Slănic Moldova & Tg. Ocna

Recunosc, am minţit. A doua zi după ce am venit de la Braşov s-a ivit ocazia unei excursii scurte la Slănic Moldova, ocazie de care am profitat bineînţeles. Drumul duce din nou pe la Oneşti, pe acelaşi drum infect, însă se continuă spre Tg. Ocna, nu spre Oituz. Localitatea Slănic Moldova este situată între două dealuri şi este destul de extinsă însă numai ultima parte este staţiunea propriu-zisă.

Am parcat maşina lângă terenul de fotbal din centru (care, apropo, e într-o groapă) şi am luat-o la pas prin staţiune.

Staţiunea are accente puternice de pensionarism dar încearcă să scape de ele. Dovadă faptul că în parc nu sunt numai pensionari, ci şi cupluri mai tinere. Nu ştiu exact cum stă treaba cu administrarea staţiunii însă e clar că cineva se străduieşte din răsputeri. În general s-a renovat cam tot ce era de renovat în centru şi chiar se construiesc clădiri noi. Din păcate relieful dă bătăi de cap în sensul că firul de apă care străbate staţiunea e cam năbădăios şi a fost canalizat cu prea mult timp în urmă drept pentru care a început să distrugă malurile. În special în porţiunea cu izvoarele problema e mai pronunţată. Apropo de izvoare. Au fost descoperite de câteva sute de ani şi cică ar fi bune pentru tot felul de afecţiuni. Sunt multe la număr şi deşi sunt apropiate, fiecare are altă compoziţie şi alte proprietăţi. Eu mi-am încercat norocul cu nr. 1 bis însă nu am fost inspirat pentru că era să-mi revăd micul dejun. Gustul a fost oribil din cauza componentei sulfuroase şi am rămas cu un gust sălciu în gură până la prânz.

Prânzul l-am luat aproape de cazinou, care a fost renovat.

După masa de prânz ne-am întors la maşini şi am plecat spre Tg. Ocna pentru a coborî în salină. Pentru 13 lei urci în autobuz şi porneşti în jos în mina Trotuş (nu e singura mină de aici, Trotuş e cea deschisă vizitării).

E a treia salină pe care am vizitat-o (am mai văzut-o pe cea de la Slănic Prahova unde se coboară cu un ascensor de coşmar şi pe cea de la Praid unde se coboară tot cu autobuzul). La Praid autobuzul merge relativ drept şi coteşte uşor la dreapta. Culoarul e foarte îngust şi autobuzul abia trece (cel puţin asta e senzaţia). La Tg. Ocna ideea e alta. La început autobuzul merge drept, fără să coboare o bucată de vreo 200 de metri pe o galerie îngustă, arbitrată de un semafor. După galerie începe distracţia. Tunelul se lărgeşte confortabil dar începe să coboare în spirală. Şi coboară...şi coboară...3 kilometri şi jumătate. Fiecare spiră reprezintă un nivel care a fost exploatat deja. Denumirea corectă este "orizont". Ţinta autobuzului este orizontul 9 (drumul se continuă spre orizonturile 10 şi 11).

Imediat după uşa de la intrare pe dreapta se află biserica cu hramul Sf. Varvara, protectoarea minerilor.

Galeria se continuă la stânga şi se intră în salină. După ce am văzut salina de la Praid nu am cum să nu fiu un pic dezamăgit. Din cauză că metoda de exploatare este diferită, în loc de o singură cameră imensă înaltă de câteva zeci de metri spaţiul salinei este ca un fagure.

De fapt fagure este impropriu spus, e de fapt o cameră imensă al cărei tavan este susţinut de coloane aşezate regulat, de aceea nu există impresia de spaţiu mare deschis pe care o ai la Praid de exemplu. Este aproape de sfârşitul programului aşa că nu mai e multă lume. În general sunt oameni veniţi la tratament. Sunt amenajate locuri de joacă pentru copii, terenuri de baschet şi de fotbal şi chiar şi o fântână arteziană.

Mai este şi o cafenea, un magazin de suveniruri, un punct de prim ajutor şi un mini muzeu al sării.

Zilele trecute am citit un articol într-un ziar chiar despre salina aceasta. La sfârşit zicea că în salină e linişte (nu prea - mai ales dacă se joacă fotbal - şi pentru că primul impuls al multora, când intră în salină, este să dea un răcnet pentru a verifica proprietăţile acustice ale încăperii). Tot articolul spunea că nu sună telefonul mobil. Probabil numai dacă îl închizi pentru că busola Vodafone afişează mândră pe ecran Salina Tg. Ocna. Oricum, dacă sunteţi prin apropiere, merită vizitată, măcar pentru curiozitate.

Ei şi acum Miscellanea ia vacanţă vreo trei săptămâni, cum am mai promis...

Piatra Craiului

La 30 de kilometri de Braşov lângă Zărneşti se înalţă culmea Pietrei Craiului. Ea străjuieşte intrarea în culoarul Rucăr-Bran, pe partea dreaptă. Stânga e acoperită de Bucegi. Ca să fie mai clar, Google Earth e foarte folositor.

Zona centrală este ocupată de Făgăraş (se vede clar lacul de acumulare de la Vidraru). Masivul din dreapta imaginii – Bucegii. Vis-a-vis de culoarul verde se vede o formaţiune ca o lamă de cuţit, uşor curbată. Nu pare cine ştie ce, pe lângă Făgaraş şi Bucegi. Odată ce ieşi din Braşov şi te îndrepţi spre Râşnov îţi schimbi părerea subit. Comparaţia cu lama de cuţit e cât se poate de potrivită şi prima întrebare care se iveşte este „Cum (naiba) se poate urca acolo sus?” nu atât ca provocare cât ca o curiozitate. Deşi nu ai crede, sunt multe căi de a urca din diverse părţi.

Ziua 7

Ultima zi de activitate pentru întâlnirea de anul acesta, vineri a fost rezervată pentru o tură pe Piatra Craiului. Vremea a fost frumoasă însă ne-am trezit relativ târziu şi nu am putut profita pe deplin. Traseul ales începe la cabana Plaiu Foii. La cabană se ajunge din Zărneşti pe un drum care necesită o oarecare răbdare. Din nou, locaţia este destul de populară şi drumul nu e pustiu (din când în când mai trece câte un SUV în viteză şi trebuie să ridici geamurile ca să nu mănânci praf). La cabană drumul de bifurcă însă maşina am parcat-o acolo. Cabana arată destul de îngrijit.

Lângă cabană se află un post de Salvamont permanent, responsabil pentru toată zona. Tot în împrejurimi se construiesc sau s-au construit deja un număr de case de vacanţă.

Unii vin cu elicopterul să vadă progresele făcute la construcţia casei.

Glumesc. Cel mai probabil elicopterul (un Eurocopter EC120 – m-am documentat, he he) aparţine firmei Cobrex din Braşov prin a cărei bunăvoinţă s-a materializat un parteneriat cu Salvamontul.

Traseul pe care am hotărât să-l parcurgem începe la cabană şi continuă pe drumul forestier care o ia la stânga la răscruce. Abia după vreo 20 de minute de mers rapid se ajunge într-un loc în care nu s-ar mai fi putut continua cu maşina (din cauza unei bariere). Aici e o pajişte destul de plină de corturi şi de maşini venite pentru un grătar. Unii au venit cu rulota.

Traseul, că tot îl menţionez, este cel ce duce la vârful La Om prin locurile numite La Zăplaz şi La Lanţuri şi pe la refugiul Spirlea. Din pricina orei înaintate (şi din cauza dificultăţii traseului) am hotărât să urcăm numai până la refugiu. Drumul merge de-a lungul unei văi şi devine din ce în ce mai abrupt până când valea se îngustează prea mult şi dacă s-a merge de-a lungul ei nu s-ar mai putea urca. Drept pentru care drumul coteşte brusc prin pădure şi o ia pieptiş. Urcarea barbară durează cam 15 minute şi se ajunge direct la refugiu, la 1410 metri altitudine. Aici ne tragem sufletul şi admirăm priveliştea.

Se poate vedea creasta în toată splendoarea ei însă tot nu e evident cum se poate urca. Cu binoclul am desluşit traseul doar pentru că am văzut oameni urcând. Tot cu binoclul am putut vedea şi norocoşii de pe creastă. Spun norocoşii pentru că eu mai am de aşteptat până să ajung acolo. Totuşi mai aveam un pic de timp la dispoziţie aşa că am hotărât să mai mergem o bucată până la zona numită La Zăplaz. Panoul avertizează că traseul e doar pentru turişti experimentaţi şi e inaccesibil iarna. Într-adevăr cărarea se îngustează şi terenul devine din ce în ce mai accidentat. În sfârşit ajungem la peretele de stâncă, traseul continuând paralel cu el până la un loc accesibil probabil. Noi ne-am oprit aici pentru că panta era de fapt un grohotiş şi nu eram nici echipaţi nici experienţă cu astfel de teren nu aveam aşa că am hotărât să nu riscam. Ne-am oprit pe un petec de iarbă cu spatele la perete şi am mâncat. Priveliştea nu e nemaipomenită, tot ce se poate vedea sunt creste de munţi „domestice” adică joase şi împădurite. Făgăraşul e un pic spre stânga dar e obstrucţionat de terenul pe care tocmai am urcat. Înainte să o luăm înapoi am explorat un pic locaţia, cu grijă pentru că petecul de iarbă era înclinat la 45 de grade şi unde nu era iarbă era grohotiş.

Pe o stâncă singuratică se află o placă montată în memoria unui tânăr de 18 ani, Matei Alexandru, care şi-a pierdut viaţa acolo în 1992. Acest lucru ne aduce aminte de faptul că Piatra Craiului este un masiv dificil şi periculos, chiar şi pentru cei mai experimentaţi (ultimul om a murit acolo acum aproximativ o lună de zile, pe 8 iulie. Noi am fost acolo pe 3 august.) Pe o notă mai pozitivă, la baza peretelui, într-o adâncitură am găsit un petec de zăpadă. Am mers pe zăpadă în august la aproape 30 de grade Celsius. Unii dintre noi au şi alunecat pe ea (petecul era de fapt o movilă de vreo 2 metri înălţime de zăpadă murdară, ultimele rămăşiţe din iarnă).

Drumul de înapoiere a decurs fără probleme deşi necesită atenţie sporită în porţiunile cu grohotiş sau cu pantă pronunţată.

Am ajuns acasă în timp util pentru a putea încropi şi un grătar ca să marcăm finalul celei de-a patra ediţii de Zizin Fest. Ziua a 8-a nu merită menţionată pentru că a constat doar în lăsat oameni prin diverse locuri în Braşov şi un drum spre casă destul de aglomerat şi plin de şoferi indisciplinaţi şi inconştienţi.

Şirul de aventuri care a început cu decolarea de pe Băneasa de acum 4 luni şi jumătate s-a terminat abrupt şi am revenit la realitate unde trebuie plătit preţul pentru această escapadă.

Transfăgărăşan!

De când am auzit prima oară de el Transfăgărăşanul m-a fascinat. O şosea care trece pe la 2000 de metri altitudine, prin tuneluri, peste cel mai înalt baraj din ţară...Trebuia să-l văd. Joi, 2 august, mi s-a împlinit dorinţa.

Ziua 6

Trezirea nu foarte de dimineaţă s-a făcut pe o vreme însorită. În sfârşit, vremea ţine cu noi! De data asta doar o maşină s-a umplut. La ora 10 şi jumătate ieşeam din Braşov pe drumul spre Sibiu. Prevenit fiind din timp, m-am înarmat cu răbdare. Şi asta pentru că DN1 spre Sibiu este în curs de lăţire/reparaţie aşa că sunt o mulţime de semafoare (majoritatea le-am prins pe roşu). Calvarul (pentru că încet încet în asta se transforma) se termină după Arpaşu de Jos unde, cu multă răbdare (din nou) se face stânga şi se intră pe faimosul DN 7C. Indicatoarele informează că în doar 35 de kilometri eşti sus la Bâlea Lac. Drumul nu e foarte spectaculos până la Bâlea Cascadă. Acolo se simte deja că locaţia este una foarte comercială. Nu am avut loc să parchez (nu normal cel puţin). Ne-am învârtit în jurul cabanei şi ne-am urcat prompt înapoi în maşină.

De la Bâlea Cascadă începe distracţia. Drumul e mai aglomerat decât mă aşteptam, chiar dacă este joi. Nu vreau să-mi imaginez ce e aici sâmbăta. Tronsonul Bâlea Cascadă – Bâlea Lac este cel mai periculos şi este deschis numai în timpul zilei între 7 şi 21, asta când permite vremea, adică vreo trei luni vara. După ce se trece de zona cu prăpastie în dreapta (în care dacă ai cădea cu maşina ţi-ar da restart jos la Bâlea Cascadă – scenariu de McRally) se ajunge în zona spectaculoasă din punct de vedere vizual. Şoseaua urcă o vale cheală şi destul de abruptă, drept pentru care sunt numai serpentine. Din păcate vremea nu e optimă şi vizibilitatea scade rapid odată cu altitudinea. Undeva aproape de Bâlea Lac am tras dreapta într-o alveolă ca să putem vedea şi noi câte ceva.

Şi panorama...

Probabil puţine sunt zilele din an când vizibilitatea e nelimitată (cum am văzut în fotografii). Nu a fost să fie. Ne-am urcat înapoi în maşină şi am urcat rapid la Bâlea Lac. Acolo era şi mai multă lume şi loc de parcare am găsit relativ greu, chiar lângă intrarea în tunel.

Planul nostru era să urcăm pe un traseu scurt de o oră până la vârful Vânătoarea lui Buteanu, 2507m. Faptul că nu vedeam la 20 de metri în faţă a cântărit mult în luarea deciziei de a lăsa urcarea pe altă dată. Ne-am mulţumit cu o tură de lac. Locul e aglomerat şi, în ciuda faptului că şi noi am urcat cu maşina aici, îmi dau seama că multă lume nu are ce căuta aici. Este vorba despre acel tip de oameni care lasă pet-uri de bere lângă locul unde au făcut grătar, pantofari în cel mai rău sens al cuvântului.

Pe malul estic al lacului zace cadavrul unui ratrack. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu el, bănuiesc că a fost prins de o avalanşă sau pur şi simplu s-a răsturnat.

Vizibilitatea scade din ce în ce mai mult aşa că ne întoarcem la maşină pentru a continua drumul.

Imediat după ieşirea din parcare se intră în tunel, cu ceva dificultate pentru că o uşă e închisă. Intrarea în tunel marchează atât intrarea în judeţul Argeş cât şi sfârşitul asfaltului de calitate (până aici a fost foarte bun). Tunelul e fără iluminat artificial şi fără ventilaţie artificială. La ieşirea din tunel, parcă suntem în altă ţară, sau mă rog, în altă zi. Soare şi mult mult mai cald. Se pare că situaţia este des întâlnită. La prima curbă la stânga, unde drumul înconjoară muntele, se află o pensiune. În curbă sunt oprite o multitudine de maşini ai căror pasageri cască gura la puzderia de parapantişti (vreo 15 zic eu). Ne alăturăm şi noi.

Drumul coboară mai lin în Argeş (sunt 85 de kilometri până la Curtea de Argeş) deşi coborârea începe cu un şir de serpentine mai strânse.

Mai departe drumul devine anost mergând prin pădure vreo 30 de kilometri până se ajunge în coada lacului de la Vidraru. Datorită formei neregulate a lacului, care a umplut văi în dreapta şi în stânga, drumul până la baraj pare că nu se mai sfârşeşte. Am făcut două opriri intermediare, una ca să coborâm la lac şi una la debarcaderul de unde pleacă vaporaşele. Totuşi oprirea interesantă e la baraj. Locuri de parcare nu prea sunt dar nici foarte aglomerat nu e. Pentru o privelişte asupra lacului trebuie urcat la statuie. Statuia se numeşte Prometeu şi, evident, subliniază ideea îmblânzirii forţelor naturii de către om. Prometeu era pe drumul cel bun, adusese focul cu un fulger parcă. Nu ştia el ce se poate face cu electricitatea...

Şi o privire de ansamblu (stitch de 9 imagini, din care una nu îmi aparţine şi îi mulţumesc lui Septi pe această cale pentru ea).

De la baraj am plecat spre Curtea de Argeş. Hidrocentrala de la Vidraru e destul de departe de baraj, chiar la poalele dealului pe care se află cetatea Poienari. N-am mai avut timp să urcăm cele 1426 de trepte, fiind deja destul de târziu. De la hidrocentrală drumul se transformă într-un sat continuu până la Curtea de Argeş. Drumul spre Câmpulung ar trebui să fie undeva spre stânga dar este foarte prost semnalizat (e adevărat, în retrovizoare vezi că ai trecut de ce căutai). Odată ajuns pe drumul cel bun te poţi relaxa, peisajul e frumos. Sau nu te relaxezi pentru că drumul este execrabil având denivelări bruşte tip speed bump vizibile în ultimul moment. În două locuri drumul lipseşte complet urmare a unor viituri recente. S-au construit ocoliri sau s-a umplut cu pământ, amândouă soluţii temporare. În fine, cum necum se ajunge la Câmpulung unde se intră pe drumul spre Braşov. De aici priveliştea e oarecum familiară, în sensul că am mai fost anul acesta în iarnă. Am trecut pe lângă copacul singuratic şi din nou imaginea nu imi aparţine pentru că de data asta eram la volan însă la cererea mea Mihai i-a facut un portret de vară.

Un pic mai sus este un mausoleu unde am oprit din nou pentru o pauză. De acolo am văzut că totuşi copacul nu e chiar aşa de singur, are fraţi mai jos în vale.

De acolo ultima oprire programată a fost la belvedere unde am oprit în iarnă şi unde vindea covrigi aceeaşi babă. Oprire neprogramată a fost la trecerea la nivel după Râşnov unde am ascultat of-ul unui şofer venit pe Valea Prahovei care făcuse 6 ore de la Comarnic la Câmpina sau ceva de genul. De ajuns la bază am ajuns aproape de ora 22, după mai bine de 10 ore pe drum în care am trecut de două ori Carpaţii, prin locuri diferite.

Transfăgărăşanul merită parcurs dacă se iveşte ocazia. Nu prea se compară el cu ce am văzut prin Alpi însă ne descurcăm cu ce avem :). Acum, dacă ar fi să marchez o ţintă viitoare, ea ar fi aproape, la distanţă de o cifră: DN 67C – Transalpina. Totuşi acolo e nevoie de vehicul un pic mai specializat deci probabil mai durează...

Ploaie...

Exact ce nu trebuia să se întâmple s-a întâmplat. La plecarea de la Muntele Roşu deja se înnorase şi pe drum a şi picurat. Restul zilei a fost mohorât şi la televizor au anunţat ploaie pentru a doua zi. Oricum pentru a treia zi de Zizin Fest era programată odihnă din motive de efectiv redus.

Ziua 3

Cum spuneam, fiind în efectiv redus, ziua a treia s-a redus la a merge în Braşov pentru ceva cumpăraturi. Restul zilei (destul de mult) a fost petrecut în hamac/şezlong. Apropo, afternoon nap în hamac = priceless. Vremea a fost nehotărâtă deşi preponderent frumoasă. Din nou la televizor s-a anunţat ploaie.

Ziua 4

Şi ploaie se făcu...degeaba eram din nou echipă relativ completă, de mers pe munte. Aşa că am stat în casă şi am stat la televizor sau la calculator, lucru nemaivăzut în istoria Festului. Totuşi spre seară am ieşit în oraş (Braşov adică) şi am mers în Deane’s unde am mâncat coji de cartofi prăjite cu sos de usturoi (nu strâmbaţi din nas până nu încercaţi) şi... am băut ceai (în timp ce la aceeaşi masă se savura Guinness). Dezavantajele şoferiei. La întoarcere spre Zizin nu mai ploua aşa că puteam spera la o excursie pentru a doua zi. Am pus ceasul la ora 6 şi ne-am culcat.

Ziua 5

Ora 6 dimineaţa, nor cât cuprinde. Dezamăgire mare. Totuşi, am hotărât că nu mai merge încă o zi de stat în casă aşa că am mers un pic până în Hărman (pentru cine nu ştie, Hărmanul este un sat foarte aproape de Braşov pe drumul care vine de la Târgul Secuiesc). Punctul de interes este biserica fortificată din centrul satului. Mare parte a fost renovată şi se poate vizita, ceea ce am şi făcut. Biserica datează se pare din secolul 13 şi a avut asediatori faimoşi cum ar fi Ştefan Tomşa, Gabriel Bathory sau Mihai Viteazu. Acesta din urmă, neputând să o cucerească a incendiat-o. De fapt rare au fost cazurile când cineva a reuşit să supună fortificaţia, lucru cam greu de crezut odată ce intri pe poartă. Incinta e modestă ca dimensiuni, totuşi zidurile sunt foarte înalte. Dacă nu e mare aglomeraţie la intrare, administratorul însoţeşte grupul şi răspunde la toate întrebările.

Restul zilei l-am ocupat cu o fugă până la Predeal. Pentru ziua următoarea aveam speranţe mari, încurajaţi fiind şi de cei de la meteo.

Câteva imagini de la biserica fortificată din Hărman.
Camere amplasate în zidul bisericii.
Locuinţe în zidul exterior al fortificaţiei.
Turnul bisericii văzut din exteriorul fortificaţiei. Zidul nu a fost restaurat încă.
Detaliu arhitectonic.

Apropo de Phoenix şi de ce se scrie aşa şi nu Pheonix: Se pare că nu numai eu sunt nedumerit. (Thou shalt spell the word „Pheonix” P-H-E-O-N-I-X not P-H-O-E-N-I-X, regardless of what the Oxford English Dictionary tells you.) Şi restul versurilor sunt interesante...

Ciucaş

Nu, nu e vorba de berea din reclama aia stupidă cu cerbul cântăreţ. E vorba de masivul muntos cu acelaşi nume, ţinta pentru mini excursia din ziua a doua de Zizin Fest. Locaţia e accesibilă pe DN1A, varianta atât de mult popularizată de cei de la poliţie şi atât de ignorată de mulţimea de şoferi care apoi se întreabă de ce e aglomeraţie pe DN1. Drumul este excelent, cel puţin până la Cheia. Dar să nu tărăgănez...

Ziua 2

Ne-am trezit relativ de dimineaţă şi ne-am apucat de sarcina crucială de a face sandvişuri pentru excursie. Ne-am îmbarcat în cele două maşini şi am pornit spre Săcele unde se intră pe DN1A şi se continuă spre Cheia. Cu câţiva kilometri înainte de Cheia pe stânga porneşte drumul spre cabana Muntele Roşu. Trei kilometri de serpentine acoperite cu urme de asfalt, foarte aglomerate pentru un drum comunal (pentru că asta este). Cu răbdare şi perseverenţă am ajuns la cabană unde am găsit totul aproape neschimbat de acum un an. Sărăriţa era la locul ei şi am parcat în spatele ei. Foarte multă lume (fiind week-end) venită cu cortul. Pajiştea din faţa cabanei e plină de maşini şi corturi. Parcarea cabanei e plină şi ea. Cei de la cabană şi-au luat numele în serios şi au vopsit-o într-un roşu aprins care contrastează puternic cu verdele copacilor. (Imaginea datează de anul trecut când nu era foarte multă lume.)

Planul de bătaie era următorul: Traseu triunghi roşu, spre culmea Gropşoarele, intrare pe traseu cruce roşie şi continuare până la vârful Gropşoarele, eventual vârful Zăganu (anul trecut am făcut Ciucaşul cu adevărat, relatarea pe scurt o să urmeze mai jos). Traseul ales e uşor şi relativ scurt. Totuşi urcarea începe brusc şi e destul de anevoioasă. Durează cam jumătate de oră (ne mişcăm totuşi cu viteza celui mai încet dintre noi, adică eu) însă odată terminată se ajunge în zona de păşune.

La un moment dat se ajunge pe creastă şi în stânga se poate vedea cabana Ciucaş aflată pe traseul făcut anul trecut, pe celălalt munte (Chiruşca cred că se numeşte).
Drumul continuă tot pe creastă prin afiniş.

O mulţime de oameni împânzesc coasta muntelui în căutare de afine (nu se văd în imagine dar erau acolo, vă asigur). După cum se vede în imaginea de mai devreme, drumul urcă trece pe lângă vârful Muntele Roşu apoi coboară pentru ca să urce din nou pe creasta din spate. Acolo se face joncţiunea cu celălat traseu care vine din Cheia şi duce la cabana Ciucaş, trecând prin vârful Gropşoarele. Tot de acolo se vede Ciucaşul în toată splendoarea sa.

La răscruce...

...se face dreapta şi se continuă pe creastă până la vârf. Vârful Gropşoarele (1883m) este cel mai înalt de pe această creastă. Zăganul este mai departe spre Cheia însă ne hotărâm să nu mai avansăm. Am mâncat sandvişurile şi ne-am răspândit care încotro în recunoaştere. Nu am stat totuşi mult, după maxim o jumătate de oră am plecat înapoi pe acelaşi traseu. Coborârea e mai solicitantă pentru genunchi dar durează oricum mult mai puţin decât urcarea. Toată distracţia nu durează mai mult de 4 ore. Aşa, de încălzire... Ne-am încălzit totuşi degeaba, a avut grijă vremea de asta. Dar despre asta, în episodul următor.

Flashback 20 iulie 2006

Traseul care pleacă de la Cabana Muntele Roşu şi ajunge la Cabana Ciucaş e unul anost. Se urcă un munte numai pentru a avea de unde coborî. Se ajunge pe firul unei ape unde se şi schimbă marcajul din dungă galbenă în cruce albastră. Se trece de Fântâna N. Ioan şi se începe urcarea spre cabană, toate acestea prin pădure pe un drum plin de pietre şi rădăcini de brad. La un moment dat, după ce pare că ai înconjurat tot muntele, drumul se răzgândeşte brusc şi o ia pieptiş. Aproape imediat se ajunge la zona cu păşune. La intrarea în această zonă stă copacul pe care l-am menţionat mai demult.

La 5 minute de mers este Cabana Ciucaş. Din păcate ea este abandonată.
Ştiu sigur că la începutul anilor 90 ea era în stare de funcţionare însă undeva între acea perioadă şi 2006 a fost abandonată. Din câte am înţeles, ciobanii din zonă au distrus o parte din ea pentru a folosi lemnul la stână. Starea este deplorabilă şi, ca să fie şi mai trist, în ultima vreme a fost folosită ca tomberon de gunoi. Generatorul electric zace alături. Probabil a fost prea greu pentru a putea fi cărat la fier vechi. Drumul continuă pe marcaj dungă/cruce roşie spre vârful Ciucaş. Aceasta este partea cea mai frumoasă a traseului.

Cărarea ocoleşte prin dreapta Tigăile Mari (formaţiunea stâncoasă mai proeminentă din imaginea de mai sus) şi apoi urcă printr-o ravenă stâncoasă spre o bucată de teren mai plat, ocoleşte încă o culme (Tigăile Mici cred) şi urcă până la vârf. O privire aruncată înapoi înainte de a urca ravena (culmea Gropşoarele în fundal; este vizibil şi acoperişul cabanei Ciucaş).

Toată plimbarea merită cu vârf şi îndesat, mai ales dacă ai parte de o zi frumoasă.

Odată ajunşi pe vârf (1954m) mai toată lumea se îndeletniceşte cu fotografiatul.

Unind câteva imagini se obţine ocopie palidă a priveliştii pe care o poţi admira de pe vârf.

Drumul durează, dacă îmi aduc bine aminte, cam 3 ore dus şi 2 întors. Dacă ajungi la Muntele Roşu e păcat să nu mergi şi aici. Acestea fiind spuse, flashback-ul ia sfârşit.