Drumuri #2

Constat cu o oarecare satisfacţie că dorinţa mea de anul trecut s-a îndeplinit şi pot spune că a fost un an plin (nu numai cu călătorii, ci şi cu alte chestii tumultoase şi life-changing). Din păcate (fericire?) acest an va rămîne unicat. Pentru anul următor am în jur de 20 de zile libere plus week-end-uri în care pot face ce vreau - ceea ce este infim faţă de ce aveam până acum. Şi ăsta e numai unul dintre aspectele neplăcute pe care le prevăd. Se anunţă un an greu pe toate planurile...

Ca să încep totuşi bine anul nou, acesta mă va prinde departe de casă. Vă urez toate cele bune!

Montjuic

Partea aceasta a excursiei mi-a plăcut cel mai mult şi asta probabil pentru că îmi aduce foarte mult aminte de Genova (o Genovă mult mai plată şi mai întinsă). Montjuic este unul dintre dealurile din Barcelona, cel mai aproape de mare – punct de belvedere pentru oraş aşa cum e Righi pentru Genova. Ca şi în Genova, în vârful dealului se află un fort. Şi asemănările nu se opresc aici. Navele sunt aceleaşi...

...Columb e foarte respectat...

...există un port vechi transformat în port pentru iahturi...

...şi imediat alături un port industrial de dimensiuni apreciabile (totuşi mai mic)...

...şi ceva care seamănă cu sopraelevata Aldo Moro.

Oraşul arată ca o mare de acoperişuri...

...cu neregularităţi uneori...

Barcelona nu e lipsită de blocuri de 15 etaje (sau de zgârie-nori cu forme cel puţin îndoielnice).

Alte vederi de pe Montjuic...

Şi duşmanul Nikon, racolând subiecţi cu vârste fragede.

Barcelona e un oraş frumos –păcat că, în anumite cazuri, este populată. Oraşul e prea mare şi atrage prea mulţi turişti, prea mulţi imigranţi şi, mai rău, prea mulţi infractori. Subiectiv vorbind, nu sunt un fan înflăcărat al potpourri-urilor incipiente de genul acesta. Oricum, e de văzut şi apoi decis dacă e frumos sau nu.

N-am timp/chef de explicaţii mai detaliate, dată fiind perioada anului în care scriu asta. Sărbători Fericite celor ce citesc asta în loc să zacă răpuşi de sarmale/cârnaţi privind jocul hipnotizant al luminiţelor de la instalaţia de brad.

Barcelonetta

Barcelona, ziua a doua şi ultima. Erau două lucruri programate: să vedem marea şi să urcăm pe Montjuic. Am început cu marea pentru că era mai aproape. Plaja Barcelonetta din cartierul cu acelaşi nume a fost alegerea şi prin asta am rezolvat şi problema micului dejun.

În drum spre Barcelonetta.

Palatul Poştei (da, turnurile alea sunt asimetrice).

În cartierul sus numit există un mic bar care este totuşi renumit. Se numeşte Jaica şi îmi place să cred că este arhetipul barului de cartier de la ei. Cu „tapas”, cu moşulică barman care abia se mişcă şi care totuşi e mai jovial decât toţi la un loc (ne-a luat drept italieni din cauza limbii vorbite şi a încercat să converseze cu noi), cu alţi moşotei care apar pe la 10-11 de la biserică şi au deja halbele de bere pe masă, cu mai puţin de 10 mese, cu contractul de închiriere din 1954 înrămat pe perete, cu frigider din lemn Paulaner...

Am mâncat patatas bravas, creveţi, şi un soi de bucăţi de carne prăjite şi picante – poate e subiectiv însă a fost un mic-dejun de ţinut minte. Deci, de reţinut – Bar Jaica.

Mai departe, pe straduţele din Barcelonetta, spre plajă...

Şi în sfârşit plaja...

...şi oroarea urbanistică care se lăfăie în apropiere.

„Catalunya nu e Spania” zic ei. Dar e Dubai, sau cum? Oare Burj-al-Barcelona va aduce mai mulţi vizitatori?

În fine, plaja a însemnat o jumătate de oră de relaxare şi poze mult prea multe.

După plajă am plecat pe jos spre Montjuic, trecând prin marina.

Episodul Montjuic îl las pentru o data viitoare pentru că mi-a plăcut cel mai mult. După Montjuic nu am mai făcut altceva decât să ne plimbăm prim Ciutat Vella...

...şi să bem o sangria caldă. Şi încă o chestie, pe care tot aşa o păstrez pentru un episod viitor. Va urma...

Sagrada Familia

Sagrada Familia este poate simbolul cel mai cunoscut al Barcelonei. Am văzut-o prin poze acum mult timp şi am zis că trebuie să o văd la un moment dat. Lucru pe care l-am şi făcut cât de repede am putut după ce am ajuns la Barcelona.

Câteva cuvinte înainte: Sagrada Familia este o biserică romano-catolică cu toate că nu pare. A fost începută în 1882 şi termenul de finalizare este estimat pentru 2026 (da, încă se lucrează). Arhitectul ei este faimosul Antoni Gaudi, personaj emblematic pe seama căruia oraşul Barcelona încasează şi acum mulţi, mulţi bani. Lucrarea nu a ajuns la jumătate din câte ştiu, cel puţin în privinţa numărului de turnuri şi al înălţimii.

In total vor fi 18 turnuri, cele 4 vizibile mai sus sunt cele mai mici, cele ce vor urma vor duce înălţimea totală la 170 de metri (cu un metru mai puţin decât colina Montjuic – motivaţia se regăseşte în religiozitatea arhitectului care considera că munca sa nu ar trebui să depăşească pe cea a lui Dumnezeu).

Înălţimea actuală este mai mult decât suficientă pentru a o face să iasă din peisajul normal (vedere de pe Montjuic).

Ca să vă faceţi o idee, turnul principal aproape îi va dubla înălţimea actuală.

Avertisment: Părerile prezentate în urmatoarele paragrafe sunt subiective şi nu concordă cu celelalte păreri ale majorităţii, la fel de subiective, despre monument.

Toată locaţia este un şantier printre utilajele căruia se strecoară turiştii după ce au platit cei 16.5 euro pentru intrare şi audioghid. Audioghid care este narat de o voce feminină care vorbeşte cu un patos greţos (poate am greşit eu, trebuia să specific să nu-mi dea audioghidul pentru americani impresionabili). Primele replici mă invită să mă opresc câteva momente şi să admir construcţia „marvellous”. Faţada respectivă este nouă şi conţine scupturi într-un stil aparte.

Şi uşile masive din bronz sunt la fel de noi şi conţin un amalgam de simboluri pe care ar trebui să stai să-l descifrezi (seamănă foarte bine cu nişte hieroglife).

În interior e plin de schele.

În acest timp ţi se explică în ureche cum că se folosesc ‘jdemii de materiale fiecare cu rezistenţă diferită şi că toată construcţia a fost proiectată astfel încât nu ar fi putut fi realizată cu instrumentele vremii şi că acum nişte calculatoare sunt folosite pentru a tăia piesele care alcătuiesc coloanele, fiecare fiind diferită de precedenta cu foarte puţin.

Pe faţada opusă sunt şi mai multe sculpturi, mai normale ca stil de execuţie, nu neapărat ca tematică.

Faţada aceasta este mai veche şi este foarte încărcată cu diverse simboluri. Deşi aşa pare, nimic nu este pus la întâmplare (în traducere, arhitectul – şi numai el – ar putea să-ţi explice de ce sunt frunzele de nu-ştiu-ce acolo şi mai sus sunt frunze de alt nu ştiu ce – ghidul explică chestiile astea însă simbolistica deja devenea obositoare şi nu l-am mai ascultat. Se încadrează bine în categoria "Ce a vrut artistul de la noi?").

Stând aşa pe o bancă şi ascultând osanalele ghidului la adresa arhitectului, de genul ce mega viziune a avut el şi ce genială este toată chestia, mi-am dat seama ce mă deranja. Întreaga structură este o imensă (şi când zic imensă, chiar mă refer la proporţii uriaşe) risipă de resurse. Tot ansamblul e sinistrissim (adică foarte sinistru) şi mi se pare insultător să se consume atâţia bani pentru astfel de scopuri. Catedrala Mântuirii Neamului cu cei 95 de metri ai săi, deşi discutabilă ca utilitate – mai ales în vremurile actuale, va fi un mic copil pe lângă ce s-a facut pentru Sagrada Familia. Bazilica Sf. Petru din Roma care într-adevăr impresionează prin dimensiuni a fost construită în o cu totul altă epocă şi aş putea zice că e scuzabil. Apropo de epocă, o idee despre risipa de resurse care se practică la Sagrada Familia: bazilica Sfântul Petru a fost terminată la 1626 după 120 de ani de muncă cu mijloace primitive. Sagrada Familia va fi terminată (asta dacă au noroc, pentru că sunt voci care se îndoiesc de asta) 400 de ani mai târziu, după 140 de ani de muncă, întreruptă ce-i drept, dar cu mijloace mult mai moderne şi asta din cauză că este mult prea complicată. Am să merg un pic mai departe şi am să afirm că şi Palatul Parlamentului este mic în comparaţie cu Sagrada Familia. Nu ca dimensiuni, ci ca efort. nu contează miile de tone de marmură de Ruşchiţa, odată făcut rost de ele realizarea a fost relativ uşoară. Iar Palatul Parlamentului are o utilitate pe când Sagrada Familia, orice s-ar zice, nu are. Ea va fi construită pentru a se arăta că se poate.

O alegorie bună ar fi construirea unei piramide din aur masiv pe care să fie gravat conţinutul enciclopediei Britannica cu o unealtă de lemn. E foarte greu şi prohibitiv de scump, dar nu imposibil – se poate face. Aurul se strânge până la urmă, enciclopedia Britannica se scrie şi ea, - mai greu cu scrisul cu lemn pe aur, însă cu ceva tehnică (îngheţarea uneltei ar putea fi o soluţie) s-ar realiza. De ce ar face cineva asta? Nu ştiu...

Şi dacă respectivul cost în materie de resurse nu e de ajuns, mai există şi costul uman. Numai Gaudi a petrecut (ca să nu zic irosit) 15 ani din viaţă muncind la ea şi după el au urmat mulţi alţii care şi-au dedicat viaţa (mâncat zilele) încercării de reconstituire a planurilor originale ale lui Gaudi, planuri care au fost distruse într-un incendiu prin anii ‘30. Momentan se lucrează pe ghicite pentru că reconstituirea nu a fost completă.

Argumentul cu arta nu pot să-l accept. Da,oamenii aşa funcţionează, din când în când trebuie să mai arunce bani pe chestii lipsite de valoare pentru a-şi confirma faptul că nu sunt animale însă totul trebuie făcut cu limită. Când o oarecare bucată de pânză mânjită cu vopsea se vinde pentru câteva milioane de dolari e altceva. Ea în sine nu are valoare şi a costat foarte puţin reliazarea ei. Faptul că pentru cineva pânza mânjită are valoarea pe care o are este cu totul altceva. Nebun e cel care dă, nu cel care cere. În cazul Sagrada Familia nimeni nu cere, dar totuşi se dă mult prea mult.

Barcelona noaptea

Una dintre atracţiile din Barcelona este Font Magica (o fântână arterziană mai specială). În Budapesta, pe insula Margit, este o fântână arteziană care funcţionează în ritumul muzicii însă Font Magica e într-adevăr specială. Destul de specială încât să fie pornită numai la anumite ore seara astfel încât turiştii sunt cei care trebuie să se adapteze la programul ei, nu invers.

Fântâna este foarte aproape de piaţa Spania şi până acolo am mers pe jos ca să vedem Barcelona noaptea. Strada de-a lungul căreia am mers străbate cartierul Eixample, cartier străbătut numai de străzi perpendiculare şi intersecţii octogonale (vezi aici).

Fântâna nu e chiar în piaţa Spania însă se vede de acolo. Pe măsură ce ne-am apropiat de ea a devenit tot mai dificil să înaintăm din pricina numărului de oameni. Într-adevăr, era sâmbătă seara şi fântâna funcţiona deja.

În spatele fântânii se află Muzeul de Artă.

Pentru leneşi, de-o parte şi de alta a cascadei sunt instalate scări rulante atât pentru urcare cât şi pentru coborâre.

Fântâna nu numai că urmăreşte oarecum ritmul muzicii însă se şi colorează după acesta. Când am ajuns noi tocmai se auzea vocea lui Freddie Mercury care cânta – ce altceva? – Barcelona.

În plan secund, după fântână se văd cele două turnuri veneţiene din piaţa Spania şi în plan îndepărtat este Tibidabo, una dintre colinele Barcelonei. Clădirea luminată este Templul Sagrat Cor (ring a bell? Se aseamană teribil de mult cu o biserică albă de pe o colină din alt oraş, biserică numită Sacre Coeur).

O privire mai de ansamblu luată din faţa palatului.

Palatul se află şi el pe o colină dar nu pe vârf – Montjuic este numele ei.

După ce am savurat de ajuns priveliştea am coborât şi am trecut şi pe la pavilionul Mies van der Rohe – o construcţie foarte modernă pentru vremea ei – a fost construită pentru expoziţia universală din 1929. Construcţia actuală nu este originală, este doar o replică din anii ’80.

Restul serii l-am petrecut aproape de casă, în Ciutat Vella.

Un pic după miezul nopţii ne-am târât spre port să-l vedem noaptea.

Structura ondulată şi luminoasă este Rambla de Mar, prelungirea artificială a Ramblei. E un fel de pod însă nu e gândit ca o structură rigidă – se mişcă generos odată cu turiştii. Intersant e că se închide la ora 1 noaptea.

Vedere de pe Rambla de Mar...

...şi promenada cu palmieri de lângă port.

Pentru ziua urmatoare (şi ultima) ne propusesem să mergem pe plajă şi pe Monjuic. Am reuşit să facem ce ne-am propus şi chiar un pic mai mult. Va urma...