a fost să luăm bacul mic, a.k.a. coaja de nucă.
După ce am depus oamenii la casele lor m-am retras şi eu spre casa mea. Zi frumoasă, chiar dacă nu conform planului...
No comments:
Post a Comment