Tokaj

Tokaj este numele unui orăşel de 5000 de locuitori din Ungaria, renumit în întreaga lume datorită vinului omonim produs aici. De fapt este vorba de mai multe soiuri de vinuri albe, toate purtând marca Tokaji (forma adejectivizată a numelui Tokaj).

Deşi excursia la Tokaj a fost plănuită de ceva vreme, ea s-a materializat abia săptămâna trecută. Am călătorit cu rapidul „Pannonia” care face cam 16 ore din Bucureşti până în Miskolc, capitala regiunii în care se află Tokaj. Ziua în care am călătorit a făcut parte din setul de zile caniculare cum nu s-au mai văzut de 150 de ani în Ungaria. Şi s-a simţit din plin pentru că vagonul nu avea climatizare. Avea în schimb ani mulţi. În fine, am supravieţuit şi am ajuns în Tokaj un pic înainte de miezul nopţii unde ne-am cazat la pensiunea unde aveam locuri rezervate şi am adormit/leşinat.

Dimineaţă, de la fereastra camerei se poate admira un mic magazin de vinuri, unul din cele câteva zeci din localitate.

De fapt altceva nu există în localitate.

Poate pe drept motiv, pentru că Tokaj e menţionat documentar ca producător de vinuri din jurul anului 1000. Tradiţional vorbind, vinul Tokaji provine doar din recoltele de pe dealul care domină satul.

Podul din imagine traversează Tisa, după ce aceasta primeşte ca afluent Bodrog-ul.

Orăşelul vechi se vizitează într-un sfert de oră.

Primăria

Glastrele de flori sunt de fapt butoaie de vin.

Drumul spre piaţa centrală unde se află şi biserica.

Mai departe, încă vreo două crame de vin.

...şi şcoala (cred, nu sunt sigur).

Partea de excursie legată de Tokaj a fost scurtă. Seara am luat parte la o degustare de vinuri într-o cramă la 11 grade Celsius. Foarte bun vinul, mai puţin al doilea fel, cel dulce, pe care l-am aruncat cu plăcere pe jos. Nu vă speriaţi, aşa am fost instruit de către proprietarii cramei. Vinul aruncat pe jos ajută la creşterea mucegaiului pe pereţi (un fel de blană neagră de vreo 5 centimetri grosime), lucru care se pare că este încurajat. Dimineaţa următoare ne-am urcat în tren, nu înainte de a cumpăra o sticlă de Aszú de 4 puttonyos şi una de Szamorodni. Ce tren? Nu, nu spre casă, spre Budapesta!

Spontan, de vară

Vineri seară pe la 10 primesc telefon. „Hai la mare!” cică. „Când? –Mâine!”. Bineînţeles că mă codesc şi comentez. Că nu, că vreau să dorm, că ce vă apucă, că dacă mă anunţau cu o zi înainte poate mergeam...o oră mai târziu aveam biletul de tren în mână, tren care pleacă din Galaţi la 2.25. Trenul a fost mai mult sau mai puţin plin. Plin de tâmpiţi adică. O cucoană din compartiment era de părere că cei de alături rag ca leii din pădure (!?). Mie doar mi s-a confirmat ipoteza cum că „Ţăranul de oraş e cel mai prost animal”. Am dormit cu intermitenţe până pe la Feteşti de unde trenul s-a târât, literalmente, spre mare. Am ajuns în Constanţa pe la 8 cam buimac şi nelămurit de faptul că trenul mergea în direcţia opusă faţă de cum a plecat din Galaţi, avea 10 vagoane în plus şi scria pe el că vine de la Iaşi (s-a petrecut ceva obscur în gară la Făurei). M-am întâlnit cu prietenii care sosiseră cu personalul de Bucureşti cu câteva minute mai înainte şi am plecat spre Mamaia cu un autobuz din acela turistic, cu etaj şi fără acoperiş. A fost fun, inclusiv întâlnirea cu câţiva copaci mai joşi.

Am revăzut marea Neagră pe care nu am mai văzut-o de 10 ani şi nu am făcut altceva decât să zac pe plajă la soare sau să mă bălăcesc. M-am plimbat cu telegondola (care mi se pare destul de fragilă) şi am mâncat colac secuiesc. Nimic special de povestit.

În jur de ora 5 după-amiaza m-am urcat în maxi-taxi aşa cum am venit, adică cu mâinile în buzunar (stilul de călătorie care îmi place cel mai mult). Am ajuns în jumătate din timpul pe care l-am făcut cu trenul. Undeva într-un sat prin judeţul Ialomiţa m-am trezit un pic ca să-l văd pe şofer cum îşi face cruce cu o mână în timp ce trece cu 110 km/h prin faţa bisericii din sat. Bun aşa...

Ziua asta, deşi scurtă şi obositoare, mă face să mă întreb de ce nu am mai fost de aşa de mult timp la mare...

PS: Da, pentru prima dată imaginile nu au legătură. Sunt de prin împrejurimile Galaţiului din două zile diferite (una mai noroasă, de unde şi diferenţa)

HC91

Episodul de faţă va lăsa rece (sau în cel mai rău caz va oripila) pe cei cu înclinaţii umaniste. Este vorba despre disecţia (nu vivisecţia că nu era sub tensiune, ha ha) unui HC91. L-am găsit prin casă şi m-am gândit ca înainte să ia drumul tomberonului să-l desfac şi să documentez acţiunea.

Ce e un HC91? E un calculator primitiv de producţie românească pe care se poate rula Basic.

Sper să nu greşesc când zic anumite chestii pentru că au trecut vreo 15 ani de când nu l-am mai folosit. Acum că am calculat mă cam sperie cifra asta...Brrrr

Dar să revenim la ce îmi aduc aminte. Dinozaurul se conecta la un televizor pe cablu coaxial şi avea nevoie de un casetofon pentru a putea stoca ceva pe un suport de memorie mai mult sau mai puţin permanent. În cazul meu era vorba despre un casetofon cehesc care şi-a pierdut viaţa acum mult timp tot în cadrul unei disecţii. Casetofonul nu prea se înţelegea cu calculatorul aşa că mă limitam la a face programe care desenau sau scoteau diverse sunete. Eram un fel de Manole din cauză că nu puteam să salvez nimic şi trebuia să reiau tot la următoarea pornire. Tastatura se folosea un pic altfel, erau câte 4 comenzi pe fiecare tastă şi trebuia apăsată o combinaţie de taste, cam cum e cu Shift astăzi, numai că erau vreo 3 Shifturi diferite.

Să începem totuşi disecţia. Pare destul de simplu, sunt doar vreo 5 şuruburi grosolane. Surpriză! Al cincilea e ascuns sub un sigiliu de ceară ca pe vremea lui Ştefan cel Mare.

După desfacerea capacului se ajunge direct la ce ne interesează. Toate componentele în afară de tastatură şi difuzor sunt pe o singură placă.

Piesele sunt grosolane şi foarte vechi, de majoritatea am auzit când am parcurs o scurtă istorie a microprocesoarelor şi memoriilor la cursul de SMP. Procesorul e un Z80 din câte îmi dau seama.

Memoria nevolatilă (nu dăm acronime) se poate şterge cu ajutorul unei lămpi cu ultraviolete dacă îmi aduc bine aminte.

În rest sunt circuite necunoscute mie.

Când am întors placa am observat un lucru ciudat. Ori e vorba de o greşeală de proiectare care a trebuit corectată printr-o metodă barbară ori pur şi simplu nu s-a putut trasa circuitul corect numai pe două feţe (pe vremea aia nu cred că aveau acces la PCB-uri multistrat). Înclin spre a doua supoziţie. Liniile albe sunt fire trase manual între două puncte ale circuitului.

Nici soluţia de mai jos nu mi se pare ok.

În fine, mă aşteptam la ceva mai interesant. Interesantă a fost totuşi reasamblarea pentru că asamblarea originală a fost de tip Murphy în sensul că odată desfăcut este aproape imposibil să-l aduci la forma de dinainte.

Curiozitatea satisfăcută, HC91 îşi aşteaptă sfârşitul într-o pungă în garaj. Mă gândesc dacă să-l păstrez şi să văd ce valoare are peste 20 de ani. Parcă aud: Next item on the bidding list: An original HC91 in pristine condition. Bidding will begin at $10.000. :)

Ma se ghe penso...

Cântecul emigrantului genovez a fost scris in 1925 de către Mario Cappello şi cumva, pe parcursul timpului a ajuns un fel de simbol al oraşului atat pe plan local cât şi în lume. E cântat în dialectul genovez care pare un fel de corcitura de italiană cu franceză din care nu înţelegi mare lucru fără o traducere. Refrenul suna cam aşa:

Ma se ghe penso alloa mi veddo o mâ,
veddo i mæ monti e a ciassa da Nonsiâ,
riveddo o Righi e me s'astrenze o chêu,
veddo a lanterna, a cava, lazzû o mêu...
Riveddo a séia Zena illûminâ,
veddo là a foxe e sento franze o mâ
e alloa mi penso ancon de ritornâ […]

Tradus e cam aşa:

Ma se ci penso allora io vedo il mare,
vedo i miei monti e piazza della Nunziata,
rivedo Righi e mi si stringe il cuore,
vedo la lanterna, la cava, laggiù il molo...
Rivedo la sera Genova illuminata,
vedo là la foce e sento frangere il mare
e allora io penso ancora di ritornare [...]

Unde vreau să ajung cu toate astea? Sunt deja patru zile de când am revenit pe teritoriul românesc şi poate din cauză că nu văd marea în fiecare dimineaţă, poate din cauza căminului mizer şi a căldurii infernale, am intrat într-un fel de sevraj. Lipsa acută de Zena şi intoxicaţie cu Bucureşti o să scrie pe fişa mea. Şi legătura cu cântecul e faptul că şi pentru mine denumirile alea înseamnă ceva. În Piazza della Nunziata am fost în prima zi când încă nu ştiam unde şi dacă o să am un loc de cazare stabil. De acolo pleacă funicularul spre Righi pe care l-am luat de multe ori doar în plimbare ca să văd oraşul de sus.

Şi mai pot să zic cu certitudine ca la Foce e capăt de linie pentru autobuzul 20 şi pentru troleul 30 pe care le luam de pe Buenos Aires până la gara Principe. Aici ar trebui să se audă un suspin. E alloa mi penso ancon de ritornâ...

O imagine din locul care mi-a fost casă pentru trei luni, Quarto dei Mille. Ultima seara...