Apus cu BTC

L-am văzut în construcţie şi m-am întrebat mereu cum se cheamă. E vorba despre clădirea înaltă de la Victoriei şi am folosit masculinul pentru că se pare că e un “tower”. Denumirea prescurtată este BTC şi vine de la Bucharest Tower Center. Aceasta este doar prima dintr-o serie de clădiri înalte ce vor avea în denumire cuvinte ca “center”, “business”, “office” sau “plaza” şi vor invada Bucureştiul în următorii ani. Ce e interesant e că BTC-ul este momentan cea mai înaltă clădire din Bucureşti şi totodată cea mai înaltă clădire din România. La 120 106 metri a depăşit Casa Presei Libere, precedenta deţinătoare a titlului (deşi înălţimea ei e dată de vârful cu rol ornamental). Datele disponibile pe web sunt puţine şi oarecum contradictorii dar cred ca partea asta cu cea mai înaltă clădire nu e greşită. Tot căutând informaţii despre BTC am ajuns la un forum străin pe care este un thread dedicat Bucureştiului. În cadrul acestui thread se pot vedea tot felul de proiecte în curs de construcţie sau proiecte viitoare. Dacă aveţi timp şi înclinaţie...sunt 25 de pagini de forum cu imagini cu noul Bucureşti.

După

A trecut şi examenul antemenţionat, nu fără surprize neplăcute. Marţi aflu verdictul şi sper ca „dosarul” să nu mai aibă altă înfăţişare prin mai, dacă mă înţelegeţi.
După examen am mai avut lumină şi pentru o plimbare scurtă prin parcul Tineretului. Am mai fost acolo doar o singură dată şi atunci nu am ajuns până la Polivalentă. Era şi ceva lume, care la pozat, care la biciclit sau pur şi simplu la plimbare. Subiecte de pozat nu prea am găsit, din păcate. Noroc de apus şi de raţă.

Un punct care suscită un oarecare interes este crematoriul Cenuşa. Clădirea e sinistră şi fără să-i cunoşti rolul. E aşezată la marginea parcului şi nu seamănă cu nimic cunoscut. E dărăpănată şi are tencuiala căzută în mai multe locuri. La intrare sunt două statui care nu îmbunătăţesc cu nimic impresia de lugubru.

Plimbarea terminată, am ajuns acasă şi m-am documentat un pic asupra edificiului. Din păcate informaţiile disponibile sunt rare, inexacte şi mai mult din auzite. Pe scurt, crematoriul a fost dat în folosinţă în 1928 şi a înghiţit de-a lungul vremii legionari, comunişti, revoluţionari dar şi oameni obişnuiţi. Au trecut pe acolo nume ca Ion Antonescu sau Ana Pauker şi datorită specificului a fost folosit nu de puţine ori în perioade agitate pentru a elimina dovezi, cel mai recent în ‘89 şi în ‘90. În 2003 a fost închis pe motiv de restaurare. Ceva mai multe informaţii şi imagini aici. Şi gata.

Ultimul examen

Mâine (de fapt azi dacă mă uit la ceas) am ultimul examen din facultatea asta. M-a ţintuit în casă în ultima săptămână şi abia aştept să scap. E vorba despre ultimul examen care are o oarecare putere asupra mea pentru ca mai sunt si alte examene dupa el dar care nu prezintă nici un fel de pericol. Apropo de pericole, acum 4 ani, pe vremea asta, tremuram la primul examen din facultate, cel de mecanică. Aceşti 4 ani au trecut al naibii de repede. „Cosa vuoi che sia? Passa tutto quanto...” se aude acum din boxe. Mă rog, Ligabue se referă la altceva...dar se potriveşte.

În pauzele de învăţat mi-am găsit subiect de pozat: un seminar cu nişte relaţii ridicole ca lungime şi complexitate, raportate la utilitate. Totuşi, la sfârşit, autorul îmi urează „Baftă la examen!” deşi am senzaţia că râdea când a scris asta, sau măcar chicotea.

Succes celor care sunt în sesiune!

Ciobul

L-am observat prima oară prin toamnă. De atunci au fost ploi, ninsori, chiciură şi a bătut vântul destul de tare ca să dărâme copaci în apropiere. Ieri am observat că e încă acolo. E într-un copac în faţa căminului, pe la înălţimea etajului trei iar geamurile acelea nu pot fi deschise. Chiar dacă s-ar putea deschide, creanga e prea depărtată de clădire. Cum a ajuns acolo, pot doar să presupun. O posibilă explicaţie este că în vară căminul a fost renovat şi geamurile de la faţadă au fost înlocuite şi ele. Undeva în procesul de înlocuire cele vechi probabil s-au mai spart şi au sarit cioburi. Totuşi probabilitatea ca un ciob să ajungă în poziţia aceea din cadere liberă e foarte mică. Face parte din categoria aceea - „nici dacă voiam să fac asta nu reuşeam”.

Prin Poli

Iar a fost ceaţă şi iar e acoperit totul de chiciură aşa că atunci când am ieşit din casă am luat şi aparatul cu mine. Mai precis, vineri şi duminică am fost prin Poli cu treburi legate de şcoală. Vineri a fost cam închisă vremea însă duminică a fost excelentă. Un cadru de vineri din faţa bisericii de la rectorat.

Idei pe margine: Nu înţeleg exact de ce e aceeaşi reclamă ca astă vară. Trecând peste faptul că e anost, din punctul meu de vedere de client, să văd tot timpul acceaşi imagine (puteau să facă o sculptură, era mai durabilă) e şi ciudat că e reclamă de sezon (evident nu de sezonul actual - mie îmi îngheţau mâinile pe aparat şi aia se dă cu rolele semi-îmbrăcată). Poate totuşi e mai bine aşa decât să facă cum fac cei de la Orange cu maimuţoii aia doi albi pe care îi refolosesc la nesfârşit (într-o reclamă mai recentă aia patinează 30 de secunde pe ecran şi la sfârşit sloganul e că discuţiile „alunecă” uşor. WTF? Cine a aprobat mizeria aia? Ca şi în cazul marmotei de la Milka, începând de la a doua reclamă din serie a fost downhill. Asta bineînţeles din punctul meu de vedere.)

Restul imaginilor de duminică: copaci, biblioteca, şi cărarea dinspre Regie spre Rectorat.

Herăstrău iarna

Ieri am predat un proiect la care am muncit câineşte de vineri încoace. Câineşte, dar cu pauze sâmbătă şi duminică. Sâmbătă am fost pentru prima oară la Ateneu pentru o mică întâlnire cu Beethoven şi cu Dvořák. Nu sunt un cunoscător în materie de muzică însă asta nu înseamnă că nu pot aprecia (subiectiv, ce-i drept) o asemenea reprezentaţie. Seara a început cu Concertul pentru violoncel al lui Dvořák care ar fi trebuit să fie interpretat de către (faimosul - din câte am citit) violoncelist austriac Heinrich Schiff . Din păcate acesta a suferit un infarct şi a fost înlocuit în ultimul moment de o româncă despre care aş vrea să pot spune că ştiu cum o cheamă. Oricum urechea mea nu cred că şi-ar fi dat seama de vreo diferenţă aşa că am petrecut cam 40 de minute fascinat de sunetele ieşite din cutia aia de lemn (aşa cum am mai facut-o la un concert de vioară organizat de ambasada Braziliei). Fascinant este să urmăreşti şi solistul, rar vezi o activitate executată cu asemenea pasiune. Partea a doua a spectacolului a fost ocupată cu Simfonia a 7-a de Beethoven, ocazie cu care am aflat ce înseamnă să asculţi o simfonie „produsă” de câteva zeci de instrumente şi nu de două boxe legate la un calculator.

Duminică m-am reîntâlnit cu Beethoven, de data asta în Herastrău.

Pe o părere de ninsoare am făcut o plimbare prin Herăstrău pe care nu l-am mai vizitat de vreo doi ani cred şi pe care nu l-am văzut niciodată în haină de iarnă.

Din pacate mai toată zăpada era scormonită şi pe alocuri îngălbenită de hoardele care au trecut pe acolo.

Cu greu găseai un petec cu zăpada intactă. Prin contrast, cinematograful de vară nu apucase să fie „vandalizat” din cauza gardului împrejmuitor aşa că scaunele arătau ca şi cum ar fi fost acoperite de un strat de mucegai alb.

Plimbarea a fost scurtă şi m-am întors acasă la proiectul meu, casă pe care nu am mai părăsit-o până ieri.

Priopcea

Am să încep istorisirile de anul acesta cu o ieşire de la sfârşitul anului trecut (heh, acum 5 zile) unde altundeva decât peste gârlă de Galaţi. Deşi vremea a fost potrivnică, am trecut Dunărea cu bacul de ora 10.

Ca ţintă am fixat vârful Priopcea. Informativ, vârful este situat foarte aproape de DN 22D, între localităţile Măcin şi Cerna, un pic după intersecţia cu drumul spre Turcoaia. Maşina se poate lăsa convenabil în pasul Priopcea (152m). Vârful se află pe partea stângă cum vii dinspre Măcin. În mod normal vârful este un punct de belvedere la marginea şirului de dealuri. În ziua în care am urcat noi vizibilitatea era sub 20 de metri aşa că se impune o revenire pe vreme mai bună. Din pas se merge prin stânga pădurii pe un drum care se termină relativ repede, se trece o văioagă şi se începe urcuşul adevărat.

E interesant să urci pe ceaţă un deal căruia nu îi vezi vârful şi pe care nu ai mai fost. În principiu, pentru a găsi vârful te ghidezi după pantă, trebuie să ducă undeva. Noi am urcat pieptiş pentru că nu am găsit nici un traseu însă nu a fost pericol să ne pierdem. Cine a fost pe acolo înţelege de ce. Urcuşul a fost destul de anevoios pentru că toată iarba era acoperită cu chiciură. Am zis toata iarba? De fapt mai tot era acoperit cu chiciură, cel puţin pe partea opusă direcţiei din care bătuse vântul. Spun bătuse pentru că la momentul urcării noastre nu era nici măcar o adiere.

Problema cu a urca un deal căruia nu-i vezi vârful este tocmai asta: nu ştii cât mai ai de urcat. Tudor, căci cu el am urcat dealul, şi-a epuizat o parte din vocabularul de invective referitoare la pantă, deal şi ideile mele de trekking. Din cauza condiţiei fizice de clătită nu puteam decât să fiu de acord. Totuşi nu ne-am lăsat şi am continuat printre pietre, bolovani, stejari pitici şi diverse tufe. Urcarea a durat cam o oră cu tot cu pauze de poze. Diferenţa de nivel este de ~350 de metri. Am uitat să menţionez că vârful Priopcea, la cei 410 metri ai săi, este unul dintre cele 10 (aşa am numărat pe hartă) vârfuri de peste 400 de metri din Dobrogea şi, spre deosebire de cel mai înalt nu este deloc împădurit şi nu are alături două vârfuri de altitudini similare. Deci pe o vreme bună panorama ar fi excelentă. Din păcate pentru noi vizibilitatea pe vârf a fost tot de 20 de metri (mental note: I’ll be back!). Vârful e cam plat însă există un indicator sub forma unei ţevi vopsite în alb şi negru însă fără inscripţii. Din cauza ceţii şi a lipsei de vânt era o tăcere mormântală stricată doar din când în când de câte o maşină care trecea pasul. După o pauză mai lungă pentru fotografiat floră

am început coborârea care a durat 20-25 de minute. Reveniţi la maşină, un pic îngheţaţi, am continuat drumul pe ruta de acum obişnuită Cerna, Horia, Ciucurova. Înainte de Ciucurova, la popasul de la intersecţia cu DN 22A, am băut un ceai cald şi am mâncat un croissant care expira în aceeaşi zi. Nu mai explic al cui a fost ceaiul şi al cui croissantul. În Ciucurova am cotit stânga spre Tulcea şi vremea a început să promită. Vizibilitate mult sporită şi chiar şi nişte soare prin ceaţă.

Drumul trece prin diverse localităţi cum ar fi Nicolae Bălcescu, Nalbant sau Cataloi care pe lângă aerul local pe care nu pot să-l descriu (poate e vorba de case, de stilul gardurilor sau de altceva) au şi câte o reminescenţă comunistă: unul sau mai multe blocuri. Mici, dărăpănate, uneori chiar şi cu un singur etaj, dar până la urmă blocuri în mijlocul Dobrogei. Altă trăsătură este faptul că unele dintre ele au şi geamie. În imagine e totuşi o biserica ortodoxă (zic eu) din Nicolae Bălcescu.

Eh şi de la Cataloi încolo vremea şi-a bătut joc. Ceaţă groasă spre Tulcea şi ploaie, lapoviţă şi în final un pic de ninsoare în Tulcea. Pe o vreme câinească am mers în Tulcea la monument şi apoi un pic pe faleză. Frig, ud, pustiu, urât tare de tot. Am pornit spre casă însă am mai făcut două opriri. În Somova am cotit spre Parcheş care e un sat - capăt de drum ca să nu zic lume. Drumul, chiar dacă e comunal e refăcut şi are asfalt proaspăt, mai puţin pe o mică porţiune de unde e şi imaginea următoare.

Am mers până în Parcheş cu maşina însă oprirea am făcut-o la întoarcere spre Somova lângă Delta Nature Resort.

Imediat după Somova, la intersecţia cu drumul de la Cilic Dere, este un deal acoperit de o pădure rară de stejari (vezi imaginile 4 şi 5 de aici făcute vara) unde am făcut al doilea popas şi au rezultat imaginile din postul precedent, mai puţin prima. Degeaba am urcat dealul; principial (adică din ce îmi dau seama de pe hartă) ar trebui să se vadă Parcheşul şi o serie de bălţi de la Dunăre. Practic, aflu altă dată ce se vede de sus.

Am încercat să prindem bacul de ora 5 însă nu am reuşit şi am pierdut vreo jumătate de oră la trecere bac. Aşa am încheiat anul 2007. Bine v-am găsit în 2008!