Sfârşitul Planetei

Disclaimer: Cu acest titlu apocaliptic o să inaugurez o nouă rubrică numită „Doar text” care va cuprinde ceva idei privitoare la evenimente actuale sau nu, viaţa de zi cu zi pe bucata asta de piatră cu miez fierbinte căruia îi zicem Pământ şi altele, toate neînsoţite ca până acum de imagini. Chiar dacă se cheamă Miscellanea, blogul are un anumit specific pe care aş vrea pe cât posibil să-l păstrez, de aceea rant-urile acestea neînsoţite de imagini ilustrative vor aparţine de asemenea şi categoriei „Pe margine” şi nu vor fi majoritare.

Seara trecută mi-a fost supus atenţiei (de către Emi) un articolaş cu iz de „Libertatea”. Pentru cine nu are răbdare să citească, o să fac un scurt rezumat.

Doi oameni de ştiinţă vor să oprească punerea în funcţie a unui accelerator de particule de lângă Geneva. Motivul pentru această opoziţie este că acceleratorul ar putea produce neintenţionat o gaură neagră care să înghită întreaga planetă şi poate, exagerat, tot Universul. Unul din cei doi e deja recidivist în sensul ca prin 2000 a încercat să oprească cu ajutorul justiţiei un alt accelerator de particule pe motive similare. Nu e nici prima oară când se pune serios problema dacă nu cumva am ajuns la nivelul de dezvoltare tehnică la care să fim capabili să ne distrugem planeta din greşeală şi aproape instantaneu (la testarea primei bombe nucleare s-au făcut calcule să se afle dacă nu cumva reacţia poate da foc atmosferei). Mie toată povestea mi se pare un pic alarmistă şi îmi aduce aminte de un seismolog de pe plan local.

Problema e totuşi un pic interesantă la nivel conceptual. Apare întrebarea: „Dar dacă au dreptate?” Vorba lui Emi, noi stam aici şi ne chinuim cu lucrări de licenţă, bloguri şi alte alea şi cineva zice, fără să vrea, „Stop joc!” apăsând pe un buton.

Bineînţeles, jocul se poate termina şi în multe alte feluri, cum ar fi cu „ajutorul” unui asteroid, însă faptul că în cazul de faţă situaţia ar fi asemănătoare cu tăierea crengii de sub picioarele omenirii de către un singur om face ca scenariul să fie ceva mai frustrant ca de obicei. Ca şi „control freak” ce mă aflu, nu-mi place să ştiu că viaţa îmi depinde de factori pe care nu-i pot controla, mai ales factori atât de imperfecţi cum sunt fiinţele umane.

Totuşi în situaţii de zi cu zi depindem unii de alţii în proporţii mai mult decât neliniştitoare. O situaţie evidentă ar fi în avion, unde depindem de omul de la mentenanţă care poate sau poate nu s-a certat cu soţia înainte să vină la muncă şi să facă inspecţia la motor, sau de pilot care poate sau poate nu aşteaptă rezultatele analizelor copilului şi uită să activeze cine ştie ce (dacă vi se pare că exagerez, mai uitaţi-vă la Air Crash Investigation). La fel, eu acum depind într-o oarecare măsură de arhitectul căminului şi de constructorii care au turnat betonul sau de îndemânarea pilotului de elicopter care se tot fâţâie pe deasupra de când cu summit-ul şi de alte câte şi mai câte.

Concluzia e că viaţa e atât de scurtă şi se poate termina abrupt în atâtea feluri încât acceleratorul acela de particule nu e decât pisica din povestea cu drobul de sare. Oricum, dacă am fi pe drumul cel bun spre obţinerea unei găuri negre cred că ar veni klingonienii (sau cine sunt responsabili de civilizaţiile tinere din partea asta a Universului) să ne explice cum stă treaba. Râdem, ne distrăm, dar nu stricăm Universul aşa.

Acestea fiind spuse, eu mă duc să beau un ceai în Cărtureşti ca să uit de ameninţarea găurii negre...

Due East

După cum mă amăgeam în ziua precedentă, pentru ziua de luni aveam programată o urcare pe un deal din Dobrogea. Variante erau destule, însă ambii membrii ai expediţiei (adică şi eu) sufereau de indispoziţii legate de membrele inferioare. În consecinţă, am hotărât să mergem cât putem spre est, în Deltă.

Road trip-ul a început prost pentru că nu am avut loc pe bacul de ora 9. Totuşi am avut şi un pic de noroc pentru că următorul nu a mai aşteptat ora fixă şi a plecat imediat. Astfel, pe la 10 şi ceva eram pe la jumătatea drumului spre Tulcea. Fiindcă era luni şi drumul era prea aglomerat pentru ideea mea de road trip relaxat, cu prima ocazie am luat-o pe un drum mai lăturalnic. Anume, dreapta spre mânăstirea Cilic Dere, apoi prin Frecăţei şi Cataloi. În primul sat, Teliţa, am făcut prima oprire scurtă. Un punct de interes în Teliţa este biserica-monument.

Construită în perioada stăpânirii otomane, biserica are într-adevăr o formă mai specială (6 turle). Planurile de construcţie se pare că au origine undeva la Kiev. E construită din piatră lemn şi mortar şi a suferit mult din cauza cutremurelor din secolul trecut aşa că din 1989 nu se mai oficiază slujbe înăuntru, structura fiind considerată periculoasă. În prezent sunt în plină desfăşurare lucrări de consolidare.

Mai departe, am ajuns şi pe la Tulcea pe care însă am ocolit-o pe centură şi am ieşit pe drumul spre Mahmudia/Murighiol. În primul sat de după Tulcea, Malcoci, am oprit pentru o altă biserică, de data asta romano catolică, cu origini germane pare-se. Şi ea e în paragină dar există planuri pentru renovare.

Drumul merge pe marginea ultimei ridicături de pământ până în Deltă, astfel că în stânga se vede o întindere uniformă de canale, sălcii, stuf etc. Înainte de Mahmudia, pe stânga, se află dealul Beştepe care de fapt este o culme cu 5 vârfuri, de unde şi numele (Beştepe s-ar traduce prin Dealul 5 sau ceva asemănător). E singurul deal mai înalt din zonă şi era una din opţiunile de urcat.

Am continuat drumul pe lângă Mahmudia până în Murighiol. În Murighiol am zis că dacă tot am ajuns până acolo, ar fi păcat să nu mergem până la capăt, şi anume pe drumul comunal 9 încă 8 kilometri până în Dunavăţu de Jos. Pe ultimii 5-6 kilometri asfaltul lipseşte şi drumul normal este foarte prost. Am zis drumul normal pentru că există alternative. Drumul negru, cum îi zic localnicii, e drumul de pământ format alături de drumul comunal. De fapt e vorba de mai multe drumuri care se intersectează aleator şi mersul pe acolo semăna un pic cu Wacky Races. Eu fiind mai grijuliu, am fost depăşit uşor de cele două Dacii cu care concuram. Drumul trece pe lângă ruinele cetăţii romane Halmyris, trece un deal şi ajunge în Dunavăţu de Sus şi apoi, după încă un kilometru, ajunge şi în Dunavăţu de Jos. Drumul se termină aşa:

Acesta e cel mai estic punct de pe hartă pe care poţi să-l atingi cu maşina, pe un drum care apare şi pe o hartă mai răsărită. Probabil poţi să treci cu bacul la Tulcea şi să mergi până la Chilia Veche sau pe la Crişan, pe celălalt braţ, însă drumurile alea sunt drumuri „stufiere” (analogie cu drumurile forestiere, ha ha).

Aici ne-am plimbat un pic pe jos...
...şi, dacă data trecută Tudor a mâncat un croissant care expira în aceeaşi zi, de data asta a fost rândul meu să cumpăr un suc expirat de 10 zile. Deşi e practic capăt de lume, există autobuz de legătură cu Tulcea şi nu e chiar pustiu. Sunt şi câteva pensiuni şi chiar şi un hotel de 4 (?) stele, Egreta parcă îi zice. Imediat după acest hotel începe Delta adevărată: canale cu sălcii pe margine, stuf, păsări ciudate. Barza nu e chiar parte din categoria asta...

Pe la 13 am plecat din Dunavăţu de Jos, de data asta folosind şi centura Dunavăţului de Sus. Ajunşi înapoi în Murighiol, am zis să nu ne întoarcem pe acelaşi drum, deşi rămăseseră nişte locuri de fotografiat. Am luat-o prin sud, pe lângă lacul Razim. Undeva după Sarinasuf sau Colina, nu mai ţin minte exact, drumul urcă un deal de unde se poate vedea lacul cu insula Popina în prim plan. Bineînţeles că vremea era responsabilă pentru lipsa unui orizont.

La Agighiol am făcut dreapta spre Tulcea unde de data asta am oprit să mâncăm pe terasa restaurantului Insula, pe malul lacului Ciuperca. Păcat că momentan lacul lipseşte pentru că fac nu ştiu ce lucrări de amenajare. Vremea tot schimbătoare era, cu cer cam închis şi se stârnise şi un vânt.

De la Tulcea am plecat spre casă, dar pe un drum mai lăturalnic, pentru că vremea se mai îmbunătăţise. Din drumul Tulcea-Galaţi am făcut stânga prin Niculiţel. Drumul este pe cât de frumos pe atât de prost pentru maşină, mai ales o bucată de 6 kilometri de la releu până în Valea Teilor. Dacă nu îţi pierzi răbdarea nu ar trebui să apară probleme. Peisajul alternează între pădure de foioase şi câmpuri arate.

Am descoperit şi un loc la care trebuie să revin (pentru că din cauza unor câini nu m-am putut da jos din maşină) dar îl ţin secret până atunci. După Valea Teilor drumul se îmbuntăţeşte în sensul că este asfaltat mai recent pe o bandă. Dacă aş fi continuat drept pe acest drum aş fi ajuns la Sarichioi, lângă Enisala, însă destinaţia era Galaţi aşa că am intrat pe drumul cunoscut care trece prin Horia şi Cerna şi cu toate străduinţele mele, am ajuns la bac ca să-l vad plecând. Am avut din nou timp de poze la trecere bac, de data asta cu apusul peste Galaţi.

Acum nu se mai poate spune că nu am umblat prin Dobrogea. :)

Heracleea

Cum ziceam în episodul precedent, am ajuns şi la Heracleea (sau Enisala, cum vreţi să-i ziceţi). O să încep cu un scurt istoric.

Ca să fie mai clar, Heracleea este denumirea originală a fortificaţiei cu origini bizantine. Denumirea de Enisala este asociată cu numele aşezării din apropiere care în turcă înseamnă Satul Nou. Cetatea a căpătat forma actuală undeva prin secolele XII-XIII. Deşi nu se ştie în mod cert, se bănuieşte că e opera genovezilor, singurii care dispuneau pe atunci de motivaţia şi resursele necesare unei astfel de acţiuni. De menţionat că locaţia era cât se poate de strategică atunci pentru că lacul Babadag comunica cu lacul Razim care la rândul lui nu era decât un golf al Mării Negre. Situată pe vârful unui deal înalt de vreo 80 de metri, foarte abrupt spre nord şi vest, era locaţia ideală pentru a controla traficul pe acolo.

Pe la 1416 cetatea a fost cucerită de turci care au fost nevoiţi să o renoveze masiv din cauză că în general cetăţile din Dobrogea „se aflau ruinate din pricina ghiaurilor fara minte” - părerea cronicarului turc Sukrullah.

La sfârşitul secolului XVI fortificaţia a fost abandonată deoarece şi-a pierdut importanţa strategică – se formaseră bancurile de nisip dintre lacul Babadag şi lacul Razim şi între acesta şi mare. În prezent, mai sunt în picioare zidurile şi turnul de la intrare, care de curând a fost renovat. Lucrările de renovare nu s-au încheiat, din câte ştiu. Mai multe informaţii despre istoria cetăţii, aici.

La cetate se poate ajunge pe două drumuri. Unul se ramifică din drumul spre Jurilovca, după ieşirea din satul Enisala. Există şi un indicator. Celălalt drum se ramifică din drumul spre Sarichioi, tot după ieşirea din Enisala. Drumurile sunt de pământ, pe alocuri cu sfărâmătură de piatră adusă şi sunt foarte uşor de abordat. Indicaţie pentru Google Earth: 44°53'3.17"N 28°50'5.39"E sau direct pe wikimapia.

Eu am parcat maşina la o oarecare distanţă de intrare într-un loc mai întins. Cam aşa se vede cetatea de acolo...

În mod normal se poate ajunge în cetate ocolind prin dreapta partea stâncoasă. Eu am optat pentru drumul direct. Următoarea este o vedere spre lacul Razim, oarecum cu spatele la intrarea cetăţii (se vede drumul normal spre intrarea în cetate).

În turn nu se poate urca din câte îmi dau seama şi nici nu cred că aş vrea.

Apropo, vizitarea se plăteşte deşi taxa de intrare e modică. Interiorul cetăţii e destul de mic şi nu văd cum încăpeau 150-200 de oameni, cât se zice că ar fi avut garnizoana. După ce am ieşit printr-o spărtură din zid...

...am văzut că mai există un rând de ziduri ceva mai jos, vizibil şi din satelit. Din colţul de vest al cetăţii se poate admira panorama către lacul Babadag.

În stânga e satul Enisala şi se pot vedea drumul către Sarichioi şi unul dintre drumurile care urcă la cetate.

Tot acolo am avut surpriza să întâlnesc doi colegi forumişti ieşiţi şi ei la pozat, dezamăgiţi şi ei de vreme. Ne-am cunoscut atunci pe loc, punctul de plecare al discuţiei fiind aparatele care atârnau de gâtul fiecăruia. După alte câteva declansări...

...am plecat spre casă, aşa cum e frumos, pe alt drum decât am venit. Adică prin Sarichioi, stânga prin Zebil şi tot înainte pe acelaşi drum judeţean foarte prost până în Nicolae Bălcescu. Am trecut pe lângă Denistepe, un deal pe care îl am trecut pe o listă cu lucruri de făcut, şi pe lângă dealul Consul, aflat pe aceeaşi listă. Deşi voiam să urc unul din ele a doua zi, dorinţa nu s-a materializat, mai aştept până mai la vară când o să am parte şi de vreme mai bună.

Undeva prin Măcin mi-am dat seama că nu prind bacul de ora 16 şi am mai oprit un pic la locul numit Lăţime, balta de lângă ultimul deal spre Galaţi. Chiar şi aşa am ajuns la bac prea devreme şi mi-am petrecut resul timpului căscând gura la pescari, foarte prolifici de altfel.

După cum se observă, ieşise soarele, aşa ca să-mi facă în ciudă.

Asta a fost prima zi de excursie. A doua zi, luni, am trecut din nou Dunărea şi am parcurs ceva mai mulţi kilometri. Am stat mai mult în maşină şi am pozat mai puţin aşa că probabil voi condensa toată ziua într-o singură însemnare. Aşadar, va urma...

Doloşman revisited

Se pare că în ceea ce priveşte Capul Doloşman nu prea am noroc. Am prins vreme mai rea ca anul trecut.

Am urmat acelaşi drum de pământ care începe din Jurilovca. Nu mai ţin minte dacă semnul era şi acum un an...

Nu ştiu exact la ce se referă zonele strict protejate întrucât nu e nimic marcat. Abia la întoarcere în Jurilovca am văzut un panou cu zona protejată şi se pare că am fost în ea. Oricum am fost civilizaţi, nu am urcat pe niciun zid şi nu am deranjat vieţuitoare.

Chiar lângă ruinele cetăţii (Argamum se cheamă) este o casă şi ceva anexe. Am impresia că are legătură cu cei care administrează zona pentru că data trecută ne-a luat cineva la întrebări şi ne-a făcut un instructaj pentru mersul printre ruine. De data asta nu ne-a mai întrebat nimeni de sănătate.

În rest numai iarbă, stuf şi apă. Iarba era plină de rouă dat fiind ca nu era pic de soare.

Mai erau şi vreo doi cai...

Am dat o raită până pe buza dealului şi de acolo putea vedea foarte vag malul celălalt al lacului. Gura Potiţei ar fi trebuit să fie şi ea pe acolo pe undeva dar nu am identificat-o. N-am stat mult şi am făcut cale întoarsă pe acelaşi drum. Am făcut o oprire scurtă şi la debarcaderul din Jurilovca, acolo unde se parchează maşinile. Multe lotci trase pe uscat, ceva ambarcaţiuni mai mari, gâşte şi un mistreţ într-o cuşcă. Cam atât.

Am plecat spre Enisala, dar nu pe drumul cel mai scurt, prin 6 Martie sau cum îi zice localităţii, din cauza drumului infect. Ne-am întors la drumul naţional Constanţa-Tulcea...

...şi am luat-o spre nord. În Babadag am ieşit de pe drumul naţional şi am mers spre Enisala pe un drum suprinzător de bun. Va urma...

Later Edit: În funcţie de necesitate, disponibilitate şi chef, de acum încolo am să dau şi coordonatele geografice ale punctului de interes. În acest caz, Capul Doloşman: 44°45'28.50"N 28°56'22.61"E - copy/paste în câmpul Fly To la Google Earth.

Even Later Edit: De ce nu dau eu link la wikimapia, de exemplu, în loc sa chinui cititorul cu copy paste într-un program pe care poate nu îl are instalat?

Horia-Ciucurova

Continuând drumul din episodul trecut, undeva după intersecţia cu drumul de la G-ral Praporgescu se urcă în pasul Carapelit şi de acolo începe o bucată de drum foarte frumoasă, parte din cauză că a fost proaspăt refăcută, dar mai ales din cauza peisajului. Drumul e virajat uşor până la Horia, dar după Horia apar serpentinele (să ne înţelegem, în Horia dreapta spre Constanţa). O imagine din ultima serpentină de la prima urcare e aici şi e din perioada în care drumul era mai mult sau mai puţin o ruină (acum vreo 2 ani). Undeva în vârful dealului, drumul taie paralela de 45 de grade şi coboară într-o vale după care urcă cum poate un alt deal.

Duminică, când am trecut eu pe acolo, era aproape pustiu şi iar am putut merge încet fără să incomodez pe nimeni. Pădurea de stejari se termină în vale şi apoi drumul continuă printre terenuri cultivate (cu grâu cred, după cât de verde era situaţia).

În vârful dealului se poate arunca o privire înapoi...

Imediat după deal se intră în satul Atmagea, un sat foarte mic şi foarte sărac. Totuşi localnicii mai au animale, chiar dacă şi alea sunt cam jigărite...

Imediat la ieşirea din Atmagea se termină şi drumul bun şi până la Ciucurova trebuie continuat cu o oarecare precauţie.

Toată bucata de drum are cam 15 kilometri şi îl parcurg cu plăcere ori de câte ori am ocazia. Pentru cine e interesat, un copy/paste la coordonatele astea în câmpul Fly To în Google Earth va duce acolo: 45° 0'0.00"N 28°26'56.41"E

Revenind la Road Trip-ul din episodul trecut, de la Ciucurova am continuat fără oprire până la Capul Doloşman, pe care l-am mai vizitat şi cu altă ocazie. Va urma...

Road Trippin' Weekend

Deşi a fost vreme îndoielnică, weekend-ul acesta am mai bifat o serie de obiective la care nu ajunsesem încă, din Dobrogea. Am făcut aproape 700 de kilometri în 2 zile, am trecut Dunărea de 4 ori şi cam de fiecare dată am avut ghinion.

În prima zi am plecat de dimineaţă cu bacul de ora 8 pe o vreme foarte închisă care nu a cedat până tarziu după-amiază.

Pentru că am fost unul dintre primii urcaţi pe bac am ieşit printre ultimii, lucru nu neapărat rău pentru că am putut merge lejer şi am şi oprit de câteva ori în mijlocul drumului pentru a scoate aparatul pe geam.

S-au întors berzele!

Am urmat drumul de acum cunoscut bine, şi anume dreapta în Garvăn spre Măcin şi apoi de acolo spre Horia prin pasul Priopcea. Acolo am făcut primul popas.

Urcarea dinspre Măcin, de unde am venit...

...şi coborârea spre Cerna, direcţia de urmat.

Din motive logistice, am să trunchez aici povestirea. Ca să menţin un oarecare interes am să menţionez de pe acum că firul epic va ajunge şi pe la cetatea Enisala. Va urma...

Mehr Licht!

Azi dimineaţă la 7:48 soarele batea perpendicular pe Ecuator, ceea ce înseamnă că, după acel moment am intrat în primăvara astronomică şi ziua a început să fie mai lungă decât noaptea. Parcă pe 30 se schimbă şi ora astfel că o să fie din nou lumină la 7 seara. În cinstea acestui fapt am ieşit la pozat copaci înfloriţi (şi nu lipseşte nici poza clişeu cu insecta pe floare).

Odată cu primavara începe şi perioada târgurilor de joburi.

În încheiere avem şi ceva mai curios...

Ştiţi cum e atunci când vedeţi un link din acesta fără explicaţii şi ştiţi că probabil e ceva îndoielnic sau, în cel mai bun caz, ceva publicitar, dar tot nu vă puteţi abţine să vedeţi despre ce e vorba? Vă scutesc de deranj şi vă zic că e mâna lui RedBull la mijloc.

4tuning/Rally

Aşadar rămăsesem la expoziţiile 4tuning Days şi Rally Days. Una din expoziţiile astea avea asociate şi ceva demonstraţii cu burnout-uri, acrobaţii şi alte chestii ce implică abuzul unui vehicul, nu contează cu câte roţi. N-am avut răbdare să aştept pentru fiecare event în parte şi ce am văzut, am văzut cu greu din cauza mulţimii.

Motocicleta imediat după o sesiune de vaporizat cauciuc...
...şi maşina după ceva asemănător.

A se observa două detalii: 1. Maşina se resimte după abuz, în sensul că i-a sărit cauciucul stânga spate. 2. Dar ce sunt acelea de sub maşină? Am mai auzit eu că maşina compensează pentru alte chestii mai mici, dar nici chiar aşa. Apropo de maşină, cică e un Nissan Silvia cu 430 de căluţi.

Până la urmă am intrat în pavilionul cu expoziţia 4tuning. Acolo am găsit o multitudine de maşini modificate, care mai cu bun gust, care mai dubios. De la maşini scumpe cum ar fi Lamborghini şi Range Rover la Dacia 1310 şi Trabant.

Nu ţin minte nici o maşină ca ieşită din comun pentru că acolo comun e greu de definit. Toate erau vopsite funky, toate aveau cauciucuri subţiri şi suspensii lăsate. Totuşi am văzut un Subaru Impreza bleu pe care l-am mai văzut acum 3 săptămâni în Constanţa în Piaţa Ovidiu şi care mi-a lăsat o impresie bună (în afara caracterelor japoneze, sau ce erau alea, pictate pe ea). Mă rog, eu sunt subiectiv când vine vorba despre Impreza.

Ce mai era pe acolo? A, da! Accesorii nenumărate: jante care mai de care mai interesante...

...căşti cu model...

...şi multe cupe. (VTM Insane Cup – mă mir că nu i-au zis Rabid Cup).

Ah da, şi prezenţa feminină...

Dacă la SMAEB fetele arătau chiar cuminţele, în pavilioanele de faţă ceea ce se urmărea era look-ul „de carter” iar în cazurile mai grave, deşi nu erai în piaţă, ajungeai să te întrebi „Oare unde e peştele?”.

O imagine reprezentativă pentru eveniment ar fi asta:

Far de maşină ceva mai veche, tunată (are pleoapă) şi domnişoară îmbrăcată provocator sprijinită de maşină, toate văzute printr-o jantă mult prea strălucitoare.

Apropo de chestii provocatoare...

Cam asta a fost cu 4tuning Days şi cu Rally Days. A fost exact ce mă aşteptam să fie şi cred că şi-au atins obiectivele. La un show de tuning maşinile trebuie să fie joase, colorate aiurea, muzica nu poate fi altfel decât tare şi fetele mai mult sau mai puţin vulgare. Nu zic că e bine sau rău, doar că asta îmi vine în minte când e vorba de tuning.