When in Rome...

Ziua 1: Sâmbătă ne-am trezit dis-de-foarte-dimineaţă pentru a lua trenul spre (ce clişeu să folosesc?) la Città eterna. Trenitalia a dezamăgit şi de data asta (parţial) pentru că în loc să călătorim cu asa ceva am călătorit cu ce aveau mai bun italienii. În anii 80. Am spus dezamăgire parţială pentru că a fost totuşi foarte comod, mai comod decât TGV-ul. Scaunele rabatabile au ajutat ca majoritatea celor 5 ore de călătorie să fie dormite. Am ajuns la Roma Termini în jur de ora 11 şi am găsit oraşul foarte agitat. Era Bush în oraş şi cu această ocazie comuniştii italieni îşi aratau colţişorii în sensul că se agitau în cadrul unor demonstraţii. Pentru a menţine ordinea tot angajatul de stat care poate să ţină o armă în mână era pe stradă. Poliţişti, carabinieri, garda financiară şi încă vreo două pe care nu le-am recunoscut după uniformă. Mai pe seară aveam să descoperim câţi au fost de mulţi.

Am scăpat relativ repede de treburile administrative cu cazarea şi nu voi spune mai mult decât atât: ca să folosesc o comparaţie cu accent local, pe lângă hostelul din Florenţa, Victoria Hostel din Roma e un fel de Cloaca Maxima.

Prima oprire de interes turistic a fost la Colosseum. Mulţumită unui Roma Pass cumparat de la un chioşc de informaţii am scutit o coadă infernală. Infernală a fost şi vremea. Mi-am dorit prea mult să fie soare şi a căzut în extrema opusă. În toate cele trei zile a fost soare neîntrerupt motiv pentru care majoritatea pozelor au ieşit infecte. Apropo de asta, se cuvine un disclaimer:

Nu o să apară aici imagini arhicunoscute. Există alte site-uri pentru asta cu imagini făcute cu rabdare şi aparatură specializată. De unde si linkurile.

Revenind la Colosseum, din cauza soarelui care mă bătea în cap cum bate ciocanul pe cui nu am putut să mă bucur pe deplin de vizită. Din punctul meu de vedere nu e nimic de văzut acolo. Nu e nici pe departe atât de mare pe cât mă aşteptam. După ce am consumat mult prea multă memorie şi acumulatori pe imagini cu ziduri am ieşit şi am mers alături, adică printre ruinele de pe Via Sacra şi pe colina Palatină. Din nou, a fost foarte cald şi nu mă distrau deloc ruinele. Mai departe am trecut pe la Campidoglio si prin fata pe la monumentul dedicat lui Vittorio Emanuele, unificatorul Italiei. Din păcate era înconjurat de carabinieri cu scuturi şi nu se putea vizita. Deşi era un soare crunt ei stăteau pe trepte îmbărcaţi în negru, unii şi cu mânuşi.

De acolo, folosind diverse mijloace de transport am mers în nord până spre Piazza Spagna însă staţia de metrou era închisă (din nou din cauza manifestanţilor) şi a trebuit să mergem până în Piaţa Poporului. Şi acolo era demonstraţie în toi cu tot felul de slogane antibush scrise de oameni care nu ştiu engleză. Comuniştii (pentru că se pare că ei erau responsabili de toata agitaţia) erau foarte ingrijoraţi de soarta a 5 cubanezi şi de teritoriile palestiniene. De acolo am mers înapoi spre Piazza di Spagna. Şi aici erau prezente forţele de ordine, dar o prezenţă ceva mai plăcută în forma unui Alfa 159 din Squadra Volante.

A urmat Fontana di Trevi unde am aruncat şi eu moneda peste umăr ca să-mi asigur întoarcerea la Roma (râd eu de americani, dar dacă e adevărat? :) ). De acolo am vrut să mergem în Piazza Navona însă ne-au oprit scutierii. Erau echipaţi complet de luptă şi păreau foarte tensionaţi aşa că nu am insistat. În 15 minute demonstraţia din piaţă a luat sfârşit şi atmosfera s-a mai destins. Pagube? Geamuri sparte la bănci, bancomate distruse, coşuri de gunoi dărâmate şi multe multe inscripţii cu spray-ul cu vopsea. Într-un cuvânt vandalism. Fiind foarte obosiţi ne-am întors la hostel şi am mai făcut o plimbare scurtă la Colosseum noaptea.

Ziua 2: Ne-am trezit la o oră decentă şi am plecat spre colina Aventină. Am ajuns şi pe la Boca della Verita, Ponte Rotto, Isola Tiberina. Ţinta era totuşi Pantheonul. Foarte aglomerat, nu am zăbovit mult. Ne-am îndreptat spre Castelul Sant’Angelo pe care l-am vizitat preţ de vreo două ore. De acolo am mers la Basilica Sf. Petru.

Nu prea ştiu cum să descriu tot ansamblul. E cea mai mare din lume şi cam face de ruşine tot ce am văzut până acum. Punct.

Am fost în recunoaştere să vedem unde e intrarea la Muzeul Vaticanului şi am decis că o limită acceptabilă a cozii pentru ziua următoare ar fi cam trei coşuri de gunoi (cam 75 de metri). De acolo am luat metroul pentru a merge la EUR. Despre asta am să povestesc un pic. Este vorba despre un cartier al Romei conceput pentru Expoziţia Universală Roma 1942 (de unde şi numele) care nu a mai avut loc din pricina războiului. Concepută ca exemplificare a metropolei ideale fasciste, este un exponent al megalomaniei lui Mussolini. Şi mi-a plăcut mult. Pe alocuri este destul de sinistră şi a fost folosită de mulţi regizori de film ca decor pentru filme suprarealiste (Titus şi Equilibrium sunt două exemple). Chiar când am trecut noi pe acolo strângeau decorurile de la un film şi era plin de zăpadă artificială. Câteva imagini:

Lacul din parc şi clădirea de un negru mat pe care o vezi când ieşi de la metrou.

Sediul Agip

Simbolul cartierului, un colosseum stilizat, în lungul străzii.

Ultima pe listă, o plimbare nocturnă pe Via Veneto, locaţie pentru „La Dolce Vita”, mai mult pentru concept decât pentru film. La întoarcere spre hostel am trecut din nou pe la Fontana di Trevi şi Piazza Spagna pentru a le vedea noaptea.

Ziua 3: Ne-am trezit pe la 7.30 pentru a ajunge la Vatican la 8.30. Acolo coada se măsura nu în multipli de distanţe între coşuri de gunoi ci în laturi de cetate, mai mult de 3 (aproximativ jumătate de kilometru) şi casa de bilete se deschidea peste o oră şi jumătate. Capela sixtină nu avea cum să merite o astfel de coadă. Redirecţionare către Sf. Petru unde nu era coadă aproape deloc. De data asta am urcat în dom. Cinci sute şi ceva de trepte, ultimele două sute fiind cele mai antrenante pentru că se parcurge cupola şi coridorul cu trepte e oblic (urmăreşte forma domului). Sus a fost arhiplin şi a trebuit să mă lupt cu toate naţiile (de păgâni era să zic) ca să obţin un loc la balustradă. În piaţă coada de 20 de metri pentru intrarea la dom se transformase într-un şarpe care ocolea piaţa cum putea şi el pe la umbră. De coborât am coborât pe altă parte până pe acoperişul bisericii unde sunt magazine de suveniruri, toalete, un bar şi cutii poştale. Coborârea se termină direct în biserică unde erau de trei ori mai mulţi oameni ca în ziua precedentă. Fiind zi scurtă (la 17 aveam tren) ne-am întors în zona centrală unde am luat masa şi ceva suveniruri. În drum spre gară am oprit la monumentul lui Vittorio Emanuele care era deschis pentru vizitatori de data asta. Unii s-au oprit pentru un cappuccino pe terasa de la mijloc, alţii (adică eu) pentru a urca cu ascensorul pe terasa panoramică. Acolo am avut plăcuta surpriză să găsesc binocluri Nikon libere spre folosire după bunul plac fără plată sau limită de timp. Peste tot unde am fost până acum puteam să privesc printr-o sticlă murdară vreo 2 minute pentru 2 euro. Recunosc că am acaparat pentru prea mult timp ustensilele însă nici nu era multă lume dornică.

Ultima imagine e cu Cvadriga Unităţii, una din cele două sculpturi în bronz care tronează pe fiecare parte a monumentului.

În încheiere, câteva cuvinte despre componenta socială a călătoriei: Roma e plină de români (poate exagerez, de oameni care vorbesc limba română) şi de alte zeci de naţii. Este sufocată de turişti, pe alocuri mult mai rău ca Parisul. E un pic mai murdară ca Parisul şi sunt mai multe gropi. Oamenii totuşi sunt la fel de primitori ca în Genova deşi sunt şanse mult mai mici să dai peste un italian. Am fost atenţi la buzunare şi nu ne-a dispărut nimic însă noi am fost printre cei norocoşi. Transportul în comun e destul de eficient însă metroul de pe magistrala B este foarte foarte trist. Un paralelipiped a cărui culoare nu se mai distinge de sub grafitti care se mişcă cu zgomot mare între staţii prost iluminate. Magistrala A e mai curăţică. Peste tot în locurile turistice sunt indieni care vând magneţi din aceia care fac zgomot când sunt aruncaţi în sus sau poşete imitaţie, ceasuri imitaţie, portofele, eşarfe, pălării şi ochelari de soare. Cumva sunt toleraţi de autorităţi deşi nu mi se pare că adaugă farmec locaţiei, dimpotrivă.

Cam atât despre Roma. A fost frumos şi la fel de obositor ca la Paris. Nu ştiu care îmi place mai mult. Trebuie să le mai văd o dată ca să mă decid :).