Alpi!!!

Şirul de excursii cu punct de plecare din Genova s-a încheiat, delicios aş putea spune, cu o căţărare în Alpi. Căţărare e mult spus pentru că am fost din nou pantofari şi am folosit motorizarea cât am putut pe un traseu stabilit dinainte după o informare temeinică.

Sâmbătă am ieşit pe uşa casei la ora 7 şi ne-am urcat în maşină cu direcţia generală Cuneo. Din fericire am avut la dispoziţie GPS care deşi se poate dovedi foarte frustrant de folosit a fost şi foarte util. Nu am folosit autostrada pentru a vedea cât de cât peisajul. :)

Până la Cuneo sunt cam 160 de kilometri însă i-am parcurs destul de încet, în parte şi pentru că după Savona am stat 30 de minute în munte ca să se elibereze drumul din cauza unui accident de motocicletă. În jurul orei 10 încep să se vadă munţii.

Ziua a fost aleasă după îndelungi cercetări care au dat roade. A fost soare toată ziua şi am fost asiguraţi că nu e aşa des soare pe acolo. Locotenent-colonelul care prezintă vremea la Rai X (unde X nu mai ştiu ce număr e) n-a minţit. Şi fereastra de timp bun a fost foarte îngustă, duminică erau deja furtuni în zonă.

La Cuneo am preluat hăţurile bolidului şi am intrat pe drumul care urcă în munte pe Valea Grana. Urcuşul e relativ lin cât timp mai sunt aşezări omeneşti (Valgrana, Pradleves, Castelmagno) însă imediat după începe un urcuş pe care nu pot să-l caracterizez altfel decât sălbatic. Maşina fiind mică (Grande Punto) cu motor şi mai mic (1.2 benzină) şi noi fiind 4 suflete deplasarea s-a făcut în ritm de melc cu viteza întâi şi pe alocuri cu viteza a doua. La 1700 de metri altitudine am ajuns la Sanctuarul San Magno unde sunt şi câteva cabane.

Sanctuarul văzut de mai sus.

De la sanctuar drumul devine şi mai abrupt deşi e încă foarte bun calitativ. Nu suntem deloc singuri pe munte, e plin de ciclişti care se antrenează (e totuşi vorba de un traseu special făcut, cu puncte intermediare de verificare a timpilor cu RFID) şi de motociclişti. Probleme apar la întâlnirea cu o altă maşină din sens opus. Spaţiu nu e decât în anumite locuri şi trebuie aşteptat în una din alveole pentru a putea continua. După o urcare care părea că nu se mai termină am ajuns la o răscruce în trecătoarea Esischie – la o altitudine de 2366m. Aici am lăsat maşina lângă celelalte maşini şi motociclete (am zis că nu eram singuri) şi am urcat un vârf din apropiere de unde se vede următoarea panoramă.

Câteva explicaţii: noi am venit pe drumul care urcă din partea stângă a imaginii. Drumul care se continuă spre dreapta coboară în valea Maira iar celălalt drum duce în cealaltă vale, mai la sud, valea Stura prin trecătoarea Fauniera pe unde ne-am şi continuat drumul.

La trecătoarea următoare am ajuns repede. E cel mai înalt punct al traseului rutier, maşina fiind parcată la 2481 metri deasupra mării.

Un omagiu micuţului pentru că ne-a dus până acolo.

Pauza de mâncare am făcut-o pe un vârf din apropiere unde am verificat altitudinea. Nu, nu e vorba de Vf. Omu, deşi e aceeaşi altitudine (nu mă pot abţine, iată şi dovada).

Şi aici e aglomeraţie.

Şi mai vine lume.

Ca fapt divers, în parcarea din prima imagine de mai sus este o statuie care îl înfăţişează pe ciclistul italian Marco Pantani, statuie executată de un sculptor român, Benone Olaru.

Imediat după trecătoare începe coborârea, printr-o vale mult mai puţin populată şi mai sălbatică. Am văzut şi marmote şi nu, nu aveau staniol la ele. Am coborât până în localitatea Demonte unde am intrat pe SS21 care după 40 de kilometri ajunge în Franţa. Fiind vorba de un drum de rang mai mare (un fel de DN de la noi) e mult mai uşor de abordat. În Franţa se trece prin trecătoarea Magdalena dacă nu mă înşel, undeva aproape de 2000 de metri. Acolo e o parcare, un refugiu şi un magazin. Un indicator cu Francia şi unul cu Departement des Alpes de Haute Provence anunţă că se trece graniţa.

Cam aşa arată munţii în Franţa.

Nu am avansat decât vreo doi kilometri pe teritoriul inamic şi ne-am întors. La câteva sute de metri de graniţă pe teritoriu italian se află un popas pe malul unui lac unde am făcut şi noi ultimul popas al zilei.

Întoarcerea am făcut-o direct spre Cuneo pe SS21 şi de acolo pe drumul pe care am venit dimineaţă (cu ceva sughiţuri legate de navigarea cu ajutorul GPS-ului). De la graniţă eu am stat în spate şi am căscat gura la câmpuri de lavandă sau baloţi de fân.

Am ajuns înapoi acasă un pic după ora 22 fără incidente.

Ca o paranteză, excursia a fost de departe cea mai plăcută şi nu mi-aş fi iertat dacă ratam o astfel de ocazie. Şi la Roma şi la Paris a fost frumos dar acelea sunt într-o altă categorie de excursii. Acestea fiind spuse, o să-mi lipsească Alpii, deşi abia i-am cunoscut.

VML Edit (very much later, mai 2011): Se pare că, fără să ştim, am trecut prin a 8-a trecătoare ca înălţime din Alpi. Colle Fauniera, 2511m (GPS-ul probabil era stupid). Numele trecătorii e dat de o bătălie care a avut loc în apropiere.