Sagrada Familia este poate simbolul cel mai cunoscut al Barcelonei. Am văzut-o prin poze acum mult timp şi am zis că trebuie să o văd la un moment dat. Lucru pe care l-am şi făcut cât de repede am putut după ce am ajuns la Barcelona.
Câteva cuvinte înainte: Sagrada Familia este o biserică romano-catolică cu toate că nu pare. A fost începută în 1882 şi termenul de finalizare este estimat pentru 2026 (da, încă se lucrează). Arhitectul ei este faimosul Antoni Gaudi, personaj emblematic pe seama căruia oraşul Barcelona încasează şi acum mulţi, mulţi bani. Lucrarea nu a ajuns la jumătate din câte ştiu, cel puţin în privinţa numărului de turnuri şi al înălţimii.
In total vor fi 18 turnuri, cele 4 vizibile mai sus sunt cele mai mici, cele ce vor urma vor duce înălţimea totală la 170 de metri (cu un metru mai puţin decât colina Montjuic – motivaţia se regăseşte în religiozitatea arhitectului care considera că munca sa nu ar trebui să depăşească pe cea a lui Dumnezeu).
Înălţimea actuală este mai mult decât suficientă pentru a o face să iasă din peisajul normal (vedere de pe Montjuic).
Ca să vă faceţi o idee, turnul principal aproape îi va dubla înălţimea actuală.
Avertisment: Părerile prezentate în urmatoarele paragrafe sunt subiective şi nu concordă cu celelalte păreri ale majorităţii, la fel de subiective, despre monument.
Toată locaţia este un şantier printre utilajele căruia se strecoară turiştii după ce au platit cei 16.5 euro pentru intrare şi audioghid. Audioghid care este narat de o voce feminină care vorbeşte cu un patos greţos (poate am greşit eu, trebuia să specific să nu-mi dea audioghidul pentru americani impresionabili). Primele replici mă invită să mă opresc câteva momente şi să admir construcţia „marvellous”. Faţada respectivă este nouă şi conţine scupturi într-un stil aparte.
Şi uşile masive din bronz sunt la fel de noi şi conţin un amalgam de simboluri pe care ar trebui să stai să-l descifrezi (seamănă foarte bine cu nişte hieroglife).
În interior e plin de schele.
În acest timp ţi se explică în ureche cum că se folosesc ‘jdemii de materiale fiecare cu rezistenţă diferită şi că toată construcţia a fost proiectată astfel încât nu ar fi putut fi realizată cu instrumentele vremii şi că acum nişte calculatoare sunt folosite pentru a tăia piesele care alcătuiesc coloanele, fiecare fiind diferită de precedenta cu foarte puţin.
Pe faţada opusă sunt şi mai multe sculpturi, mai normale ca stil de execuţie, nu neapărat ca tematică.
Faţada aceasta este mai veche şi este foarte încărcată cu diverse simboluri. Deşi aşa pare, nimic nu este pus la întâmplare (în traducere, arhitectul – şi numai el – ar putea să-ţi explice de ce sunt frunzele de nu-ştiu-ce acolo şi mai sus sunt frunze de alt nu ştiu ce – ghidul explică chestiile astea însă simbolistica deja devenea obositoare şi nu l-am mai ascultat. Se încadrează bine în categoria "Ce a vrut artistul de la noi?").
Stând aşa pe o bancă şi ascultând osanalele ghidului la adresa arhitectului, de genul ce mega viziune a avut el şi ce genială este toată chestia, mi-am dat seama ce mă deranja. Întreaga structură este o imensă (şi când zic imensă, chiar mă refer la proporţii uriaşe) risipă de resurse. Tot ansamblul e sinistrissim (adică foarte sinistru) şi mi se pare insultător să se consume atâţia bani pentru astfel de scopuri.
Catedrala Mântuirii Neamului cu cei 95 de metri ai săi, deşi discutabilă ca utilitate – mai ales în vremurile actuale, va fi un mic copil pe lângă ce s-a facut pentru Sagrada Familia.
Bazilica Sf. Petru din Roma care într-adevăr impresionează prin dimensiuni a fost construită în o cu totul altă epocă şi aş putea zice că e scuzabil. Apropo de epocă, o idee despre risipa de resurse care se practică la Sagrada Familia: bazilica Sfântul Petru a fost terminată la 1626 după 120 de ani de muncă cu mijloace primitive. Sagrada Familia va fi terminată (asta dacă au noroc, pentru că sunt voci care se îndoiesc de asta) 400 de ani mai târziu, după 140 de ani de muncă, întreruptă ce-i drept, dar cu mijloace mult mai moderne şi asta din cauză că este mult prea complicată. Am să merg un pic mai departe şi am să afirm că şi Palatul Parlamentului este mic în comparaţie cu Sagrada Familia. Nu ca dimensiuni, ci ca efort. nu contează miile de tone de marmură de Ruşchiţa, odată făcut rost de ele realizarea a fost relativ uşoară. Iar Palatul Parlamentului are o utilitate pe când Sagrada Familia, orice s-ar zice, nu are. Ea va fi construită pentru a se arăta că se poate.
O alegorie bună ar fi construirea unei piramide din aur masiv pe care să fie gravat conţinutul enciclopediei Britannica cu o unealtă de lemn. E foarte greu şi prohibitiv de scump, dar nu imposibil – se poate face. Aurul se strânge până la urmă, enciclopedia Britannica se scrie şi ea, - mai greu cu scrisul cu lemn pe aur, însă cu ceva tehnică (îngheţarea uneltei ar putea fi o soluţie) s-ar realiza. De ce ar face cineva asta? Nu ştiu...
Şi dacă respectivul cost în materie de resurse nu e de ajuns, mai există şi costul uman. Numai Gaudi a petrecut (ca să nu zic irosit) 15 ani din viaţă muncind la ea şi după el au urmat mulţi alţii care şi-au dedicat viaţa (mâncat zilele) încercării de reconstituire a planurilor originale ale lui Gaudi, planuri care au fost distruse într-un incendiu prin anii ‘30. Momentan se lucrează pe ghicite pentru că reconstituirea nu a fost completă.
Argumentul cu arta nu pot să-l accept. Da,oamenii aşa funcţionează, din când în când trebuie să mai arunce bani pe chestii lipsite de valoare pentru a-şi confirma faptul că nu sunt animale însă totul trebuie făcut cu limită. Când o oarecare bucată de pânză mânjită cu vopsea se vinde pentru câteva milioane de dolari e altceva. Ea în sine nu are valoare şi a costat foarte puţin reliazarea ei. Faptul că pentru cineva pânza mânjită are valoarea pe care o are este cu totul altceva. Nebun e cel care dă, nu cel care cere. În cazul Sagrada Familia nimeni nu cere, dar totuşi se dă mult prea mult.
