Planul de care vorbeam data trecută nu s-a materializat însă tot am făcut ceva interesant şi anume o plimbare prelungită prin tot oraşul cu opriri în puncte cheie. Am început undeva după miezul zilei prin a vizita Cimitirul Monumental de la Staglieno, loc renumit (or so I’ve heard) pentru statuile de acolo. Acest cimitir acoperă un deal întreg şi este destul de mare pentru a avea două linii de autobuz interne (!). Pe lângă partea evanghelică a cimitirului unde sunt îngropaţi oameni obişnuiţi mai există şi secţiuni speciale aparţinând de diverse familii înstărite care şi-au permis să ridice mici monumente. Înainte de a vizita locul văzusem câteva imagini pe net cu aceste statui. Faptul că am putut să identific statuia respectivă a fost o chestiune de noroc dată fiind imensitatea locului.
Statuia din imagini mi s-a părut cea mai reuşită. Ea este una dintre cele câteva sute daca nu mii, fiecare personalizată, aşezate în locuri speciale de-a lungul unor coridoare lungi în partea construită a cimitirului. Coridorul din imagine
este doar o ramură din cele patru sau cinci ramuri alfate pe o terasă. Terase am numărat cinci parcă. Şi asta e doar ce e organizat în clădire pentru că sunt şi restul de monumente în aer liber care împânzesc restul dealului. Unele (de fapt majoritatea) sunt creepy.
Datorită locaţiei probabil (dealul este împădurit) în incinta cimitirului nu este permis să se aprindă lumânări. Aşa că s-a recurs la o soluţie modernă şi anume candele cu bec sau cu led-uri. În secţiunea osuar aproape fiecare lot are o astfel de candelă şi un buchet de flori artificiale viu colorate.
Tot în cadrul cimitirului se află şi o secţiune de monumente dedicate membrilor diverselor grupări căzuţi la datorie (uneori chiar grupate pe ţări): poliţişti, aviatori, tanchişti, paraşutişti şi...
Personalul din administraţia penitenciarelor.
Vizita odată încheiată, m-am întors pe acasă de unde am repornit plimbarea. Am luat trenul de la staţia de langă casă spre centru. (Genova are vreo 15 staţii de tren şi călătoria cu trenul între aceste staţii este acoperită de abonamentul lunar pe transportul în comun.) La staţia centrală, Principe m-am dat jos şi m-am îndreptat către staţia de plecare a trenuleţului cu cremalieră care urcă până la Granarolo.
De fapt timpul corect este urca. Un anunţ mă informează că din motive tehnice trenul circulă numai până la a doua staţie adică vreo 7 minute de urcuş. Vagonul e vechi, de lemn, însă are uşi metalice adăugate recent. Din cauza metodei de deplasare (cremalieră) toată călătoria e un huruit constant acompaniat de vibraţii. Probabil linia e ţinută în funcţiune doar din încăpăţânarea de a avea un tren cu cremalieră în oraş, pentru că utilitatea e aproape nulă din moment ce pot să urc mai repede cu autobuzul. În fine, apuc să văd oraşul la apus, din alt unghi decât pînă acum.
Prind şi la întoarcere trenul cu cremalieră şi îmi zgudui din nou creierii până jos. Măcar e gratis. Adică e acoperit de abonamentul mai sus menţionat. Ca o paranteză, mai toate mijloacele de transport în comun din Genova aparţin de compania AMT, fie că e vorba despre autobuze, troleibuze, metrouri, ascensoare, funiculare sau trenuleţe cu cremalieră, aşa că nu mai trebuie să plăteşti la fiecare dacă ai un abonament. Ajuns jos, adică la poalele dealului, iau metoul până în Piazza De Ferrari de unde iau un autobuz până la funicularul St. Anna. Mă rog, aşa credeam eu cel puţin, autobuzul avea altă părere. Am mers un pic pe jos şi am ajuns la funicular care e o copie la scară a celui de la Zecca-Righi în sensul ca e mult mai mic. Cinci minute până sus şi în cinci înapoi jos. Sus nu e nimic de văzut. Ca să văd totuşi oraşul de sus noaptea iau din nou ascensorul de la Castelletto. Sus la belvedere e aproape pustiu.
Ieşirea de la ascensor.
Portul Genovei. Farul e pornit. Trebuie să ajung şi la far cât de curând.
E răcoare aşa că mă hotărăsc să mă duc acasă. Iau din nou ascensorul. Sunt singur. Interiorul e cam vandalizat. Despre obiceiul italienilor de a vandaliza, mai pe larg data viitoare.
În piaţă aştept mult şi bine un autobuz care să mă ducă la Gara Brignole. Între timp...
Nu, nu e intrarea în iad, e doar tunelul Giuseppe Garibaldi supraexpus. Luminile albastre din stânga sunt de la o ambulanţă care tocmai trecea pe acolo.
În sfârşit vine şi autobuzul. Şi începe aventura. De ce? Rabdare...(Atenţie! Urmează text lung fără poze)
Autobuzul mă duce la gara Brignole unde văd că am tren peste 20 de minute, tren care m-ar fi lăsat la 2 minute de casă. 20 de minute e mult, zic eu, şi treversez piaţa din faşa gării spre staţia de autobuz. Aveam nevoie de autobuzul numărul 607. Când ajung în staţie apare şi autobuzul. Când se apropie văd că nu e 607 ci 687. Mare chestie, o cifră...direcţia pare bună, amintirile mele din ghidul mijloacelor de transport îmi zic ce merge pe aproape aşa că mă urc în el. Stau la uşă pregătit să apăs butonul de oprire la staţia următoare. Şi merge atuobuzul. Şi merge...Direcţia e bună într-adevăr. Nu are sens să explic geografia locului. Cert este că la un moment dat am pierdut complet orice fel de orientare. Mai rău, eu stau la 30 de metri de mare şi autobuzul urcă în continuu de un sfert de oră. Resemnat, plec de lângă uşă şi mă aşez pe un scaun aşteptând sa ajungă la capăt de linie. „Ochi verzi” care a urcat acum 5 staţii se amuză pe seama mea. Am impresia că îşi dă seama că m-am pierdut. Chiar asta am făcut, că nu am idee unde sunt. Poate doar geografic vorbind, undeva în estul Genovei, pe la 300 metri altitudine. Autobuzul merge pe nişte străduţe imposibil de înguste pline de serpentine şi de maşini oprite pe margine. Ca să-şi bată joc de mine, „ochi verzi” apasă butonul de cerere de oprire fără să se uite pe geam unde suntem. Un fel de „Haha, tu nu ştii unde eşti, eu ştiu şi cu ochii închişi.” Rămân doar eu în autobuz. Încă două staţii şi ajunge la capăt de linie: O parcare undeva sus sus pe deal. De unde sunt pot să recunosc intersecţia la care trebuia sa ajung, undeva la cateva sute de metri mai jos. Nu sunt sigur, dar e posibil să fi scâncit un pic când mi-am dat seama cât de departe sunt de casă. Chiar aşa grav nu poate să fie, mi-am zis. Fruntea sus şi coada între picioare direct la şofer m-am dus. „Bună seara! Ştiţi, am greşit autobuzul, he he, unde mama dracului suntem, he he, pot să dorm în autobuz în seara asta?”. Îi explic unde vreau să ajung şi îmi zice că dacă aştept 10 minute pot să cobor cu autobuzul dar ajung cam de unde am plecat. „Sau, dacă ai chef de o plimbare...”. Ştiţi căţelul din reclama de la Germanos? „Plimbare?” Îmi sticlesc ochii. Opreşte motorul de la autobuz şi coboară cu mine să îmi arate. Din parcarea în care suntem porneşte o alee abruptă care, îmi spune el, ajunge la intersecţia cunoscută de mine după vreo 15 minute de mers. Agonie şi extaz. Eu credeam că ajung acasă peste câteva ore. Îi mulţumesc omului şi o iau în jos pe alee. E atât de abruptă că mi se înfundă urechile coborând. Şi totuşi maşinile urcă pe acolo pentru că le văd în curţile oamenilor. În numite părţi aleea e foarte strâmtă, atât de strâmtă că nu înţeleg cum au trecut maşinile pe acolo. Cum a zis şi şoferul, în 15 minute eram jos la intersecţie şi după încă vreo 10 în faţa casei. Am fost aşteptat cu mâncare caldă pentru care voi fi etern recunoscător. Cândva săptămâna asta sper să ajung din nou pe acolo şi de data asta să mă întorc şi cu imagini. Până atunci...cu ceva întârziere...
Paşte Fericit!
No comments:
Post a Comment