Ideea unei excursii la Sibiu a apărut acum ceva timp. Un prim pretext ar fi că oraşul este capitala europeană a culturii pe anul 2007. Un al doilea, de moment a fost concertul Scorpions. N-a fost cazul, vremea a fost urâtă şi fiecare a avut câte (alt)ceva de făcut. Week-end-ul acesta însă, nu a mai fost cale de întoarcere. Rezervare făcută de luni la pensiune, studii meteorologice de mare fineţe pe weather.com (cât timp vremea a fost mai bună decât ce preziceau ei n-ar trebui să mă plâng, nu?), planuri de vizitare (1 decembrie, alea, alea), ce mai, tot tacâmul.
Sâmbătă la 6 fără sfert părăseam Bucureştiul pe autostradă. Pe la Piteşti a apărut prima geană de lumină. După încă puţin au început să se vadă Făgăraşii coloraţi roz în lumina răsăritului. La Vâlcea era deja ziuă. Imediat după Vâlcea urmează staţiunile Călimăneşti şi Căciulata în mare parte neschimbate de acum 12 ani când am petrecut zece zile în tabără la Păuşa. Cu zilele acelea în minte am insistat să facem popas la barajul Bivolari de lângă Cozia. Castrul roman Arutela, un pic mai jos de baraj, era obiectivul de interes însă căile de acces s-au dovedit prea noroioase aşa că am trecut la inspecţia lacului de acumulare. Suprafaţa lacului fiind relativ liniştită, cu puţină imaginaţie se puteau observa diverse forme:
Încep cu ceva simplu. O clepsidră.
Tot ceva simplu, o scară.
În următoarea imagine imaginaţia joacă un rol mai important. Eu zic ca e o arătare cu tutu. Capul imi aduce aminte de Optimus Prime. But that’s just me :).
Am păstrat pentru sfârşit imaginea care mi s-a părut cea mai interesantă. Am auzit că ansamblul ochi-creier e antrenat să caute feţe (de aceea se tot găsesc icoane în buturugi, cartofi etc.). Eu văd o faţă de om, oarecum mirată/dezamăgită. Urechile cred ca le vede toată lumea, nasul cu nările la fel, partea mai întunecată e gura, cu colţurile în jos în concordanţă cu emoţiile menţionate mai jos, ochii şi sprâncenele de asemenea mi se par evidente.
De fapt mai am o imagine, peisajul din care am extras imaginile de mai sus văzut la ieşirea dintr-un eventual tunel.
După ce ne-am săturat de reflexii în apă am purces la drum. Imediat după baraj se intră cu adevărat în defileu. Din păcate soarele era încă jos de tot şi nu bătea în defileu aşa că era umbră, umezeală, frig şi un pic de ceaţă. Imediat la intrare se află şi Viaductul Cârligul Mic, cel mai lung din tot defileul (şoseaua înconjoară muntele pe deasupra apei). După acest viaduct peisajul devine cam anost. La ora respectivă nu prea era trafic aşa că am trecut de tot defileul până în ora 9.30 şi am trecut la partea a doua a planului şi anume cotit la stânga în Tălmaciu spre Cisnădie, prin Sadu. De ce? Răspunsul în episodul următor.
No comments:
Post a Comment