Transfăgărăşan!

De când am auzit prima oară de el Transfăgărăşanul m-a fascinat. O şosea care trece pe la 2000 de metri altitudine, prin tuneluri, peste cel mai înalt baraj din ţară...Trebuia să-l văd. Joi, 2 august, mi s-a împlinit dorinţa.

Ziua 6

Trezirea nu foarte de dimineaţă s-a făcut pe o vreme însorită. În sfârşit, vremea ţine cu noi! De data asta doar o maşină s-a umplut. La ora 10 şi jumătate ieşeam din Braşov pe drumul spre Sibiu. Prevenit fiind din timp, m-am înarmat cu răbdare. Şi asta pentru că DN1 spre Sibiu este în curs de lăţire/reparaţie aşa că sunt o mulţime de semafoare (majoritatea le-am prins pe roşu). Calvarul (pentru că încet încet în asta se transforma) se termină după Arpaşu de Jos unde, cu multă răbdare (din nou) se face stânga şi se intră pe faimosul DN 7C. Indicatoarele informează că în doar 35 de kilometri eşti sus la Bâlea Lac. Drumul nu e foarte spectaculos până la Bâlea Cascadă. Acolo se simte deja că locaţia este una foarte comercială. Nu am avut loc să parchez (nu normal cel puţin). Ne-am învârtit în jurul cabanei şi ne-am urcat prompt înapoi în maşină.

De la Bâlea Cascadă începe distracţia. Drumul e mai aglomerat decât mă aşteptam, chiar dacă este joi. Nu vreau să-mi imaginez ce e aici sâmbăta. Tronsonul Bâlea Cascadă – Bâlea Lac este cel mai periculos şi este deschis numai în timpul zilei între 7 şi 21, asta când permite vremea, adică vreo trei luni vara. După ce se trece de zona cu prăpastie în dreapta (în care dacă ai cădea cu maşina ţi-ar da restart jos la Bâlea Cascadă – scenariu de McRally) se ajunge în zona spectaculoasă din punct de vedere vizual. Şoseaua urcă o vale cheală şi destul de abruptă, drept pentru care sunt numai serpentine. Din păcate vremea nu e optimă şi vizibilitatea scade rapid odată cu altitudinea. Undeva aproape de Bâlea Lac am tras dreapta într-o alveolă ca să putem vedea şi noi câte ceva.

Şi panorama...

Probabil puţine sunt zilele din an când vizibilitatea e nelimitată (cum am văzut în fotografii). Nu a fost să fie. Ne-am urcat înapoi în maşină şi am urcat rapid la Bâlea Lac. Acolo era şi mai multă lume şi loc de parcare am găsit relativ greu, chiar lângă intrarea în tunel.

Planul nostru era să urcăm pe un traseu scurt de o oră până la vârful Vânătoarea lui Buteanu, 2507m. Faptul că nu vedeam la 20 de metri în faţă a cântărit mult în luarea deciziei de a lăsa urcarea pe altă dată. Ne-am mulţumit cu o tură de lac. Locul e aglomerat şi, în ciuda faptului că şi noi am urcat cu maşina aici, îmi dau seama că multă lume nu are ce căuta aici. Este vorba despre acel tip de oameni care lasă pet-uri de bere lângă locul unde au făcut grătar, pantofari în cel mai rău sens al cuvântului.

Pe malul estic al lacului zace cadavrul unui ratrack. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu el, bănuiesc că a fost prins de o avalanşă sau pur şi simplu s-a răsturnat.

Vizibilitatea scade din ce în ce mai mult aşa că ne întoarcem la maşină pentru a continua drumul.

Imediat după ieşirea din parcare se intră în tunel, cu ceva dificultate pentru că o uşă e închisă. Intrarea în tunel marchează atât intrarea în judeţul Argeş cât şi sfârşitul asfaltului de calitate (până aici a fost foarte bun). Tunelul e fără iluminat artificial şi fără ventilaţie artificială. La ieşirea din tunel, parcă suntem în altă ţară, sau mă rog, în altă zi. Soare şi mult mult mai cald. Se pare că situaţia este des întâlnită. La prima curbă la stânga, unde drumul înconjoară muntele, se află o pensiune. În curbă sunt oprite o multitudine de maşini ai căror pasageri cască gura la puzderia de parapantişti (vreo 15 zic eu). Ne alăturăm şi noi.

Drumul coboară mai lin în Argeş (sunt 85 de kilometri până la Curtea de Argeş) deşi coborârea începe cu un şir de serpentine mai strânse.

Mai departe drumul devine anost mergând prin pădure vreo 30 de kilometri până se ajunge în coada lacului de la Vidraru. Datorită formei neregulate a lacului, care a umplut văi în dreapta şi în stânga, drumul până la baraj pare că nu se mai sfârşeşte. Am făcut două opriri intermediare, una ca să coborâm la lac şi una la debarcaderul de unde pleacă vaporaşele. Totuşi oprirea interesantă e la baraj. Locuri de parcare nu prea sunt dar nici foarte aglomerat nu e. Pentru o privelişte asupra lacului trebuie urcat la statuie. Statuia se numeşte Prometeu şi, evident, subliniază ideea îmblânzirii forţelor naturii de către om. Prometeu era pe drumul cel bun, adusese focul cu un fulger parcă. Nu ştia el ce se poate face cu electricitatea...

Şi o privire de ansamblu (stitch de 9 imagini, din care una nu îmi aparţine şi îi mulţumesc lui Septi pe această cale pentru ea).

De la baraj am plecat spre Curtea de Argeş. Hidrocentrala de la Vidraru e destul de departe de baraj, chiar la poalele dealului pe care se află cetatea Poienari. N-am mai avut timp să urcăm cele 1426 de trepte, fiind deja destul de târziu. De la hidrocentrală drumul se transformă într-un sat continuu până la Curtea de Argeş. Drumul spre Câmpulung ar trebui să fie undeva spre stânga dar este foarte prost semnalizat (e adevărat, în retrovizoare vezi că ai trecut de ce căutai). Odată ajuns pe drumul cel bun te poţi relaxa, peisajul e frumos. Sau nu te relaxezi pentru că drumul este execrabil având denivelări bruşte tip speed bump vizibile în ultimul moment. În două locuri drumul lipseşte complet urmare a unor viituri recente. S-au construit ocoliri sau s-a umplut cu pământ, amândouă soluţii temporare. În fine, cum necum se ajunge la Câmpulung unde se intră pe drumul spre Braşov. De aici priveliştea e oarecum familiară, în sensul că am mai fost anul acesta în iarnă. Am trecut pe lângă copacul singuratic şi din nou imaginea nu imi aparţine pentru că de data asta eram la volan însă la cererea mea Mihai i-a facut un portret de vară.

Un pic mai sus este un mausoleu unde am oprit din nou pentru o pauză. De acolo am văzut că totuşi copacul nu e chiar aşa de singur, are fraţi mai jos în vale.

De acolo ultima oprire programată a fost la belvedere unde am oprit în iarnă şi unde vindea covrigi aceeaşi babă. Oprire neprogramată a fost la trecerea la nivel după Râşnov unde am ascultat of-ul unui şofer venit pe Valea Prahovei care făcuse 6 ore de la Comarnic la Câmpina sau ceva de genul. De ajuns la bază am ajuns aproape de ora 22, după mai bine de 10 ore pe drum în care am trecut de două ori Carpaţii, prin locuri diferite.

Transfăgărăşanul merită parcurs dacă se iveşte ocazia. Nu prea se compară el cu ce am văzut prin Alpi însă ne descurcăm cu ce avem :). Acum, dacă ar fi să marchez o ţintă viitoare, ea ar fi aproape, la distanţă de o cifră: DN 67C – Transalpina. Totuşi acolo e nevoie de vehicul un pic mai specializat deci probabil mai durează...