Pisa&Firenze

În perioada 25 aprilie 1 mai toată Italia îşi ia vacanţă. Noi ne-am gândit să nu fim mai prejos şi ne-am urcat în tren cu destinaţia Firenze. Întâmplarea face ca pe traseul spre Firenze să fie şi Pisa aşa că o escală este aproape obligatorie. La prima vedere Pisa e un oraş decrepit din care se trăieşte din vândut brelocuri şi alte suveniruri legate de turn şi se circulă cu biciclete de pe vremea lui Mussolini. La a doua vedere e la fel. Punctul de interes, şi anume turnul, e la 20 de minute de gară însă nu se vede până nu ajungi foarte aproape. Peste tot te ghidează semne turistice cu un turn înclinat stilizat.

Te iei după semn şi îl vezi undeva în capatul străzii. Într-adevăr, situaţia e strâmbă rău.

Mulţi mulţi oameni mişună în jurul lui. Majoritatea fac poza clişeu sprijinind turnul. Ca să urci în turn trebuie să aştepţi la coadă. Mult. Timp nu e aşa că ne mulţumim să vizităm domul şi catedrala din vecinătate. Lumea stă pe iarbă, mai puţin într-o singură zonă.

Ne mai învârtim un pic pe la tarabe şi o luăm înapoi spre gară ca să luăm trenul spre Firenze. Trecem din nou râul Arno, cu care ne vom mai întâlni la Firenze.

Drumul spre Firenze e mult mai scurt. În două ore lăsasem deja bagajele la hostel şi plecasem la plimbare. Direcţia principală: domul şi catedrala. Şi aici e coadă, la dom e mai mare ca la turnul din Pisa. Din fericire lumea nu se înghesuie să urce în clopotniţa de lângă care e aproape la fel de înaltă. 400+ trepte mai târziu se ajunge pe terasă. Domul e foarte aproape şi se văd oamenii de pe puntea de observaţie de acolo.

Se văd clar şi străzile care brăzdează marea de acoperişuri carămizii.

Coborâm din turn şi intrăm în catedrală. Domul e pictat pe interior (3600 de metri pătraţi).

Toată lumea e cu aparatul foto în mână.

Ne resemnăm şi nu mai încercăm să urcăm în dom. Pornim la plimbare prin centrul vechi. Spre deosebire de Pisa, unde probabil trebuia să fii mic burghez ca să-ţi iei scuter, aici specia abundă.

Ajungem din nou la Arno şi îl travesăm pe un pod normal. Spun normal, pentru că mai în amonte se găseşte Ponte Vecchio, cel mai vechi pod de piatră din Europa, loc unde se pare că îşi are originea noţiunea de bankruptcy. Şi acum 600 de ani pe pod tot comerţ se făcea vânzându-se de pe mese. Când un vânzător nu îţi putea plăti datoriile i se distrugea masa de pe care vindea, fiind astfel scos din afaceri.

Podul are clădiri pe el, în principal magazine de bijuterii şi este în permanenţă aglomerat.

Un felinar de pe pod

Continuând de-a lungul râului se ajunge la un al treilea pod de unde se poate urmări apusul.

Bicicletele nu mai sunt dorite aici în Firenze.

Seara se continuă cu plimbare tot prin centru până hotărâm că oboseala e mai puternică şi ne retragem la hostel. Cum nu mai e loc pe cardurile de memorie, mă duc la Internet Point-ul de vis-a-vis ca să le transfer. Acolo, oroare şi disperare: e ţara USB 1.1 şi eu am 2.8 giga de imagini de transferat. Pot doar să zic că a durat undeva în jur de 80 de minute timp în care am conversat cu somalezul care avea în grijă stabilimentul. Ştie de România pentru că mulţi prieteni de-ai lui au făcut facultatea la Bucureşti. E de părere că era bine pe vremea lui Ceauşescu până în 1989 când „a plecat”. Râd şi îi zic că „a plecat” e cam voalat pentru ce s-a întâmplat. El e în Italia de 20 de ani. E nemulţumit de legea nouă care cere ca toată lumea să prezinte un act de identitate pentru a putea folosi Internet-ul. Zice că îi sperie clienţii. Într-adevăr americanul care tocmai a venit se uită câş la el când îi cere paşaportul. Nu-l are, dar promite că se întoarce. Două mexicance tocmai au aterizat şi vor să vorbească acasă. Una din ele se pare că a luat cunoştiinţă cu o parte din cultura nord americană, şi anume cu McDonalds-ul. Cealaltă e simpatică. Au paşapoarte negre şi bagaje voluminoase. Şi mie îmi vine să crăp calculatorul somalezului.
Ca o concluzie pentru prima zi, oraşul e plin ochi de turişti de toate naţiile. Acest lucru e vizibil şi la hostelul la care stau, unde e permis să scrii pe pereţi în scopul de a lăsa o amintire însă doar pe holuri. În general americani şi japonezi însă nu numai atât.

Ziua a doua a fost mult mai scurtă pentru că nu mai rămăsese mare lucru de vizitat din punctul meu de vedere. Nu mă înţelegeţi greşit, muzee sunt pentru o săptămână de vizitat non stop însă nu mă încântă deloc pesrpectiva. La Galleria degli Uffizi coada era mult prea mare. Căscăm gura prin Piazza della Signoria unde sunt câteva reproduceri ale unor sculpturi faimoase cum ar fi David al lui Michelangelo sau Perseu al lui Cellini.

Capul Medusei ţinut în mână de Perseu.

Sunt şi lei bineînţeles.

Ultimul lucru pe care îl facem este să urcăm pe deal până la Piazza Michelangelo de unde se poate admira oraşul. Pe drum întâlnim cel mai mic autobuz pe care l-am văzut vreodată, lung cât două biciclete cred.

Ponte Vecchio văzut de sus de la Piazza Michelangelo.

Fiind sâmbătă, oraşul e şi mai plin de turişti aşa că hotărâm să plecăm acasă. În jur de ora 3 ajungem la gară şi ne luăm bilete. The end.