Alpi!!!

Şirul de excursii cu punct de plecare din Genova s-a încheiat, delicios aş putea spune, cu o căţărare în Alpi. Căţărare e mult spus pentru că am fost din nou pantofari şi am folosit motorizarea cât am putut pe un traseu stabilit dinainte după o informare temeinică.

Sâmbătă am ieşit pe uşa casei la ora 7 şi ne-am urcat în maşină cu direcţia generală Cuneo. Din fericire am avut la dispoziţie GPS care deşi se poate dovedi foarte frustrant de folosit a fost şi foarte util. Nu am folosit autostrada pentru a vedea cât de cât peisajul. :)

Până la Cuneo sunt cam 160 de kilometri însă i-am parcurs destul de încet, în parte şi pentru că după Savona am stat 30 de minute în munte ca să se elibereze drumul din cauza unui accident de motocicletă. În jurul orei 10 încep să se vadă munţii.

Ziua a fost aleasă după îndelungi cercetări care au dat roade. A fost soare toată ziua şi am fost asiguraţi că nu e aşa des soare pe acolo. Locotenent-colonelul care prezintă vremea la Rai X (unde X nu mai ştiu ce număr e) n-a minţit. Şi fereastra de timp bun a fost foarte îngustă, duminică erau deja furtuni în zonă.

La Cuneo am preluat hăţurile bolidului şi am intrat pe drumul care urcă în munte pe Valea Grana. Urcuşul e relativ lin cât timp mai sunt aşezări omeneşti (Valgrana, Pradleves, Castelmagno) însă imediat după începe un urcuş pe care nu pot să-l caracterizez altfel decât sălbatic. Maşina fiind mică (Grande Punto) cu motor şi mai mic (1.2 benzină) şi noi fiind 4 suflete deplasarea s-a făcut în ritm de melc cu viteza întâi şi pe alocuri cu viteza a doua. La 1700 de metri altitudine am ajuns la Sanctuarul San Magno unde sunt şi câteva cabane.

Sanctuarul văzut de mai sus.

De la sanctuar drumul devine şi mai abrupt deşi e încă foarte bun calitativ. Nu suntem deloc singuri pe munte, e plin de ciclişti care se antrenează (e totuşi vorba de un traseu special făcut, cu puncte intermediare de verificare a timpilor cu RFID) şi de motociclişti. Probleme apar la întâlnirea cu o altă maşină din sens opus. Spaţiu nu e decât în anumite locuri şi trebuie aşteptat în una din alveole pentru a putea continua. După o urcare care părea că nu se mai termină am ajuns la o răscruce în trecătoarea Esischie – la o altitudine de 2366m. Aici am lăsat maşina lângă celelalte maşini şi motociclete (am zis că nu eram singuri) şi am urcat un vârf din apropiere de unde se vede următoarea panoramă.

Câteva explicaţii: noi am venit pe drumul care urcă din partea stângă a imaginii. Drumul care se continuă spre dreapta coboară în valea Maira iar celălalt drum duce în cealaltă vale, mai la sud, valea Stura prin trecătoarea Fauniera pe unde ne-am şi continuat drumul.

La trecătoarea următoare am ajuns repede. E cel mai înalt punct al traseului rutier, maşina fiind parcată la 2481 metri deasupra mării.

Un omagiu micuţului pentru că ne-a dus până acolo.

Pauza de mâncare am făcut-o pe un vârf din apropiere unde am verificat altitudinea. Nu, nu e vorba de Vf. Omu, deşi e aceeaşi altitudine (nu mă pot abţine, iată şi dovada).

Şi aici e aglomeraţie.

Şi mai vine lume.

Ca fapt divers, în parcarea din prima imagine de mai sus este o statuie care îl înfăţişează pe ciclistul italian Marco Pantani, statuie executată de un sculptor român, Benone Olaru.

Imediat după trecătoare începe coborârea, printr-o vale mult mai puţin populată şi mai sălbatică. Am văzut şi marmote şi nu, nu aveau staniol la ele. Am coborât până în localitatea Demonte unde am intrat pe SS21 care după 40 de kilometri ajunge în Franţa. Fiind vorba de un drum de rang mai mare (un fel de DN de la noi) e mult mai uşor de abordat. În Franţa se trece prin trecătoarea Magdalena dacă nu mă înşel, undeva aproape de 2000 de metri. Acolo e o parcare, un refugiu şi un magazin. Un indicator cu Francia şi unul cu Departement des Alpes de Haute Provence anunţă că se trece graniţa.

Cam aşa arată munţii în Franţa.

Nu am avansat decât vreo doi kilometri pe teritoriul inamic şi ne-am întors. La câteva sute de metri de graniţă pe teritoriu italian se află un popas pe malul unui lac unde am făcut şi noi ultimul popas al zilei.

Întoarcerea am făcut-o direct spre Cuneo pe SS21 şi de acolo pe drumul pe care am venit dimineaţă (cu ceva sughiţuri legate de navigarea cu ajutorul GPS-ului). De la graniţă eu am stat în spate şi am căscat gura la câmpuri de lavandă sau baloţi de fân.

Am ajuns înapoi acasă un pic după ora 22 fără incidente.

Ca o paranteză, excursia a fost de departe cea mai plăcută şi nu mi-aş fi iertat dacă ratam o astfel de ocazie. Şi la Roma şi la Paris a fost frumos dar acelea sunt într-o altă categorie de excursii. Acestea fiind spuse, o să-mi lipsească Alpii, deşi abia i-am cunoscut.

VML Edit (very much later, mai 2011): Se pare că, fără să ştim, am trecut prin a 8-a trecătoare ca înălţime din Alpi. Colle Fauniera, 2511m (GPS-ul probabil era stupid). Numele trecătorii e dat de o bătălie care a avut loc în apropiere.

When in Rome...

Ziua 1: Sâmbătă ne-am trezit dis-de-foarte-dimineaţă pentru a lua trenul spre (ce clişeu să folosesc?) la Città eterna. Trenitalia a dezamăgit şi de data asta (parţial) pentru că în loc să călătorim cu asa ceva am călătorit cu ce aveau mai bun italienii. În anii 80. Am spus dezamăgire parţială pentru că a fost totuşi foarte comod, mai comod decât TGV-ul. Scaunele rabatabile au ajutat ca majoritatea celor 5 ore de călătorie să fie dormite. Am ajuns la Roma Termini în jur de ora 11 şi am găsit oraşul foarte agitat. Era Bush în oraş şi cu această ocazie comuniştii italieni îşi aratau colţişorii în sensul că se agitau în cadrul unor demonstraţii. Pentru a menţine ordinea tot angajatul de stat care poate să ţină o armă în mână era pe stradă. Poliţişti, carabinieri, garda financiară şi încă vreo două pe care nu le-am recunoscut după uniformă. Mai pe seară aveam să descoperim câţi au fost de mulţi.

Am scăpat relativ repede de treburile administrative cu cazarea şi nu voi spune mai mult decât atât: ca să folosesc o comparaţie cu accent local, pe lângă hostelul din Florenţa, Victoria Hostel din Roma e un fel de Cloaca Maxima.

Prima oprire de interes turistic a fost la Colosseum. Mulţumită unui Roma Pass cumparat de la un chioşc de informaţii am scutit o coadă infernală. Infernală a fost şi vremea. Mi-am dorit prea mult să fie soare şi a căzut în extrema opusă. În toate cele trei zile a fost soare neîntrerupt motiv pentru care majoritatea pozelor au ieşit infecte. Apropo de asta, se cuvine un disclaimer:

Nu o să apară aici imagini arhicunoscute. Există alte site-uri pentru asta cu imagini făcute cu rabdare şi aparatură specializată. De unde si linkurile.

Revenind la Colosseum, din cauza soarelui care mă bătea în cap cum bate ciocanul pe cui nu am putut să mă bucur pe deplin de vizită. Din punctul meu de vedere nu e nimic de văzut acolo. Nu e nici pe departe atât de mare pe cât mă aşteptam. După ce am consumat mult prea multă memorie şi acumulatori pe imagini cu ziduri am ieşit şi am mers alături, adică printre ruinele de pe Via Sacra şi pe colina Palatină. Din nou, a fost foarte cald şi nu mă distrau deloc ruinele. Mai departe am trecut pe la Campidoglio si prin fata pe la monumentul dedicat lui Vittorio Emanuele, unificatorul Italiei. Din păcate era înconjurat de carabinieri cu scuturi şi nu se putea vizita. Deşi era un soare crunt ei stăteau pe trepte îmbărcaţi în negru, unii şi cu mânuşi.

De acolo, folosind diverse mijloace de transport am mers în nord până spre Piazza Spagna însă staţia de metrou era închisă (din nou din cauza manifestanţilor) şi a trebuit să mergem până în Piaţa Poporului. Şi acolo era demonstraţie în toi cu tot felul de slogane antibush scrise de oameni care nu ştiu engleză. Comuniştii (pentru că se pare că ei erau responsabili de toata agitaţia) erau foarte ingrijoraţi de soarta a 5 cubanezi şi de teritoriile palestiniene. De acolo am mers înapoi spre Piazza di Spagna. Şi aici erau prezente forţele de ordine, dar o prezenţă ceva mai plăcută în forma unui Alfa 159 din Squadra Volante.

A urmat Fontana di Trevi unde am aruncat şi eu moneda peste umăr ca să-mi asigur întoarcerea la Roma (râd eu de americani, dar dacă e adevărat? :) ). De acolo am vrut să mergem în Piazza Navona însă ne-au oprit scutierii. Erau echipaţi complet de luptă şi păreau foarte tensionaţi aşa că nu am insistat. În 15 minute demonstraţia din piaţă a luat sfârşit şi atmosfera s-a mai destins. Pagube? Geamuri sparte la bănci, bancomate distruse, coşuri de gunoi dărâmate şi multe multe inscripţii cu spray-ul cu vopsea. Într-un cuvânt vandalism. Fiind foarte obosiţi ne-am întors la hostel şi am mai făcut o plimbare scurtă la Colosseum noaptea.

Ziua 2: Ne-am trezit la o oră decentă şi am plecat spre colina Aventină. Am ajuns şi pe la Boca della Verita, Ponte Rotto, Isola Tiberina. Ţinta era totuşi Pantheonul. Foarte aglomerat, nu am zăbovit mult. Ne-am îndreptat spre Castelul Sant’Angelo pe care l-am vizitat preţ de vreo două ore. De acolo am mers la Basilica Sf. Petru.

Nu prea ştiu cum să descriu tot ansamblul. E cea mai mare din lume şi cam face de ruşine tot ce am văzut până acum. Punct.

Am fost în recunoaştere să vedem unde e intrarea la Muzeul Vaticanului şi am decis că o limită acceptabilă a cozii pentru ziua următoare ar fi cam trei coşuri de gunoi (cam 75 de metri). De acolo am luat metroul pentru a merge la EUR. Despre asta am să povestesc un pic. Este vorba despre un cartier al Romei conceput pentru Expoziţia Universală Roma 1942 (de unde şi numele) care nu a mai avut loc din pricina războiului. Concepută ca exemplificare a metropolei ideale fasciste, este un exponent al megalomaniei lui Mussolini. Şi mi-a plăcut mult. Pe alocuri este destul de sinistră şi a fost folosită de mulţi regizori de film ca decor pentru filme suprarealiste (Titus şi Equilibrium sunt două exemple). Chiar când am trecut noi pe acolo strângeau decorurile de la un film şi era plin de zăpadă artificială. Câteva imagini:

Lacul din parc şi clădirea de un negru mat pe care o vezi când ieşi de la metrou.

Sediul Agip

Simbolul cartierului, un colosseum stilizat, în lungul străzii.

Ultima pe listă, o plimbare nocturnă pe Via Veneto, locaţie pentru „La Dolce Vita”, mai mult pentru concept decât pentru film. La întoarcere spre hostel am trecut din nou pe la Fontana di Trevi şi Piazza Spagna pentru a le vedea noaptea.

Ziua 3: Ne-am trezit pe la 7.30 pentru a ajunge la Vatican la 8.30. Acolo coada se măsura nu în multipli de distanţe între coşuri de gunoi ci în laturi de cetate, mai mult de 3 (aproximativ jumătate de kilometru) şi casa de bilete se deschidea peste o oră şi jumătate. Capela sixtină nu avea cum să merite o astfel de coadă. Redirecţionare către Sf. Petru unde nu era coadă aproape deloc. De data asta am urcat în dom. Cinci sute şi ceva de trepte, ultimele două sute fiind cele mai antrenante pentru că se parcurge cupola şi coridorul cu trepte e oblic (urmăreşte forma domului). Sus a fost arhiplin şi a trebuit să mă lupt cu toate naţiile (de păgâni era să zic) ca să obţin un loc la balustradă. În piaţă coada de 20 de metri pentru intrarea la dom se transformase într-un şarpe care ocolea piaţa cum putea şi el pe la umbră. De coborât am coborât pe altă parte până pe acoperişul bisericii unde sunt magazine de suveniruri, toalete, un bar şi cutii poştale. Coborârea se termină direct în biserică unde erau de trei ori mai mulţi oameni ca în ziua precedentă. Fiind zi scurtă (la 17 aveam tren) ne-am întors în zona centrală unde am luat masa şi ceva suveniruri. În drum spre gară am oprit la monumentul lui Vittorio Emanuele care era deschis pentru vizitatori de data asta. Unii s-au oprit pentru un cappuccino pe terasa de la mijloc, alţii (adică eu) pentru a urca cu ascensorul pe terasa panoramică. Acolo am avut plăcuta surpriză să găsesc binocluri Nikon libere spre folosire după bunul plac fără plată sau limită de timp. Peste tot unde am fost până acum puteam să privesc printr-o sticlă murdară vreo 2 minute pentru 2 euro. Recunosc că am acaparat pentru prea mult timp ustensilele însă nici nu era multă lume dornică.

Ultima imagine e cu Cvadriga Unităţii, una din cele două sculpturi în bronz care tronează pe fiecare parte a monumentului.

În încheiere, câteva cuvinte despre componenta socială a călătoriei: Roma e plină de români (poate exagerez, de oameni care vorbesc limba română) şi de alte zeci de naţii. Este sufocată de turişti, pe alocuri mult mai rău ca Parisul. E un pic mai murdară ca Parisul şi sunt mai multe gropi. Oamenii totuşi sunt la fel de primitori ca în Genova deşi sunt şanse mult mai mici să dai peste un italian. Am fost atenţi la buzunare şi nu ne-a dispărut nimic însă noi am fost printre cei norocoşi. Transportul în comun e destul de eficient însă metroul de pe magistrala B este foarte foarte trist. Un paralelipiped a cărui culoare nu se mai distinge de sub grafitti care se mişcă cu zgomot mare între staţii prost iluminate. Magistrala A e mai curăţică. Peste tot în locurile turistice sunt indieni care vând magneţi din aceia care fac zgomot când sunt aruncaţi în sus sau poşete imitaţie, ceasuri imitaţie, portofele, eşarfe, pălării şi ochelari de soare. Cumva sunt toleraţi de autorităţi deşi nu mi se pare că adaugă farmec locaţiei, dimpotrivă.

Cam atât despre Roma. A fost frumos şi la fel de obositor ca la Paris. Nu ştiu care îmi place mai mult. Trebuie să le mai văd o dată ca să mă decid :).

Intermezzo cu lamentaţie

Cum urci spre Cabana Ciucaş de la Cabana Muntele Roşu la intrarea pe platou te întâmpină imaginea asta. Multă lume îl fotografiază şi cred că a ajuns să fie un fel de imagine-clişeu pentru Ciucaş.

Se împlineşte aproape un an de când am trecut pe acolo şi mi-e dor de un mers pe munte (chiar daca am fost pe nişte dealuri acum câteva săptămâni). Anul acesta probabil nu ajung pe acolo (dar asta pentru că sunt alte locaţii în plan).

În altă ordine de idei, mă uit pe un geam imaginar (nu de alta dar încăperea în care sunt acum nu are aşa ceva în dotare) şi mă scârbeşte total vremea. Cât am fost la Paris vremea a fost une bataille de jeu (bătălie de joc pe româneşte, în sensul că e mai mare decât o bătaie simplă). Sper să nu fie una battaglia di gioco în week-end-ul acesta altfel rămân iar cu amintiri cu mine plouat în faţa Pantheonului (originalul de data asta).