San Francisco de Moldova

Ca orice aşezare medievală care se respecta şi care voia să aibă oarece şanse de supravieţuire, Galaţiul a fost fondat pe singura ridicătură de pământ din zonă aflată strategic şi între trei cursuri de apă nu tocmai neglijabile. Dinspre est dealul este etajat însă sunt puţine locuri din care poţi avea o imagine de ansamblu. Strada Basarabiei e unul din aceste locuri. Priveliştea îmi aduce aminte un pic de imaginile cu străzile la fel de ondulate din San Francisco diferenţa fiind că la orizont nu e oceanul Pacific şi Alcatrazul ci satul Giurgiuleşti din Republica Moldova. După ce se contruieşte şi podul peste Dunăre o să semene şi mai mult, mai ales dacă îl vopsesc in roşu.

Birocraţie

Zilele astea am avut un pic de contact cu birocraţia pe la o autoritate naţională. Eram de departe cel mai tânăr de la coada pentru audienţe. Tânăr, cu oarece timp la dispoziţie dar fără nici un pic de răbdare. Pensionarii din jur care aşteptau să intre ba la biroul cu legea x, ba la biroul cu legea y, păreau să aibă ceva mai multă răbdare, deşi au fost vreo două momente în care mi-a fost frică să nu asist la vreun linşaj al cărui obiect să fie agentul de pază de la Pantera Guard (ha ha) care arbitra intrarea în birou. Pe această cale vreau să-i mulţumesc pentru că mi-a scurtat substanţial aşteptarea. Probabil a fost o răsplată pentru că eram liniştit.

Odată rezolvată treaba, m-am îndreptat spre casă, pe Calea Floreasca spre staţia de metrou Aurel Vlaicu. Strada este în refacere şi cam lipsesc tortuarele însă pe bucata dintre podul peste lac şi clădirea Oracle strada a căpătat aspectul final. Borduri de granit, trotuare asflatate proaspat, copaci tunşi, stâlpi de iluminat public noi... Totuşi acest aspect final are şi o „bubă” în sensul că pe trotuarul dinspre Oracle apare următoarea privelişte.

Priveliştea mă duce cu gândul la imaginile alea cu stâlpul în mijlocul drumului (probabil trucate). Toată chestia pare definitivă pentru că petecele de pământ aferente sunt înconjurate frumos cu bordură. Eu înteleg că un copac nu se poate tăia fără aprobare însă nu pot să cred că nu s-ar elibera autorizaţia în acest caz. Sau cumva frica de birocraţia ataşată de tăierea unui copac primează în faţa simţului practic şi estetic? Desigur, calea cu cea mai mică rezistenţă este foarte apetisantă. Poate la recepţia lucrării se va schimba ceva.

Aniversară

Şi se făcu 1 an de Miscellanea...

Güzide-S

Acum vreo 2 luni povesteam despre o mică excursie până la Tulcea. În cele 10 minute de stat pe faleză singurul lucru care se misca în afară de noi pe acolo era un cargou roşu care se chinuia să navigheze cotul Dunării pe o ceaţă destul de deasă. În week-end-ul trecut am fost la Galaţi şi duminică după-amiază am stat tot cam 10 minute în parcul de la turnul de televiziune. Şi iar a apărut Güzide-S, tot descarcat şi în pas alert, de data asta în sens opus. Ciudat, cred că mă urmăreşte...parcă îl şi văd pe Dâmboviţa mâine dimineaţă.

La pas prin centru

Pentru că vremea a continuat pe acelaşi trend ascendent, ieri am făcut o plimbare mai lungă tot prin centru. De data asta am traversat toată zona centrală pornind de la staţia de metrou Ştefan cel Mare şi ajungând la Izvor. Am umblat fără o ţintă precisă, m-am întors pe unde mai trecusem deja cu 5 minute înainte, totul fără să fiu presat de nici o limită de timp – un lux pe care nu ştiu când mi-l voi mai putea permite.

La Romană am făcut primul popas în sensul că am stat un pic pe loc ca un turist într-un oraş străin. Pentru asta a trebuit să-mi caut un loc potrivit într-un colţ de intersecţie care să nu fie invadat de oameni. Agitat loc, ca întotdeauna, atât rutier cât şi pietonal – mai ales că în perioada asta sunt şi tarabele cu mărţişoare şi diverse săpături. Am făcut un tur de piaţă însă nu a fost deloc plăcut pentru că tot timpul era un şanţ de sărit sau un trecător grăbit şi neatent de evitat (ca să înţelegeţi, agitaţia nu îmi permitea să fiu eu trecătorul distrat şi cu capul în nori – am încercat însă m-am răzgândit după prima coliziune).

Am pornit agale spre Universitate cu gândul să mai scap de aglomeraţie. Am mers pe partea cu cinematograful Patria. Proastă alegere pentru că trotuarul e săpat şi la un moment dat e un fel de trecătoare, un loc prin care nu poate trece mai mult de o persoană. Evident apare un conflict de interese între cei ce merg în sensuri opuse şi, spre deosebire de mine, mai toată lumea de pe stradă de la ora aceea avea de ajuns undeva, mai mult sau mai puţin urgent aşa că am asitat la vreo două scene hilare de dezechilibrare cu fâlfâire de braţe pe marginea şanţului pentru că au încercat să depăşească capacitatea trecătorii. Hilar cu gust amar, pentru că scena denotă două lucruri: unul ar fi modalitatea complet nepotrivită de a efectua lucrări pe unul din cele mai mari bulevarde din capitală şi altul – mentalitatea trecătorilor, de asemenea nepotrivită. Ambele trebuie să se schimbe.

La Universitate locul e mult mai mult şi mai generos, mai ales în colţul cu spitalul Colţea. Am stat acolo câteva momente şi am aruncat o privire împrejur. Ca şi în Romană, cable peste tot. Colaci groteşti atârnaţi fără nici o noimă de stâlpi, toate cu un aer de provizorat devenit între timp normă. Undeva pe un bloc de lângă Intercontinental tronează imaginea pentru luna noiembrie a calendarului Peroni, calendar care anul acesta conţine trei românce.

Nu prea înţeleg mişcarea celor de la Peroni...ca să facă ceva la noi pe piaţă Catrinel trebuia să aibă lângă ea PET-ul de 2 litri de Peroni. Fie vorba între noi nici nu e o bere fantastică.

Moving on, din cauză că am fost leneş şi nu am vrut să traversez ca să pot să pozez cu soarele în spate m-am mulţumit să pozez reflexii.

Încet încet m-am scurs la vale spre Unirii însă nu am mai ajuns pentru că am deviat pe străzile din centrul vechi şi am ieşit pe splai undeva aproape de Victoriei şi de acolo am mers la Izvor la metrou şi apoi acasă. Pe drum am mai click-ăit de câteva ori.

Iar pentru sfârşit, o trecătoare curajoasă undeva aproape de Palatul Parlamentului: „I think I can, I think I can!”

Vine primăvara

Nu sunt meteorolog dar sunt destul de sigur că ninsoarea de săptămâna trecută a fost ultimul spasm de iarnă, până iarna viitoare desigur. Văd că de câteva zile încoace e soare în fiecare zi, un soare colţat, dar totuşi plăcut, un soare care te îmbie să stai un pic cu faţa spre el – cunoscutul stat la soare sau, mai bine exprimat în engleză, basking in the sun.

De la însemnarea trecută când anunţam cu optimism pripit apropierea verii a trecut ceva timp şi ziua s-a lungit binişor şi mai e doar o lună până la echinocţiul de primavară (20 martie, 7:48). Aşadar, să vă aud pe toţi în cor: „Vine vine priiiimăvaraaaaa”.

La sfârşit

Joi şi vineri am dat ultimele examene din facultatea asta. Ciudat, s-au nimerit amândouă în săli prin care nu am mai trecut de ani buni, săli prin care am stat mult timp prin anul I şi anume A250 şi EG408. Ca amintirea să fie completă am îndurat şi un frig groaznic în A250 (cine a facut cursuri iarna acolo ştie despre ce vorbesc). Tot legat de amintiri, azi am facut un lucru pe care nu l-am mai facut de ceva timp, tot de prin anul I. Am ieşit la o plimbare fără nici o ţintă, prin centru. Azi m-am limitat doar la zona Pieţei Unirii, parţial pentru că n-am rezistat prea mult din cauza frigului. Totuşi am rezistat destul ca să prind apusul (apusul după blocurile din partea opusă a pieţei evident.)

Podul de lemn

Pe drumul judeţean care leagă Scânteieşti de Frumuşiţa (jud. Galaţi, ca să fie clar), undeva dupa ieşirea din Scânteieşti este un pod rutier de lemn. Nu ştiu care este povestea lui şi cum a supravieţuit în forma asta până acum. Pare destul de vechi şi pe cale să se prabuşească. Când am trecut prima dată pe acolo, acum vreo 2 ani, am stat un pic în cumpănă dacă să trec sau nu cu maşina peste. Până la urmă am trecut încet-încet cu geamul coborât ca să aud dacă trosneşte (nu a trosnit; nici nu ştiu ce rezolvam dacă îl auzeam prabuşindu-se sub mine). După aceea am văzut localnicii care nu au nici o jenă în trece în viteză pe el şi m-am mai liniştit. Din amintirile mele mai ştiu doar de un alt pod de lemn rutier dar care a fost înlocuit cu unul din beton iar acela se afla pe nişte coclauri pe lângă Braniştea unde oricum ajungeai greu din cauza noroaielor. În rest am văzut doar poduri de beton peste tot pe unde am fost chiar şi pe drumuri forestiere. Sunt sigur că nu e unicat însă e o curiozitate.

Aşa, pentru localizarea obiectivului...

Totuşi podul ascunde un secret uşor dezamăgitor. Privit din laterală e clar că structura de rezistenţă e metalică şi numai calea de rulare şi balustradele sunt de lemn. E vorba deci despre un hibrid, un fel de Frankenstein al podurilor făcut cu piese rămase din alte părţi (lemnul pare foarte vechi şi la fel şi îmbinările metalice ceea ce mă face să cred că au făcut parte din podul original care a fost făcut, cel mai probabil, integral din lemn). Dar cum nu ştiu absolut nimic despre el, rămân doar presupuneri...