Sibiu

Rămăsesem dator cu imagini şi impresii legate de Sibiul văzut ziua. În consecinţă...

Am plecat de la pensiune rezonabil de dimineaţă, am parcat maşina într-o parcare lângă centrul vechi şi am purces la drum. Am mers întâi pe lângă zidul vechi.

Deşi era anunţată vreme rea am avut parte de o zi excelentă.

După cum ştiţi (cei care aţi fost pe acolo), centrul vechi al Sibiului nu e foarte mare. Am ajuns repede la hotelul de la capătul străzii principale, stradă care în partea opusă se termină în Piaţa Mare.

Am pornit pe ea înspre Piaţa Mare trecând pe lângă hotelul „Împăratul Romanilor”.

În Piaţa Mare dispăruseră aproape complet urmele spectacolului din seara precedentă.

Se pare că în marile oraşe care au un centru vechi (vezi Braşov, Sibiu, Timişoara) există întotdeauna porumbei de hrănit şi ajungi inevitabil să pozezi copii care aleargă după ei.

Din Piaţa Mare am trecut în Piaţa Mică pentru a lua micul dejun în forma unui colac secuiesc. După încă un pic de învârteală printre tarabele festive am plecat spre biserica evanghelică. În drum, ne-am oprit la Podul Minciunilor.

Biserica evanghelică a fost un pic dezamăgitoare la început pentru că se află în renovare pe interior. Din exterior nu ai bănui nimic.

Am spus „la început” pentru că imediat a devenit interesant. Episodul am să-l povestesc mai în detaliu pentru că mi-a plăcut foarte mult. Pe uşa mică din stânga, de la baza turnuleţului secundar, scria că urcarea în turn costă 3 lei. Nu era nimeni dar uşa era deschisă aşa că am hotărât să urcăm. Pe toată înălţimea turnuleţului secundar se urcă pe o scară în spirală după care se merge o bucată mică pe orizontală până se intră în corpul turnului principal. Turnul nu are pereţii foarte groşi iar scara este adăugată mult mai recent pe o structură asemănătoare unei schele metalice ce înlocuieşte probabil o structură mai veche, de lemn. Tot aranjamentul pare un pic fragil şi se zguduie serios la trecerea a patru oameni. Nu cred că e niciodată în pericol de prăbuşire însă e de ajuns să-ţi dea un sentiment de nesiguranţă, dublat de înălţimea insuficientă a balustradei de care oricum nu te poţi ţine din cauza găinaţului de porumbel de pe ea. Porumbeii în culpă erau şi ei prezenţi şi a fost oarecum ca într-un thriller din acela de duzină în care personajul principal umblă prin locuri întunecoase şi, înainte de a fi atacat de-adevăratelea de către personajul antagonic, face pe el de vreo două ori din cauza unor animale inofensive speriate. Mă rog, am ajuns cu bine la mecanismul ceasului şi apoi la nivelul cu clopotele. Ansamblul e funcţional şi poate să pornească fără avertisment (în cazul în care nu eşti conştient de oră). Am trecut şi de nivelul cu clopotele şi am ajuns la ultumul nivel unde am întâlnit un personaj cel puţin boem. Contravaloarea urcării în turn este încasată de o fată care stă singură sus în turn. Fata din turn. :) E drept, cu accente moderne. Are o cămăruţă încălzită în care citeşte şi ascultă muzică de la un mp3 player. Nu are păr blond şi lung, împletit în cozi pe care să-l arunce pe fereastră ca să poată să urce prinţul; chiar şi aşa, e interesantă.

Revenind la motivul ascensiunii, de la acest nivel se poate admira oraşul de sus. Se iese în unul dintre cele patru turnuri mai mici care au ferestre. Dacă o rogi frumos şi promiţi că eşti atent şi nu le laşi deschise, fata din turn te lasă să deschizi ferestruicile. Ce se vede de sus:

Piaţa Mică cu tot cu tarabele ei provizorii şi un pic din Podul Minciunilor.

Privelişte spre nord vest.

Deşi soarele era într-un unghi mai incomod se puteau vedea totuşi munţii, Făgăraşii.

Tot alergând de la o fereastră la alta s-a făcut ora 12. Şi ce se întâmplă la ora 12? Sună clopotele în disperare! Din motive pe care aveam să le înţeleg imediat, numai unul dintre cele trei clopote glăsuia, unul dintre cele două mici. Cel mai mare, de două ori cât unul mic, nu se mişca. După ce trece sperietura iniţială te obişnuieşti cu zgomotul însă îţi mai seama de altceva, mai îngrijorător. Clopotul acela în mişcare are o anumită masă, de ajuns să influenţeze tot turnul. Mai exact, întreg turnul se leagănă. Nu se zguduie, nu vibrează, se leagănă – lucru verificabil şi vizual urmărind structura metalică în relaţie cu pereţii. E impresia aia neplăcută de cutremur, la o scară mai mică, totuşi sesizabilă. Fata din turn nu părea deranjată aşa că ne-am mai liniştit, probabil e ceva normal. Nu ştiu exact cum e când (dacă) bate clopotul cel mare.

Ca o concluzie, urcatul în turnul bisericii evanghelice din Sibiu e o experienţă interesantă.

Am coborât până la urmă din turn şi am continuat vizita prin oraş. Clădirile din zona Sibiului au un model mai special de lucarnă care le face să semene cu nişte ochi galeşi.

Ideea din spatele imaginii nu e originală (am văzut o imagine foarte asemănătoare pe peretele unei cafenele din Piaţa Mică în seara de dinainte).

La catedrala ordodoxă am stat puţin, am admirat interiorul, uşile. Până şi lamele metalice de răzuit noroiul de pe încălţăminte sunt o mică operă de artă (presupun că asta sunt, după amplasament, formă şi faptul că nu le găsesc alt uz).

Am încheiat turul centrului tot pe lângă hotelul din capătul străzii principale şi pentru că se făcuse destul de târziu am pornit din nou spre Piaţa Mare ca să mâncăm la Crama Sibiană. Localul e aproape sub Turnul Sfatului cu intrare din ambele pieţe. Apropo de Turnul Sfatului...

Revenind la restaurant, scaunele îmblănite şi iile şi ulcelele agăţate de pereţi mi-au lăsat impresia de kitsch însă nu prea a contat pentru că mâncarea, tradiţională, e foarte, foarte bună iar porţiile sunt gigantice la preţuri decente. Ne-am ridicat cu greu de la masă cu gândul să mai prindem ceva lumină la Muzeul Astra (vezi episodul anterior). Mi-aş fi făcut şi eu siesta pe bancă dar nu mai era timp.

Spre maşină am trecut printre două clădiri roz, una din ele un liceu al cărui nume nu mi-l amintesc.

După ce am urcat în maşină ştiţi ce am făcut din episodul trecut. Cam asta a fost cu Sibiul; merită un week-end, mai ales acum că a fost înfrumuseţat pentru rolul de Capitală Culturală Europeană.