Spre Giurgiuleşti

Galaţiul e localitate de frontieră, frontieră care se află la caţiva kilometri spre est. Locurile îmi sunt cunoscute pentru că le-am bătut destul cu bicicleta prin liceu. Drumul e refăcut şi peisajul e schimbat (au dispărut copacii de pe marginea drumului, podul peste canal mi-l amintesc cu balustradă de beton, a dispărut şi porţiunea cu piatră cubică de după pod pe care o uram din cauza combinaţiei cu bicicleta). Ce a rămas la fel este trenul care trece aproape zilnic pe aici - o arătare rusească, veche.

E la fel de încet ca întotdeauna.

Canalul de irigaţii e şi el la locul lui şi pentru că e sâmbătă e asaltat de pescari, în ciuda vremii închise.

Locul e chiar animat faţă de alte dăţi. Vaci, pescăruşi, tractoare...nu e prea linişte.

Azi se schimbă ora şi asta înseamnă că de mâine se întunecă de pe la cinci şi jumătate...ce urăsc eu mai mult la anotimpul asta...sper măcar că mâine apuc să văd un pic soarele. Nu e nimic care să mă facă să cred că va fi aşa, doar sper...