Fuck the rest, go Budapest!

Aşa sună îndemnul americanului anonim (care a trecut prin Colors Hostel din Budapesta, pentru care, apropo, am numai cuvinte de laudă). Cam fără tragere de inimă, trebuie să fiu de acord. După câteva zile petrecute acolo ajungi la părerea că trebuie să te întorci acasă şi să ari cu plugul locul unde a fost capitala ta (după ce o bombardezi în prealabil) şi apoi să te apuci de construit de la zero. Eventual schimbi complet locaţia. Toate astea pentru că Budapesta este un oraş foarte frumos, demn să poarte titlul de capitală. E adevărat, mare parte din farmecul său este dat de locaţie: un cot al Dunării la poalele unor dealuri mici. Nu sună spectaculos însă e cea mai interesantă locaţie pentru o capitală după părerea mea. Din ce am văzut până acum, Sena e prea mică, Montmartre nu e destul de înalt şi abrupt, Tibrul e şi mai mic şi cele 7 coline sunt cam egale în înălţime şi nu ies în evidenţă.

Prima zi în Budapesta a fost folosită pentru a merge în recunoaştere de-a lungul Dunării pentru a vedea câteva dintre simbolurile oraşului, podurile. Cel mai faimos dintre ele, Podul cu Lanţuri Széchenyi, este creaţia unui englez pe nume William Tierney Clark, şi e în picioare de pe la 1849 (e drept, a făcut o pauză de stat în picioare în 1945 când a fost distrus parţial de germanii aflaţi în retragere). Cum capul de pod din Buda „aterizează” fix la poalele unui deal, englezul mai sus menţionat a gândit şi un tunel prin acest deal. Cei care caută lanţuri pe acest pod vor fi dezamăgiţi, podul este susţinut de lanţ de tip gal (ca la bicicletă adică). Felinarele de pe el îmi aduc aminte de Ponte Vecchio din Florenţa.

Al doilea pod interesant este Erzsébet adică Elisabeta, împărăteasa Austro-Ungariei, cea care a fost asasinată de un anarhist în 1898 în Elveţia. Figură foarte populară în Ungaria, ţară pentru care avea o afinitate, Elisabeta are un monument şi la noi în ţară. La coborârea de pe Oituz spre Transilvania în dreptul primei curbe la stânga se află un obelisc mic pe care scrie simplu Sissi care era numele ei de alint. Revenind la pod, el a fost reconstruit complet după distrugerea lui de către germani şi ca atare a luat o formă modernă, elegantă. La capătul din Buda, într-un parc mic, se află statuia celei care i-a dat numele.

Al treilea pod din zona ultracentrală este Szabadság care bineînţeles că era în renovare şi arăta deplorabil. Plimbarea din prima zi de şedere în Budapesta s-a încheiat cu o vizită pe lângă clădirea Parlamentului, un alt simbol al oraşului.

A doua zi ne-am trezit foarte dimineaţă pentru a evita canicula şi am plecat spre citadelă, situată pe dealul cel mai înalt. Am trecut podul Szabadság şi am început să urcăm dealul care este de fapt un parc. În vârf se află un grup statuar care a fost cruţat în sensul că nu a fost mutat în Szoborpark, unde sunt restul statuilor din era comunistă.

În spatele statuii începe citadela. În faţa ei este o promenadă de unde se poate admira oraşul. Palatul, situat pe dealul vecin, e ţinta pentru seară.

Deşi era abia ora 10 dimineaţă, soarele făcea mersul pe stradă o corvoadă aşa că, după o scurtă vizită pe la hostel, ne-am ocupat miezul zilei cu o vizită extinsă la Băile Gellért situate în hotelul omonim.

Seara, cum am menţionat mai devreme, am urcat pe dealul Palatului. Şi de acolo se poate admira oraşul deşi nu e la fel de înalt. În faţa palatului se află statuia lui Eugeniu de Savoia care i-a scos pe unguri de sub ocupaţia turcă.

Tot în incinta palatului se află şi un grup statuar reprezentându-l pe Matei Corvin la vânătoare.

Norocul a făcut ca în ziua în care am trecut pe acolo să avem parte de un apus splendid.

De la palat am continuat să mergem pe deal până la Mátyás-templom (în renovare) şi Bastionul Pescarilor. Când am ajuns acolo deja se înserase şi se putea admira oraşul, de data asta noaptea.

A treia zi am folosit-o pentru a merge pe insula Margit, un parc de 1 kilometru pătrat cu piste de alergări, fântâni arteziene, poliţie călare, mini grădină zoologică, hoteluri şi... aspersoare.

Cu această ocazie am mers şi cu metroul care e la fel de trist cu cel din Roma. Cred totuşi că e din cauză că am mers pe o singură magistrală. O clădire văzută în Ferenciek tere la întoarcere.

În seara aceleiaşi zile am făcut o plimbare prin Pesta, printre clădiri ceva mai moderne.

Ultima oprire a fost în Piaţa din faţa bazilicii Sfântul Ştefan.

A patra zi a fost şi ziua plecării însă am avut timp să ne mai învârtim pe Vaci utca şi prin halele de la capătul acestei străzi.

Ca o concluzie, oraşul mi-a plăcut foarte mult, mai mult ca Roma şi chiar mai mult ca Parisul. Pentru păreri de genul acesta am fost admonestat în toate felurile însă asta nu schimbă faptul că este un oraş frumos. Chiar dacă din când în când, câte un autobuz Ikarus aminteşte de trecutul comunist,

oraşul (cel puţin partea centrală) păstrează forma originală din secolul 19. Cât m-am plimbat prin Pesta am avut senzaţia că Hausmann a trecut şi pe acolo. Stiu că mă repet dar mi-a plăcut mult mult de tot oraşul şi nu pot decât să repet îndemnul americanului.