Italia, impresii generale ep. 3

Sâmbătă am executat o deplasare la Portofino, staţiune (exclusivistă cică) de lângă promontoriul cu acelaşi nume. De la Genova se fac cam 30 de minute cu trenul până în staţia Santa Margherita Ligure de unde drumul se continuă cu autobuzul, bicicleta sau la picior după chef sau noroc (era sâmbătă şi în micul orăşel turistic era închis localul de unde se puteau închiria biciclete). Drumul până la Portofino are 7 kilometri şi urmăreşte fidel coasta. Pe alocuri e foarte îngust însă a fost construită o promenadă suspendată deasupra mării. Până ajungi în Portofino poţi vedea diverse curiozităţi:

Microstaţiune cu o şi mai micro plajă, extinsă prin metode extreme.

Indicator de coadă. Se pare că în sezon staţiunea e foarte căutată...

Indicator „Atenţie cad fructe”. Or fi otrăvitoare, or fi prea mari, pătează...n-am idee la ce se referă. Probabil dacă îţi trece prin parbriz o nucă de cocos eşti pasibil de o săritură în mare cu vehicolul. Totuşi nu cred că au cocotieri pe aici...

Aici poliţia te opreşte mai ceva ca în SUA. Un agent vine la şofer în timp ce altul cu vestă antiglonţ şi SMG (submachine gun adicătelea) în mână stă în spatele maşinii pregătit.

În sfârşit, în Portofino mare lucru nu e de făcut. E un fel de mic sat în genul celor de la Cinque Terre cu menţiunea că aici poţi acosta cu iahtul personal imediat în faţa casei pe care o închiriezi.

Localnicii trăiesc din turism, unii au bărci pe care le folosesc ca water taxi.

În fine, locaţia e plăcută dar se vedea că nu e încă sezon.

Totuşi titlul este Italia, impresii generale ep. 3 aşa că o să mă conformez. Pe italieni îi doare la portbagaj de pietoni. Probabil după ce calci un anumit număr de scuterişti un pieton nu mai contează. Studiu de caz: Vreau şi eu să trec o stradă şi avansez pe trecerea de pietoni, ei: nimic. Nu dau semne că m-ar vedea. Pentru că aşa şi este. Aş vrea să mă uit la feţele lor dar nu pot pentru că ei nu se uită înainte când conduc. Şoferii mai dau un sms (şoferiţele mai ales), scuteriştii vorbesc între ei dar de oprit nici vorbă. La un moment dat mă simt prost, poate e vreun semafor şi la pietoni e roşu. Nici vorbă. Îmi fac curaj şi avansez. Tipa din Fiat-ul Panda Alb mă ocoleşte elegant tăindu-i calea celui de pe banda doi. Următorul opreşte. Bun, banda unu rezolvată. Avansez timid spre banda doi. Scuterişti. Lejer. Maşină vs. Je e clar rezultatul însă scuter cu italian de 40 de kile pe el vs. Je nu mai e aşa clar. Aşa că cei trei scuterişti care împart o bandă se opresc. Banda trei, un Audi de Germania. Disciplinat, a oprit deja la 10 metri înainte de trecerea de pietoni. Oau, am ajuns pe partea cealaltă. A fost uşor nu? Ca o concluzie, Bucureştiul e mult mai disciplinat în privinţa asta. Părerea mea.

A doua chestiune, foarte şocantă şi întristătoare: indiferent de ce se zice, bucătăria italiană e o glumă. E o părere personală argumentată prin următoarele: la ei, singurul lucru care seamănă vag cu supa e minestrone, o chestie scârbavnică verde cu ierburi opărite; de salamuri ei nu au auzit, copiază stângaci nişte reţete. Şi ce nu copiază, greşesc. Salamul Nostrano de exemplu e probabil o reminescenţă din alte vremuri deoarece conţine destulă grăsime ca să-ţi poţi aprinde lampa în acele lungi nopţi de iarnă. Se laudă cu mortadella lor. Pfff, ce să zic, e un parizer mai deştept cu, ghici ce, grasime, iar prosciutto e cu nimic mai presus de pastrama de la noi. Jur că mă duc la magazin şi plâng în faţa galantarului că nu am ce lua. Altă mândrie de-a lor, locală de data asta, e focaccia, un fel de pâine cu mirodenii şi sărată. Asta e ironic pentru că italienii nu ştiu să facă pâine. Asta m-a lovit din prima zi. Nu ştiu şi cu asta basta. Mi-e aşa dor de pâinea de la Blue Night. Sau Carrefour. Pâinea de aici e cu coaja tare, arsă, se fărâmiţează uşor şi nu vine în doze mai mici de 1kg. Cred că la începuturi li s-a zis italienilor: Ce vreţi să ştiţi să faceţi cu grâul? Paste sau pâine? Şi ei au ales paste. Într-adevăr pastele sunt bune, până la momentul în care le umplu cu spanac, morcov şi alte verdeţuri. Apropo de verdeţuri, aici salata e amară. Şi nu e o întâmplare, am impresia că aşa sunt obişnuiţi. Mai au totuşi o chestie la care se mai pricep, şi anume peşte şi fructe de mare. Însă fructele care au echivalent şi la noi, cum ar fi merele, nu au nici un gust deşi arată foarte bine. Fiind aproape de francezi, au împrumutat din boala lor şi au tot soiul de brânzeturi mucegăite în diverse culori şi modele. No comment. Îngheţata e bună în general, însă trebuiau să strice ceva şi aici: au îngheţată cu iaurt şi o şi mănâncă. Cât despre băuturi...la bere nu se bagă, cele mai multe sunt importate. Nastro Azzurro nu am văzut decât la televizor până acum. Vinuri...au ceva soiuri...din ce am gustat, nişte albituri seci, au fost ok. La ei nu se scrie dacă e sec sau nu şi trebuie să ghicesc din descrierea artistică de pe etichetă. Cât despre departamentul „mai multe grade decât afară” tradiţional la ei este grappa, un fel de ţuică ordinară de la noi. Sorry guys, pierdeţi şi aici. A mai rămas ceva?