Curge culoarea

Mi-am dorit să ajung anul acesta la munte să văd culorile toamnei. N-am avut noroc de vreme bună atunci când aş fi avut timp aşa că m-am mulţumit cu ieşire pe lângă Galaţi, pe la Gârboavele, duminică după-amiază. Pentru cine nu ştie, Gârboavele este un petec de pădure de stejar (cam pitic) foarte aproape de Galaţi care găzduieşte grădina zoologică, un complex de agrement (parca numai unul e funcţional), o tabară care pare abandonată şi, mai nou, un fel de sanatoriu în faza de proiect din câte imi dau seama. Drumul prin pădure e plăcut chiar dacă este cam îngust.

Pentru că este un loc popular de agrement, s-au instalat mese şi bănci pentru picnic dar totodată s-au săpat şi şanţuri la intrarea pe cărările de pădure care să curme avântul celor care intrau cu maşina în pădure.

Drumul face o buclă prin pădure şi se întoarce la intrare urmărind liziera.

Cum spuneam şi mai sus vremea a fost neplăcută şi toamna cam înaintată.

Întoarcerea la Galaţi am făcut-o prin Scânteieşti unde am şi oprit un pic pentru a urca un deal. Pe drum este un pâlc de plopi care începuseră să-şi piardă frunza dând impresia, de la depărtare, că se scurge culoarea din ei şi colorează solul.

Aştept cu interes o sesiune de munte adevărată...chiar dacă nu vor mai fi culori de toamnă.

Spre Giurgiuleşti

Galaţiul e localitate de frontieră, frontieră care se află la caţiva kilometri spre est. Locurile îmi sunt cunoscute pentru că le-am bătut destul cu bicicleta prin liceu. Drumul e refăcut şi peisajul e schimbat (au dispărut copacii de pe marginea drumului, podul peste canal mi-l amintesc cu balustradă de beton, a dispărut şi porţiunea cu piatră cubică de după pod pe care o uram din cauza combinaţiei cu bicicleta). Ce a rămas la fel este trenul care trece aproape zilnic pe aici - o arătare rusească, veche.

E la fel de încet ca întotdeauna.

Canalul de irigaţii e şi el la locul lui şi pentru că e sâmbătă e asaltat de pescari, în ciuda vremii închise.

Locul e chiar animat faţă de alte dăţi. Vaci, pescăruşi, tractoare...nu e prea linişte.

Azi se schimbă ora şi asta înseamnă că de mâine se întunecă de pe la cinci şi jumătate...ce urăsc eu mai mult la anotimpul asta...sper măcar că mâine apuc să văd un pic soarele. Nu e nimic care să mă facă să cred că va fi aşa, doar sper...

Expomil 2007

Acum 5 ani am fost prima oară la Expomil şi am rămas plăcut impresionat. Anul acesta am fost din nou şi în mod curios nu pare foarte diferit. Adică pare chiar prea asemănător. Afară sunt câteva tancuri, blindate şi un elicopter Eurocopter 135 de la Bundespolizei. Înăuntru standurile de muniţie arată cam la fel, cartuşe trase înşirate prin vitrine.

Sunt şi firme mari care se ocupă de chestii mai serioase (prin serios înţeleg ceva care poate să „dărâme” un vapor). Mai o torpilă, mai un Exocet... Standul Glock e la fel ca acum 5 ani. Toată lumea se buluceşte pentru că poţi să mânuieşti pistoalele. Când spun că standul e la fel ca acum 5 ani nu glumesc, au până şi aceleaşi postere de acum 5 ani. Mai este un stand unde se pot mânui nişte arme israeliene unde au şi arma aia (nu pot să o numesc altfel) care „trage după colţ”. De fapt e un fel de mâner mai sofisticat pentru un pistol, în fine, cei interesaţi se pot documenta mai departe. La standul Beretta totul e strict, nu se atinge nimic. Armele sunt mai elegante, mai ales cele de vânătoare.

Din pacate pentru ei pe laterala standului imprimaseră mare cât casa „Beretta – Since from 1526”. Eu înţeleg că sunt italieni dar totuşi... În fine, nu durează mult toată vizita. La Expomil vreau să zic, pentru că mai sunt încă cel puţin 4 expoziţii separate la Romexpo. Expodrink (drink-uri şi utilaje de făcut drink-uri – plictisitor), ceva cu turism al cărui nume nu merită să-l reţin (destul de mare însă cam aglomerat), ceva cu echipament sportiv (mic şi neinteresant) şi un soi de eveniment sportiv să zicem, din acela cu rostogolit cauciucuri de combină, tras camioane etc. gen „World’s Strongest Man”. N-o fi fost Pudzianowski pe acolo însă băieţii aveau spor. Fiind ceva inedit mai toată lumea căsca gura.

Chestia deranjantă a fost că evenimentul avea loc într-un cort în faţa pavilionului şi pe lângă faptul că erau câteva sute de oameni, nici nu opreau motorul la camion între ture (avea nevoie de servofrână?) ceea ce făcea ca oxigenul să devină uşor minoritar. Am plecat de acolo destul de repede deşi restul poporului nu părea deranjat de mirosul de eşapament.

Per total ansamblul de expoziţii a fost cam slăbuţ dar merită două ore, mai ales că am impresia că Expomil e o dată la 2 ani.

SIAB 2007 reloaded

Azi m-am trezit la 8 ca să merg la cursul de la ora 9 care, evident, nu s-a făcut. Următorul curs fiind la 17 am cedat tentaţiei de a mai merge încă o dată la SIAB pe bază de invitaţie de data asta (mulţumiri lui Alex pentru invitaţie, lui Paul pentru transport şi lui Adrian pentru aparatul foto). Mult mai puţină lume de data asta drept pentru care am avut ocazia să admir mai pe îndelete maşinile. Mai ales versiunile sportive cum ar fi Cupra, WRX, Type R, RS, ST, R32 şi alte abrevieri.

Standul Subaru mi s-a părut unul dintre cele mai mari. Sigla are câţiva metri buni lungime.

Berbecul de la Dodge, luminat de jos.

Fiind ceva mai dimineaţă fetele care acompaniau maşinile nu erau chiar aşa de plictisite...

...chiar dacă unele păreau să fie în expectativă.

Am stat mai puţin de data asta şi la întoarcere am oprit şi pentru câţiva mici la Cocoşatu’. Am avut chiar timp să ajung la cursul de la 17 ca să am plăcerea să constat că nu a venit nimeni, iarăşi.

PS: un autoportret al grupului de azi, distorsionat într-o piesă cromată de la o motocicletă.

SIAB 2007

Au trecut deja 2 ani? Heh, înseamnă că e din nou SIAB! Locaţie nouă, spaţiu mai mult şi diverse alte comparative şi superlative de prin presă ademenesc vizitatorii la Salonul Internaţional Auto Bucureşti ediţia 2007 (SAIB suna aiurea, probabil de asta sunt inversate adjectivele alea). Anul acesta locaţia e parcarea din faţa fostului Metro Otopeni. Evident, singura cale de a ajunge acolo e DN1 şi de aceea se formează cozi uriaşe la ieşirea din Bucureşti. Din fericire şoferul e experimentat şi inovativ (plecăciuni către Tudor) drept pentru care am ocolit aglomeraţia pe o rută secretă (Regie-Metro Otopeni sub o oră). Teama cea mai mare a fost că nu vom găsi locuri de parcare însă era nefondată pentru că se pare că cei 15 lei speriaseră lumea şi erau maşini parcate pe marginea DN1 pe vreo 2 kilometri pe ambele părţi. În parcare erau locuri berechet. Am ajuns acolo pe la ora 2 şi jumătate sperând la un pic mai puţină aglomeraţie dar degeaba. Am intrat in corturi (deşi sună aiurea, e chiar ok cu corturile din parcare) pe intrarea din stânga, pe lângă standul Ford.

Asortarea între etrier şi eşarfă nu cred că era întâmplătoare.

Ca de obicei sunt cam 4 categorii de standuri: Primele sunt cele obişnuite unde te poţi plimba printre maşini şi poate chiar te poţi urca în ele.

A doua categorie este cea de standuri exclusiviste unde maşinile sunt prea scumpe ca să poată fi lăsate la mila gloatei şi sunt puse într-un ţarc (vezi Brabus sau Maserati) şi fetele care acompaniază prezentarea sunt ferite de pipăieli şi alte indiscreţii.

A treia categorie este cea de lucruri care au doar tangenţă cu auto, adică standuri moto, ATV sau alte ciudăţenii care compensează prin aducerea de fete mai drăguţe sau mai puţin îmbrăcate sau amândouă (vezi standul Honda). Ultima categorie este cea a standurilor de accesorii (de la cauciucuri la credite auto – cred, altfel nu pot să-mi explic prezenţa Unicredit pe acolo) inclusiv audio de unde ieşi cu o pierdere temporară de auz.

Ce mi-a plăcut? Pe parte mecanică (ca să zic aşa) Saab-urile (mai ales un Saab 93 Vector, deşi e decapotabil), Lancer-ul nou şi diverse altele pe care le ştiam deja cum ar fi Alfa 159, Seat Leon, Audi A4 etc. Pe parte „spirituală”...standul de la Kia iarăşi se străduieşte din plin deşi ei oricum nu prea au ce maşini să arate, macar să fie un motiv să se strângă lumea; standul de motociclete Honda, cum ziceam, standul Fiat şi nu în ultimul rând, standul...Petrom. Oricum era greu să te decizi... Ciudat/interesant/inedit: o Toyota Auris de manelist, adică nichelată; un camion ridicat pe platformă pentru a te plimba pe sub el; o contorsionistă (sau mă rog, o fiinţă ceva mai flexibilă decât media) la un stand de ATV-uri, noul şasiu de la Renault care virează şi cu roţile din spate; un Mercedes cu geamuri blindate şi mai erau unele chestii pe care nu mi le aduc aminte acum.

Coordonata generală: Toată lumea poza. Unii chiar şi maşini. Un tip o pusese pe prietenă să-i facă poză cu un model de la BMW (model din acela cu puls nu cu injecţie). Cei acreditaţi aveau aparatură specială, inclusiv o scară...

În fine, şi eu am o grămadă de imagini dar cred că primele două reprezintă destul de bine atmosfera aşa că nu mai e nevoie de altele. Pentru cine doreşte, o galerie este aici şi începe cu prezenţa „puternică” de la standul Petrom.

Am stat cam trei ore şi am trecut prin diverse locuri de mai multe ori. Dacă ar fi fost mai puţină lume poate am fi stat mai mult. Recomand altă oră de vizitare şi altă zi. Celor interesaţi, le pot oferi detalii cu privire la ruta secretă, contra cost evident. Ha ha...

Mocăniţa de pe Valea Vaserului

Una din atracţiile turistice din Maramureş recomandată des (dar nu fondat, vedeţi mai departe de ce) este mocăniţa care urcă pe valea Vaserului din Vişeul de Sus. Ne-am făcut tema dinainte, ne-am interesat de una-alta şi într-o dimineaţă friguroasă de septembrie ne-am prezentat la ora 7.30 la gara CFF Vişeul de Sus. Câteva observaţii: ora matinală a fost sugerată de un paznic de pe acolo în ziua precedentă. Oricum trenul pleacă pe la 8.30 şi locurile se ocupă pe măsură ce se urcă în vagoane aşa că e cam exagerat să vii cu o oră înainte mai ales dacă e frig. Al doilea F din CFF cred că vine de la „forestieră” pentru că principala activitate este exploatarea lemnului. Linia de tren cu ecartament redus a fost făcută prin anii ’20 şi urmăreşte valea râului Vaser cam 40 de kilometri pe o direcţie nord-est apoi est şi având o serie de ramificaţii pe alte văi. Traseul turistic are 31 de kilometri şi se termină la Halta Făina.

În jurul orei 8 şi jumătate un şuierat ascuţit şi un nor de abur alb de după un depozit ne anunţă plecarea. Încet, încet trenul vine cu spatele până în dreptul gării. În ziua respectivă locomotiva folosită era Elveţia, un bolid de 150 de cai putere şi viteză maximă 30 km/h care trăgea după ea trei vagoane, dintre care unul descoperit, unul acoperit şi un tender. Ne-am urcat în vagonul acoperit în timp ce majoritatea străinilor s-au urcat în cel descoperit pentru a savura la maxim experienţa. Referitor la starea tehnică a trenului...locomotiva are în jur de 50 de ani dar pare să se ţină bine. Vagoanele sunt recondiţionate, caroseria fiind nouă pe un şasiu foarte vechi. Recondiţionarea cred că a fost făcută local pentru că are aspect de improvizaţie, ca de altfel tot trenul. Mă rog, îmi zic că e pitoresc şi mă urc în vagon. Un pic după ora stabilită pornim la drum. După vreo 100 de metri ne oprim pentru a ajuta la nişte manevre în depou. Locomotiva soră, Cozia 1 e şi ea pe acolo. Tot pe acolo sunt şi nişte arătări ciudate, nişte drezine cu caroserie de autovehicul. Un Ford Transit...

...un Aro vechi care şi-a trăit şi viaţa ca drezină şi acum zace printre buruieni...

...si chiar şi un camion Carpaţi.

Am râs eu de el dar nu ştiam la ora aceea că va avea un rol important în desfăşurarea evenimentelor ceva mai târziu.

Drumul se parcurge foarte încet (undeva pe la 15 kilometri pe oră în porţiunile rapide) şi la început trece printre case, până ne depărtăm vreo 7 kilometri de locul de plecare. Undeva aproape de ultimele case parcă trenul se opreşte pentru prima oară pentru a lua apă dintr-o băltoacă, ocazie pentru a se coborî din tren şi a face poze. Străinii sunt încântaţi peste măsură. Drumul continuă prin pădure şi, ca să o spunem pe aia dreaptă, e cam anost. O vale îngustă cu îndeajuns loc pentru un râu şi o cale ferată îngustă şi în rest pădure. Un cuplu de lângă mine discută: Ea – Aicea ar trebui să pună un ghid care să explice, să ne arate... El (vizibil plicitisit şi uşor agasat de observaţia ei) – Şi ce să zică?!? Uitaţi-vă în dreapta la pădure. În stânga tot pădure şi un râu...

Între timp germanii din vagon nu mai suportă frigul şi aprind soba, după ceva chin. Foarte mulţumiţi de ei înşişi îşi fac poze cu lemne în mână lângă sobă. Cum ziceam, plictiseală mare...asta până la kilometrul 21 plus 300 de metri când sărăcia de tren, nici mai mult nici mai puţin, deraiază. Cel care a deraiat a fost tenderul care era între locomotivă şi vagonul în care eram eu. Senzaţia e interesantă, e ca şi cum ai coborî trepte cu trenul. Din fericire viteza nu era mare şi am oprit înainte de a se întâmpla ceva mai grav. Porţiunea în care am deraiat e destul de lată în comparaţie cu alte porţiuni unde o deraiere e posibil să fie garnisită şi cu o gură de apă de Vaser. Deraierea noastră a fost cauzată se pare de şina prost întreţinută. Butucii din preajmă îmi dau impresia că au mai deraiat vagoane în acel loc. Toată lumea s-a dat jos, animată de eveniment şi căsca gura.

Ce e de remarcat totuşi este că „echipajul” ştia exact ce trebuie făcut în asemenea condiţii. Situaţia nu era deloc una neprevăzută şi erau pregătiţi. În mai puţin de trei sferturi de oră vagonul tender era înapoi pe şine prin munca a trei oameni. Cel mai mult a durat punerea la loc a arcurilor cu foi de la suspensii care săriseră şi au trebuit căutaţi. În rest, urcarea înapoi pe şină e floare la ureche când ai instrumentele necesare. Din păcate nu totul s-a putut repara: din cauza smuciturii legătura dintre vagoane s-a rupt complet şi am continuat drumul legaţi cu un cablu metalic.

După aventura cu deraierea am luat apă dintr-un pârâu şi am continuat drumul până la Halta Botizu unde am oprit pentru a lăsa loc unui tren cu lemne care venea din sens opus. Din cauza deraierii programul a fost dat peste cap şi aşteptarea a fost destul de mare, cam o oră. O panoramă cu trenul oprit în Halta Botizu.

Locomotiva Elveţia.

Halta Botizu nu corespunde niciunei localităţi. De fapt trenul merge pe o vale complet nelocuită în afară de câteva cantoane de vânătoare şi locaţii de exploatare de lemne. De la Botizu se mai merge încă vreo jumătate de oră şi se ajunge la Halta Făina unde se află şi cantonul de vânătoare cu acelaşi nume. Valea se mai lărgeşte un pic şi e rost de un pic de perspectivă. Chiar şi aici flutură steagul Uniunii Europene şi sunt antene DigiTV.

Imaginea precedentă nu e chiar de la cantonul Făina, dar e aproape. Prin nişte noroaie infernale diverse utilaje mişună care încotro.

La un moment dat mi-am pus problema cum au ajuns aceste utilaje aici din moment ce nu este alt drum. Se pare că răspunsul este prin apă, adică urmărind firul apei şi pe alocuri mergând chiar prin albia râului. La urma urmei, un TAF e de două ori mai mare decât locomotiva noastră...

În mod normal la Făina se stă cam 2 ore însă fiind în întârziere am stat doar trei sferturi de oră. Oricum nu e mare lucru de făcut...e o terasă...pajişte...dar cam atât. Întoarcerea a fost interesantă, să zicem. Totul a decurs normal până un pic după locul primei deraieri (pe unde am trecut pe vârfuri). Surpriza a fost că un alt tren din faţa noastră deraiase însă nu mai putea fi pus la loc la fel de uşor şi, evident, nu putea fi ocolit. Am fost invitaţi să abandonăm „confortul” de până atunci şi să urcăm pe un vagon platformă, invitaţie de-a dreptul periculoasă dat fiind numărul de turişti. Din fericire mai în faţă se afla drezina camion Carpaţi, menţionată mai devreme, a cărui şofer a spus că mai are câteva locuri libere. Primul venit, primul servit, am urcat în drezină şi am plecat înspre Vişeu cu o viteză ameţitoare faţă de cea de până atunci. Am parcurs 20 de kilometri în cam trei sferturi de oră însă am stat în picioare. Totuşi am ajuns repede faţă de restul turiştilor care rămăseseră la faţa locului să o pună de un linşaj mic având ca obiect angajaţii CFF prezenţi. Chiar nu ştiu când au ajuns înapoi. Când plecam tocmai aduseseră un TAF ca să încerce să pună vagonul deraiat la loc pe şine. Noi am ajuns în Vişeul de Sus în jur de ora 18 (în mod normal călătoria durează vreo 8 ore cu totul).

Ca o concluzie, fără cele două evenimente excursia ar fi fost insipidă şi periculos de plictisitoare. Periculos este însă şi să sari cu trenul de pe şine, să circuli pe un vagon platformă în picioare, să fii tractat cu o şufă veche şi aşa mai departe. Patronul (elveţian, am auzit) ar face bine să investească în reparaţii ale căii de rulare şi în echipamente şi dotări. Nu de alta dar la un moment dat se poate întâmpla ceva mult mai rău.

Nu ştiu dacă să recomand sau nu experienţa (normală sau condimentată cu o deraiere). În orice caz, nu e pentru copii sau oameni mai în vârstă...