Canotaj pe Arno

Imagini cu antrenamente de canotaj pe Arno. Baza de la care pleacă e situată undeva sub Galleria degli Uffizi şi antrenamentele se fac de la Ponte Vecchio în aval. În general sunt copii.

Echipajele variază ca număr de la unu...

Doi...

Sau patru. Echipajul de băieţi din imagine purta o discuţie aprinsă cu fata în tricou albastru...

...şi strica antrenamentul celorlalţi.

Antrenorul aleargă ca o albină de la un echipaj la celălalt ca să-i ţină în priză.

Mereu vigilent.

Şi ultima...

...i-aş pune titlul libelula sau x-wing pentru fanii Star Wars.

Pisa&Firenze

În perioada 25 aprilie 1 mai toată Italia îşi ia vacanţă. Noi ne-am gândit să nu fim mai prejos şi ne-am urcat în tren cu destinaţia Firenze. Întâmplarea face ca pe traseul spre Firenze să fie şi Pisa aşa că o escală este aproape obligatorie. La prima vedere Pisa e un oraş decrepit din care se trăieşte din vândut brelocuri şi alte suveniruri legate de turn şi se circulă cu biciclete de pe vremea lui Mussolini. La a doua vedere e la fel. Punctul de interes, şi anume turnul, e la 20 de minute de gară însă nu se vede până nu ajungi foarte aproape. Peste tot te ghidează semne turistice cu un turn înclinat stilizat.

Te iei după semn şi îl vezi undeva în capatul străzii. Într-adevăr, situaţia e strâmbă rău.

Mulţi mulţi oameni mişună în jurul lui. Majoritatea fac poza clişeu sprijinind turnul. Ca să urci în turn trebuie să aştepţi la coadă. Mult. Timp nu e aşa că ne mulţumim să vizităm domul şi catedrala din vecinătate. Lumea stă pe iarbă, mai puţin într-o singură zonă.

Ne mai învârtim un pic pe la tarabe şi o luăm înapoi spre gară ca să luăm trenul spre Firenze. Trecem din nou râul Arno, cu care ne vom mai întâlni la Firenze.

Drumul spre Firenze e mult mai scurt. În două ore lăsasem deja bagajele la hostel şi plecasem la plimbare. Direcţia principală: domul şi catedrala. Şi aici e coadă, la dom e mai mare ca la turnul din Pisa. Din fericire lumea nu se înghesuie să urce în clopotniţa de lângă care e aproape la fel de înaltă. 400+ trepte mai târziu se ajunge pe terasă. Domul e foarte aproape şi se văd oamenii de pe puntea de observaţie de acolo.

Se văd clar şi străzile care brăzdează marea de acoperişuri carămizii.

Coborâm din turn şi intrăm în catedrală. Domul e pictat pe interior (3600 de metri pătraţi).

Toată lumea e cu aparatul foto în mână.

Ne resemnăm şi nu mai încercăm să urcăm în dom. Pornim la plimbare prin centrul vechi. Spre deosebire de Pisa, unde probabil trebuia să fii mic burghez ca să-ţi iei scuter, aici specia abundă.

Ajungem din nou la Arno şi îl travesăm pe un pod normal. Spun normal, pentru că mai în amonte se găseşte Ponte Vecchio, cel mai vechi pod de piatră din Europa, loc unde se pare că îşi are originea noţiunea de bankruptcy. Şi acum 600 de ani pe pod tot comerţ se făcea vânzându-se de pe mese. Când un vânzător nu îţi putea plăti datoriile i se distrugea masa de pe care vindea, fiind astfel scos din afaceri.

Podul are clădiri pe el, în principal magazine de bijuterii şi este în permanenţă aglomerat.

Un felinar de pe pod

Continuând de-a lungul râului se ajunge la un al treilea pod de unde se poate urmări apusul.

Bicicletele nu mai sunt dorite aici în Firenze.

Seara se continuă cu plimbare tot prin centru până hotărâm că oboseala e mai puternică şi ne retragem la hostel. Cum nu mai e loc pe cardurile de memorie, mă duc la Internet Point-ul de vis-a-vis ca să le transfer. Acolo, oroare şi disperare: e ţara USB 1.1 şi eu am 2.8 giga de imagini de transferat. Pot doar să zic că a durat undeva în jur de 80 de minute timp în care am conversat cu somalezul care avea în grijă stabilimentul. Ştie de România pentru că mulţi prieteni de-ai lui au făcut facultatea la Bucureşti. E de părere că era bine pe vremea lui Ceauşescu până în 1989 când „a plecat”. Râd şi îi zic că „a plecat” e cam voalat pentru ce s-a întâmplat. El e în Italia de 20 de ani. E nemulţumit de legea nouă care cere ca toată lumea să prezinte un act de identitate pentru a putea folosi Internet-ul. Zice că îi sperie clienţii. Într-adevăr americanul care tocmai a venit se uită câş la el când îi cere paşaportul. Nu-l are, dar promite că se întoarce. Două mexicance tocmai au aterizat şi vor să vorbească acasă. Una din ele se pare că a luat cunoştiinţă cu o parte din cultura nord americană, şi anume cu McDonalds-ul. Cealaltă e simpatică. Au paşapoarte negre şi bagaje voluminoase. Şi mie îmi vine să crăp calculatorul somalezului.
Ca o concluzie pentru prima zi, oraşul e plin ochi de turişti de toate naţiile. Acest lucru e vizibil şi la hostelul la care stau, unde e permis să scrii pe pereţi în scopul de a lăsa o amintire însă doar pe holuri. În general americani şi japonezi însă nu numai atât.

Ziua a doua a fost mult mai scurtă pentru că nu mai rămăsese mare lucru de vizitat din punctul meu de vedere. Nu mă înţelegeţi greşit, muzee sunt pentru o săptămână de vizitat non stop însă nu mă încântă deloc pesrpectiva. La Galleria degli Uffizi coada era mult prea mare. Căscăm gura prin Piazza della Signoria unde sunt câteva reproduceri ale unor sculpturi faimoase cum ar fi David al lui Michelangelo sau Perseu al lui Cellini.

Capul Medusei ţinut în mână de Perseu.

Sunt şi lei bineînţeles.

Ultimul lucru pe care îl facem este să urcăm pe deal până la Piazza Michelangelo de unde se poate admira oraşul. Pe drum întâlnim cel mai mic autobuz pe care l-am văzut vreodată, lung cât două biciclete cred.

Ponte Vecchio văzut de sus de la Piazza Michelangelo.

Fiind sâmbătă, oraşul e şi mai plin de turişti aşa că hotărâm să plecăm acasă. În jur de ora 3 ajungem la gară şi ne luăm bilete. The end.

Casella

Casella este o localitate la 24 de kilometri nord de Genova. Pentru a ajunge acolo se ia un tren ceva mai special, şi anume un fel de mocaniţă. Este una dintre puţinele linii cu ecartament redus aflate încă în funcţiune în toată Italia. (nu vă imaginaţi cine ştie ce miniatură, e destul de mare pentru un tren cu ecartament redus). Traseul are 24 de kilometri şi urcăpe alocuri la peste 400 de metri altitudine. Linia a fost construită în anii 20 şi este electrificată de la bun început. Din cauza terenului au trebuit construite o serie de tuneluri şi viaducte.

În anumite locuri doar s-a tăiat roca fără a mai face tunel.

Imediat după plecarea din Genova, în prima vale, apare autostrada A12 „Azzurra” care vine de la Roma.

Trenul şerpuieşte cam o oră până la Casella, răstimp în care opreşte de vreo 10 ori în diverse localităţi pe parcurs. Are acelaşi regim cu transportul în comun din Genova în sensul că opreşte numai daca e cineva pe peron care vrea să urce sau dacă a apăsat cineva butonul de prenotare. În Casella nu prea e mare lucru de făcut. E un orăşel de deal foarte liniştit. În centru se află Piaţa 25 aprilie (coincide cu ziua în care am vizitat orăşelul).

De acolo se ramifică străzi înguste care urcă pe deal până la un punct şi apoi coboară înapoi în piaţă. Interesant este că anumite case au pieţe private în care nu poţi să intri.

Biserica are clopotniţă deschisă spre deosebire de bisericile de la noi.

Lângă biserică este şi un mic parc în care se adună lumea în zilele libere. Tot aici sunt şi terenurile de pétanque, un joc pe care până acum l-am văzut doar la televizor. Fiind sărbătoare, două echipe îţi disputau supremaţia pe micuţul teren. În caz că vă întrebaţi, pétanque este un joc de origine franceză în care scopul este să plasezi prin aruncare o bilă metalică cât mai aproape de o altă bilă mult mai mică. Ideea e, bineînţeles, că adversarul poate să îţi lovească bila ta să o scoată din joc. Aşa cum se vede şi în imagine unde bila argintie e pe cale să fie lovită şi scoasă din joc.

Distanţa de la care se aruncă nu trebuie să fie mai mică de 10 metri. Sau cel puţin aşa mi-a explicat moşulică cu care am stat de vorbă. Abia se mişca. Mi-a spus că e îmbrăcat în costumul de sărbătoare altfel juca şi el. Şi întradevăr, oamenii care joacă nu sunt tocmai tineri.

Tipul cu cămaşa roz din imagine era fenomenal. Am stat jumătate de oră lângă ei şi nu a ratat decât de 2 ori. Un filmuleţ scurt şi de calitate îndoilenică cu el în acţiune îl puteţi vedea aici.

Per total orăşelul e foarte plăcut şi foarte liniştit. Nu am stat prea mult în oraş, aproape 3 ore. Am luat penultimul tren spre Genova. Tren care, după cum se poate vedea e asemănător cu metrourile de la noi din punct de vedere al coloritului.

Ca o curiozitate, în Casella trenul merge o bucată de drum cu spatele pentru că nu are cum să întoarcă. Şi pentru că linia nu e dublă, pe parcursul traseului trebuie aşteptat într-o gară trenul care vine din direcţia opusă. Macazurile sunt manuale şi sunt operate de personalul trenului. Aşteptarea e uneori prea lungă...

În Genova am ajuns la apus.

O parte din cimitirul Staglieno cu autostrada A12 în fundal.

Blocuri în padure.

Uite ce a crescut pe bloc.

Excursia a durat cam 6 ore în total. Tot 6 a fost şi preţul biletului dus întors.

Va urma...

Italia, impresii generale – ep.2

De data aceasta, am să povestesc despre câteva curiozităţi practice pe care le-am remarcat. În propoziţii scurte, pe alocuri eliptice de predicat.

În primul rând un lucru care mi s-a părut cel puţin ciudat. În anumite locuri în centru clădirile au arhitectură elaborată şi sunt multe locuri unde se pot aşeza păsările. Probabil în trecut au avut o mare problemă cu păsările pentru că acum fiecare suprafaţă pe care s-ar putea aşeza o pasăre (pentru a putea găinăţa în linişte clădirea, trotuarul sau trecătorii) este acoperită cu ţepi. Nu glumesc, mii şi mii de ţepi lungi de vreo 7-8 centimetri la distanţă de 5 centimetri unul de altul ce acoperă până şi indicatoarele. Sunt destul de greu de observat însă odată ce le-ai văzut devine amuzant. Totul e transformat în arici.

În altă ordine de idei, mai peste tot sunt containere de gunoi. Adică prea multe dacă vă puteţi imagina. E vorba de containere mari care nu pot fi mişcate decât cu maşina şi care sunt puse direct în stradă, stradă care şi aşa nu e foarte lată. După părerea mea strică aspectul oraşului. Şi e oarecum ineficient pentru că în centrul vechi umbli mult timp până să găseşti un nenorocit de coş de gunoi să arunci un serveţel. Însă un pic mai încolo pot să arunc şi o maşină întreagă la gunoi şi mai rămîne loc. Cincizeci de metri mai încolo la fel. Şi tot aşa. În apărarea lor pot spune că nu prea au alternativă. Multe străzi sunt prea înguste pentru o maşină de gunoi însă gunoiul trebuie strâns cumva. Există un program strict de depozitare a gunoiului între ora 16 şi ora 20, program respectat de nimeni. Ideea ar fi fost ca gunoiul să nu stea prea mult în soare. La 20.30 apare maşina de gunoi şi blochează strada. Maşina de gunoi are pe laterala imaginea unei tipe cu faţa jumătate murdară jumătate curată şi sloganul e...

Alo, cei din spate, râdeţi degeaba! Pulita înseamnă curată. Mă rog, să trecem peste rezonanţa neplăcută şi să vorbim de trafic. Maşinile sunt majoritar autohtone. Fiat, Alfa şi Lancia. Sunt şi multe maşini vechi. Parcul auto nu mi se pare mai bun ca la noi. E doar impresia mea. Am văzut însă multe Alfa GT, maşini cărora cred că li se poate asocia atributul de „sexi”(nu sunt fan Alfa însă maşina asta e chiar frumoasă). Până şi autobuzele poartă semnătura Pininfarina ca şi trenurile regionale (adică cele mai de jos pe scara ierahică).

De parcat se parchează împingând maşina din faţă şi pe cea din spate, cum am auzit că se mai face şi în alte ţări. Majoritatea copleşitoare a maşinilor au colţurile de la bare julite dacă nu mai rău. Mijlocul de deplasare preferat este scuterul, de la 15 la 55 de ani. „Motoare” sunt, însă foarte foarte puţine. Biciclete nu am văzut, presupun că nu e practic din cauza reliefului.

Imagine caracteristică Genovei. Scutere, pereţi mâzgâliţi şi...

...semnul de circulaţie „Atenţie! Urmează râpă cu apă undeva pe stânga sau pe dreapta.”

Fiecare jeg de străduţă e luminat. Probabil ca să nu te pişi pe întuneric pentru că mi se pare că numai la asta servesc.Oraşul e victima unui plan de urbanism dubios, sau poate inexistent. Dacă ai ratat să faci dreapta pe strada care trebuie, degeaba faci dreapta la următoarea, ajungi unde te aştepţi mai puţin. Oraşul e congestionat după părerea mea şi suferă şi din cauza reliefului. S-a făcut ce s-a putut: există o reţea de metrou pitică cu 6 sau 7 staţii în care circulă un fel de tramvai, o stradă supraînălţată care înconjoară portul, aeroportul e construit pe teren furat din mare (un fel de peninsulă artificială) gara principală e subterană în mare parte, trenul merge în general pe sub oraş, unele case au intrarea şi parcarea pe acoperiş...

Disclaimer: prezint doar părţi proaste ale oraşului pentru că pe acestea le-am remarcat aşteptându-mă probabil la altceva mai evoluat. Chiar dacă e vorba de un oraş cu istorie (din câte ştiu englezii au steagul pe care îl au azi pentru că au împrumutat acum vreo 800 de ani steagul Genovei petru ca navele lor să fie protejate în Mediterana şi au plătit tribut dogelui pentru asta) nu înseamnă că totul trebuie să fie exemplar. Then again, chiar dacă sunt acid când vorbesc despre el, oraşul îmi place.

Italia, impresii generale – ep. 1

Week-end-ul ăsta am binevoit a nu face mai nimic. Am lăsat aparatul foto acasă şi am fost la mall. Apoi la terminalul de feriboturi pentru a vedea cât costa drumul până în Tunisia. Un deazamăgitor 170 de euro şi vreo 18 ore. Când am trecut pe acolo tocmai acosta Carthage care venea din Tunisia. Maşinile care coborau erau în marea majoritate jeep-uri prafuite venite din expediţii. Prăfuite cu praf de Sahara!

Imagini nu am din acest weekend însă m-am gândit să povestesc un pic despre oamenii şi stilul de viaţă de aici.

Fiind aici de aproape o lună, consider că am adunat destul material pentru a putea emite o serie de observaţii mai mult sau mai puţin pertinente. Ca să fie corect, o să admit că următoarele se referă numai la genovezi.

În primul rând (ce mă doare cel mai tare) se pare că italienii duc o campanie de muşamalizare foarte eficientă. Muşamalizare a ce vă întrebaţi? A faptului că femeile lor sunt, cum să zic, naşparlii. Cred că am văzut prea multe filme cu Monica Belucci şi Maria Grazia Cucinotta. Şi la televizor dacă te uiţi pe un canal italienesc vezi numai făpturi blonde sau brunete cu picioarele întinzându-se pe două treimi din înălţimea totală, cu un cap mai înalte decât masculii care roiesc în jur. Realitatea este însă una tristă. Mă gândeam că e ceva genetic şi legat de locaţie dar am trecut şi prin Milano şi situaţia e aceeaşi. Mai nasol e că limita a ceea ce se consideră acceptabil aici e foarte diferită. Adică poţi întâlni pe stradă femei la 40-45 de ani îmbrăcate ca nişte puştoaice; şi acele femei nu aratau bine nici când au fost ele puştoaice d-apoi acum! Iar puştoaicele...n-are sens să mai comentez...naşpete cu mai multe tatuaje şi metal pe ele. Rămân la ideea ca e gene pool-ul de vină. Situaţia e în special critică în zona litorală, nu ştii niciodată ce zace la soare pe vreun colţ de plajă. Şi culmea, în tot oraşul sunt numai afişe în care apar femei foarte frumoase. Velinele, care sunt echivalentul bebeluşelor de la noi, zâmbesc frumos dintr-o reclamă la valize. Şi eu mă sperii de tipa de lângă mine. Toate fetele simpatice pe care le-am văzut (numărabile pe degetele de la o mână) nu erau din producţia casei ca să zic aşa. Dezinformarea asta ar trebui să fie cumva pedepsibilă prin lege.

Ca să termin cu caracteristicile fizice: lumea e foarte foarte scundă. Eu nu sunt tocmai scund dar în Bucureşti nu ies chiar aşa în evidenţă. Aici am un cap peste oricine nepunînd la socoteală negrii care vând ochelari de soare. Bărbaţii în special sunt excesiv de scunzi. Eu înţeleg că măslinii nu cresc înalţi şi se pot culege uşor aşa dar totuşi...Şi, invariabil, toţi se cred pornostar: Coadă (sau păr lung), mouche (smocul ăla de păr de sub buza de jos), bronzaţi prea tare, cu ochelari de soare (trebuie să-mi iau şi eu), cercei (nu numai în ureche). Şi firavi, vai de steaua lor. Hai să le zic atletici.

Tot ca o observaţie generală, populaţia mi se pare îmbătrânită serios. Până şi câinii sunt bătrâni, abia se târâie după stăpân. E adevărat că merg foarte mult cu transportul în comun care e mijlocul de transport al localnicilor după ce nu mai pot să-şi ţină echilibrul pe scuter (da, sunt mii şii mii de scutere). Impresia totuşi e valabilă pentru că nu e vorba numai de ce văd în autobuz, e vorba şi de ce văd pe geamul autobuzului. Babe machiate şi rujate deşi abia se mişcă şi bărbaţi peste 60 de ani cu cercei, maieuri, tatuaje, ochelari de soare.

Referitor la comportament, da, e aproximativ cum vezi în filme, vorbesc mult şi tare. Gesticulează la fel de mult. Sunt ceva mai amabili totuşi, mai amabili ca la noi. Nu ştiu engleză nici să-i baţi. Îngâmfaţi. Uşor aroganţi. Impulsivi, mai ales când au femele în preajmă. În general sunt înnebuniţi după fotbal. Cam ca în filmuleţul lui Bruno Bozzetto.

Cam atât despre oameni, data viitoare, despre lucruri mai practice.

Cinque Terre

Din prima zi în care am ajuns în Genova toată lumea ne-a sfătuit să mergem la Cinque Terre. Aşa că sâmbăta trecută am plecat într-acolo. Cinque Terre este o bucată de coastă aproape de La Spezia la care se ajunge cu trenul din Genova în aproape 2 ore. Ce e aşa special la această bucată de coastă? Cele cinci „terre” sunt de fapt 5 sate aflate direct pe coasta scâncoasă şi legate între ele de o cărare numită Sentiero Azzurro. Zona este declarată Parc Naţional şi accesul pe cărare se taxează cu 5 euro.

Să începem: trenul ne lasă în primul sat, Monterosso. Este singurul sat care are plajă, amenajată oarecum artificial cu un amestec de rocă spartă şi nisip amândouă aduse din altă parte. Localitatea e împărţită în două de un pinten stâncos care avansează în mare.

Imediat după ieşirea din sat începe urcuşul. O bună bucată de vreme se urcă numai trepte şi se avansează printre grădini de zarzavat sau vii. Odată lasate în urmă cărarea se îngustează şi înconjoară alţi doi pinteni stancoşi. Aici cărarea e mult mai îngustă şi nu exista balustradă. Pericolul nu e decât să cazi în scaieţi sau peste nişte cactuşi însă pe alocuri pori si ai parte şi de o cădere de vreo 3 metri. Cărarea e foarte aglomerată: indieni, japonezi, germani, olandezi, americani, mexicani, evident italieni şi 5 români. Cărarea fiind foarte îngustă întâlnirea a două grupuri duce la situaşii delicate. De obicei cel care obţine partea de interior a cărării mulţumeşte celui care stă în echilibru precar pe margine aşteptând să treacă. Mai schimbi păreri cu cei din sens opus, cât mai e până la următorul sat etc. Când întâlneşti oameni gâfâind şi gata să-şi dea duhul ştii că urmează coborâre pentru tine. Americancele, am observat, se descurcă cam greu la urcuş, ele ocupând şi cam mult loc pe orizontală.

Următorul sat e Vernazza şi până acolo se face cam o oră. Pare mai mult din cauza traseului.

Înghesuit cum e, sătucul are şi gară. Trenul scoate capul între tunele pe o distanţă de vreo 2 vagoane, restul gării fiind în tunel. De fapt aşa este în toate satele acestea. Pe toată distanţa trenul merge mai mult prin tunel. Revenind la Vernazza, e cel mai comercial dintre toate, sau cel puţin aşa mi s-a părut. E presărat cu restaurante, localuri cu specialităţi, baruri, magazine de suveniruri şi este foarte aglomerat.

Excursia continuă urcând din nou pe munte. (un fel de what goes up must come down inversat).

O ultimă privire asupra locului de unde venim. În depărtare se vede Monterosso.

Tipul de la ghişeul unde ne verifică biletele mă minte că drumul până la următoarea localitate durează o oră şi e mult mai uşor. În capul lui probabil. Am urcat şi acolo de m-am săturat. Totuşi aici cărarea e mai umbrită. Urmează Corniglia, singurul sat care nu are port, locaţia nepermiţându-i un asemenea lux.

La intrare în localitate ne întâmpină un semn ce informează că localitatea şi împrejurimile fac parte din Patrimoniul universal al Umanităţii (UNESCO).

În Corniglia totul e mult mai liniştit, mult mai puţine localuri, baruri etc. Aici se coboară direct pe faleza mării şi (în sfârşit!) drumul continuă numai la nivelul acesta urmărind coasta. Următoarea localitate e Manarola şi drumul durează ceva mai puţin. Pare departe de unde suntem noi dar drumul e mult mai lin.

Se merge pe faleză, se urcă pe un tunel de cale ferată dezafectat, se trece pe un pod suspendat, totul pe un soare arzător. În trei sferturi de oră suntem la Manarola.

Aceeaşi vedere din alt unghi.

După Manarola urmează ultimul sat, Riomaggiore. Bucata de cărare dintre aceste două localităţi este poreclită Via dell’Amore pentru că undeva la mijloc este un tunel pe ai cărui pereţi se fac diverse declaraţii de dragoste şi jurăminte de fidelitate eternă. Există şi un mic monument dedicat iar pe balustrada de lângă se agaţă diverse obiecte simbolice notate cu numele îndragostiţilor. Cel mai des se folosesc două lacăte cu numele amorezilor care se prind de balustrada pe „vecie”. Adică până când vaporii de apă de mare le distrug ceea ce pare că se întâmplă în doi-trei ani, după cum arătau unele dintre ele.

În Riomaggiore se ajunge foarte repede, cred că maxim 20 de minute. La ieşirea de pe Via dell’Amore:

„-Alessandra, te lo giuro...

-Măi Giuseppe, lasă-mă cu din astea şi zi-mi cu cine ai fost aseară pe Via dell’Amore ca dacă nu te arunc în mare!”

În Riomaggiore iar nu este plajă în schimb primul lucru pe care îl întâlneşti este gara. Luăm bilet înapoi şi oprim în Monterosso pentru a petrece restul zilei pe plajă. Toată excursia a durat 5 ore. E deja 6 seara şi soarele apune.