Piatra Craiului

La 30 de kilometri de Braşov lângă Zărneşti se înalţă culmea Pietrei Craiului. Ea străjuieşte intrarea în culoarul Rucăr-Bran, pe partea dreaptă. Stânga e acoperită de Bucegi. Ca să fie mai clar, Google Earth e foarte folositor.

Zona centrală este ocupată de Făgăraş (se vede clar lacul de acumulare de la Vidraru). Masivul din dreapta imaginii – Bucegii. Vis-a-vis de culoarul verde se vede o formaţiune ca o lamă de cuţit, uşor curbată. Nu pare cine ştie ce, pe lângă Făgaraş şi Bucegi. Odată ce ieşi din Braşov şi te îndrepţi spre Râşnov îţi schimbi părerea subit. Comparaţia cu lama de cuţit e cât se poate de potrivită şi prima întrebare care se iveşte este „Cum (naiba) se poate urca acolo sus?” nu atât ca provocare cât ca o curiozitate. Deşi nu ai crede, sunt multe căi de a urca din diverse părţi.

Ziua 7

Ultima zi de activitate pentru întâlnirea de anul acesta, vineri a fost rezervată pentru o tură pe Piatra Craiului. Vremea a fost frumoasă însă ne-am trezit relativ târziu şi nu am putut profita pe deplin. Traseul ales începe la cabana Plaiu Foii. La cabană se ajunge din Zărneşti pe un drum care necesită o oarecare răbdare. Din nou, locaţia este destul de populară şi drumul nu e pustiu (din când în când mai trece câte un SUV în viteză şi trebuie să ridici geamurile ca să nu mănânci praf). La cabană drumul de bifurcă însă maşina am parcat-o acolo. Cabana arată destul de îngrijit.

Lângă cabană se află un post de Salvamont permanent, responsabil pentru toată zona. Tot în împrejurimi se construiesc sau s-au construit deja un număr de case de vacanţă.

Unii vin cu elicopterul să vadă progresele făcute la construcţia casei.

Glumesc. Cel mai probabil elicopterul (un Eurocopter EC120 – m-am documentat, he he) aparţine firmei Cobrex din Braşov prin a cărei bunăvoinţă s-a materializat un parteneriat cu Salvamontul.

Traseul pe care am hotărât să-l parcurgem începe la cabană şi continuă pe drumul forestier care o ia la stânga la răscruce. Abia după vreo 20 de minute de mers rapid se ajunge într-un loc în care nu s-ar mai fi putut continua cu maşina (din cauza unei bariere). Aici e o pajişte destul de plină de corturi şi de maşini venite pentru un grătar. Unii au venit cu rulota.

Traseul, că tot îl menţionez, este cel ce duce la vârful La Om prin locurile numite La Zăplaz şi La Lanţuri şi pe la refugiul Spirlea. Din pricina orei înaintate (şi din cauza dificultăţii traseului) am hotărât să urcăm numai până la refugiu. Drumul merge de-a lungul unei văi şi devine din ce în ce mai abrupt până când valea se îngustează prea mult şi dacă s-a merge de-a lungul ei nu s-ar mai putea urca. Drept pentru care drumul coteşte brusc prin pădure şi o ia pieptiş. Urcarea barbară durează cam 15 minute şi se ajunge direct la refugiu, la 1410 metri altitudine. Aici ne tragem sufletul şi admirăm priveliştea.

Se poate vedea creasta în toată splendoarea ei însă tot nu e evident cum se poate urca. Cu binoclul am desluşit traseul doar pentru că am văzut oameni urcând. Tot cu binoclul am putut vedea şi norocoşii de pe creastă. Spun norocoşii pentru că eu mai am de aşteptat până să ajung acolo. Totuşi mai aveam un pic de timp la dispoziţie aşa că am hotărât să mai mergem o bucată până la zona numită La Zăplaz. Panoul avertizează că traseul e doar pentru turişti experimentaţi şi e inaccesibil iarna. Într-adevăr cărarea se îngustează şi terenul devine din ce în ce mai accidentat. În sfârşit ajungem la peretele de stâncă, traseul continuând paralel cu el până la un loc accesibil probabil. Noi ne-am oprit aici pentru că panta era de fapt un grohotiş şi nu eram nici echipaţi nici experienţă cu astfel de teren nu aveam aşa că am hotărât să nu riscam. Ne-am oprit pe un petec de iarbă cu spatele la perete şi am mâncat. Priveliştea nu e nemaipomenită, tot ce se poate vedea sunt creste de munţi „domestice” adică joase şi împădurite. Făgăraşul e un pic spre stânga dar e obstrucţionat de terenul pe care tocmai am urcat. Înainte să o luăm înapoi am explorat un pic locaţia, cu grijă pentru că petecul de iarbă era înclinat la 45 de grade şi unde nu era iarbă era grohotiş.

Pe o stâncă singuratică se află o placă montată în memoria unui tânăr de 18 ani, Matei Alexandru, care şi-a pierdut viaţa acolo în 1992. Acest lucru ne aduce aminte de faptul că Piatra Craiului este un masiv dificil şi periculos, chiar şi pentru cei mai experimentaţi (ultimul om a murit acolo acum aproximativ o lună de zile, pe 8 iulie. Noi am fost acolo pe 3 august.) Pe o notă mai pozitivă, la baza peretelui, într-o adâncitură am găsit un petec de zăpadă. Am mers pe zăpadă în august la aproape 30 de grade Celsius. Unii dintre noi au şi alunecat pe ea (petecul era de fapt o movilă de vreo 2 metri înălţime de zăpadă murdară, ultimele rămăşiţe din iarnă).

Drumul de înapoiere a decurs fără probleme deşi necesită atenţie sporită în porţiunile cu grohotiş sau cu pantă pronunţată.

Am ajuns acasă în timp util pentru a putea încropi şi un grătar ca să marcăm finalul celei de-a patra ediţii de Zizin Fest. Ziua a 8-a nu merită menţionată pentru că a constat doar în lăsat oameni prin diverse locuri în Braşov şi un drum spre casă destul de aglomerat şi plin de şoferi indisciplinaţi şi inconştienţi.

Şirul de aventuri care a început cu decolarea de pe Băneasa de acum 4 luni şi jumătate s-a terminat abrupt şi am revenit la realitate unde trebuie plătit preţul pentru această escapadă.