Monaco

Era şi timpul. Principatul e la vreo 150 de kilometri de Genova aşa că nu se putea să rămână neatacat. Aşa că sâmbătă dimineaţă ne trezim pregătiţi de o călătorie de o zi prin trei ţări (sună mai interesant aşa). E ca şi cum am merge în colonii pentru că principatul a fost întemeiat de genovezi şi dialectul lor e o variantă a dialectului genovez.

Ca un bun cetăţean, îmi sacrific o oră de somn şi mă trezesc mai devreme pentru a merge la vot (da, este vorba de sâmbăta referendumului). Găsim uşor consulatul şi sunam la uşă în timp ce catedrala „sună” ora 8. Suntem primii în micul şi aglomeratul consulat. Aglomerat de personalul consulatului care e amabil dar uşor nedumerit. Ce culoare să aibă cerneala pentru ştampile, cum se dezlipesc autocolantele pentru cărţile de identitate. Una peste alta, buletinul meu de vot a ajuns primul în urnă. De la consulat fuga la gară unde vedem cu oroare că singurul loc de unde se poate lua bilet pentru Monaco este ghişeul de bilete internaţionale (logic) cu o coadă apreciabilă ataşată. Pot spune doar că biletul este emis cu două minute înainte de plecarea trenului. Pot să mai spun că am alergat degeaba pentru că trenul a întârziat 20 de minute. Ca o paranteză, trenurile aici în Italia vin în general cu întârziere. Nu e doar părerea mea, am vorbit cu oameni de pe aici. În fine, până la urmă vine şi trenul şi stăăăă, mult şi bine pentru că trebuie să schimbe locomotiva. Pleacă din Genova cu 40 de minute întârziere. Face trei ore până în Monaco (150 de kilometri, cum ziceam şi mai sus) şi asta pentru că mai mult stă decât merge. În Ventimiglia, ultima staţie înainte de a intra în Franţa schimbă iar locomotiva şi echipajul cu unul francez. Tot aici se urcă şi poliţia de frontieră care se ghidează după culoarea pielii pentru a verifica actele. Mie îmi mulţumesc că le-am făcut loc pe coridor. Pe la miezul zilei ajungem în Monaco Monte Carló cum ţine să ne anunţe cu rrrrrr pregnant announceriţa din gară. Gara e subterană şi e legată de suprafaţă printr-o suită de tuneluri, lifturi şi scări rulante. Alegem ieşirea cea mai înaltă şi mergem în continuare spre cazinou. Trecem pe lângă consulatul României care e închis. La cazinou intrâm pe circuitul de Formula 1. Marele premiu este peste o săptămână aşa că toate pregătirile sunt deja făcute. Balustrade metalice, cauciucuri, indicatoare, toate dau un aspect interesant. Văzute de aproape te cam dezamăgesc. Majoritatea sunt legate cu sârmă stil improvizaţie.

Şi totuşi e fascinant. Ne hotărâm să parcurgem pe jos circuitul aşa că ne îndreptăm spre acul de păr de la Hotel Fairmont, ac de păr numit Loews.

Mai departe coborâm spre tunel pe sub hotelul Fairmont şi Auditorium-ul Rainier III. Aici s-a construit o extensie a portului pentru a putea acosta vasele de croazieră. Tot de aici am şi singurele imagini de ansamblu cu oraşul.

Spre est...

...şi spre nord, Hotelul Fairmont, Cazinoul şi Hotelul Paris

Circuitul continuă pe lângă port trecând la câţiva metri de iahturile ancorate acolo. Majoritatea sunt înregistrate în George Town, Insulele Cayman.

Cel mai mare e Indian Empress (126m), al 18-lea iaht ca mărime din lume aparţinând omului de afaceri indian Vijay Mallya, mare împătimit de Formula 1.

Din loc în loc sunt tribunele pentru spectatori.

Un loc intr-o astfel de tribună e în jur de 500 de euro în funcţie de amplasare. Cele mai ieftine bilete sunt la sectorul Rocher unde se stă în picioare foarte departe de circuit şi costă 220 de euro. Cele mai scumpe sunt la terase (în jur de 800 de euro).

Continuăm drumul prin padoc unde abia sosesc primele camioane cu echipament. Apoi pe la linia de start. Mersul pe circuit se întrerupe pentru câteva ore pentru a merge să mâncăm într-un fel de mall. Tot acolo se află şi muzeul menţionat data trecută de care ziceam că merită vizitat. Pentru modica sumă de 3 euro se poate vizita colecţia personală de maşini a Alteţei Sale Serenisime Prinţul de Monaco (aşa e titulatura, I kid you not). Sunt în jur de 100 de maşini din toate epocile de la cele mai cunoscute mărci(Trabant, Volkswagen) la cele mai obscure şi defuncte (Hispano Suiza, Packard). Norocul face ca în cadrul aceleiaşi expoziţii să fie intercalate maşini scoase la licitaţie de către casa Bonhams. De ce noroc? Pentru că spre deosebire de prinţ (care prefera limuzinele) maşinile scoase la licitaţie sunt mult mai sportive şi totuşi la fel de rare. Exemplare de Jaguar XK150, Lancia Astura 1938, DeTomaso Deauville şi Pantera, un Mustang GT500 Eleanor...

...şi cea care mi-a plăcut cel mai mult, o replică din 2004 a unui Auburn Boat-tail Speedster Supercharged.

În sfârşit revenim pe circuit şi ajungem la cazinou. Peste tot în oraş sunt scări rulante care dublează orice scara normală mai lungă. Tot foarte întâlnite sunt defibrilatoarele care sunt aşezate în nişte cutii roşii cu un geam de spart în caz de necesitate (sigur, dacă tot urci cu scara rulantă se depunde grăsimea în jurul inimii şi faci atac de cord, de aceea e nevoie de un defibrilator la îndemână). Revenind la cazinou, multe maşini scumpe, multă lume cu bani, ceva mai puţină lume cu bani şi cu maşini mai ieftine care se holbează la maşinile celor cu bani şi preţuri foarte mari. De acolo am mers direct la gară unde după ceva peripeţii am luat trenul spre casă. Peripeţii pentru că automatele de bilete nu acceptă decât monede sau smartcard-uri speciale. Cine naiba umblă la el cu 10 euro în monede? Am luat bilet până în Ventimiglia, primul oraş italian de după graniţă unde trenul stă 30 de minute aşa că am avut timp să luăm bilet spre genova şi să ne urcăm la loc. Pe drum spre casă am stat de vorbă cu femeie din Savona (a doua localitate ca mărime din Liguria) care mi-a confirmat nişte bănuieli. Liguria este regiunea cea mai îmbătrânită din întreaga Italie şi Genova este oraşul cu cele mai multe scutere pe cap de locuitor din Italia. Aşa că impresiile mele generale despre Italia ar trebui redenumite ca impresii generale despre Liguria.

O a doua observaţie pe care o am de făcut este referitoare la francezi. De la intrare în ţară simţi că e ceva diferit în atitudine. E un je ne sais quoi şi nu e tocmai plăcut. Cred că au ceva cu străinii. Sunt de o lună jumătate în Genova şi până acum nu m-a corectat nici un italian referitor la felul cum vorbesc. În discuţia de două propoziţii cu vânzătoarea de la magazinul de suveniruri am fost corectat de două ori. Mai grav este că joi urmează runda doi, care durează 4 zile şi mă duce adânc în teritoriul inamic, direct în capitală. À bientôt.