Due East

După cum mă amăgeam în ziua precedentă, pentru ziua de luni aveam programată o urcare pe un deal din Dobrogea. Variante erau destule, însă ambii membrii ai expediţiei (adică şi eu) sufereau de indispoziţii legate de membrele inferioare. În consecinţă, am hotărât să mergem cât putem spre est, în Deltă.

Road trip-ul a început prost pentru că nu am avut loc pe bacul de ora 9. Totuşi am avut şi un pic de noroc pentru că următorul nu a mai aşteptat ora fixă şi a plecat imediat. Astfel, pe la 10 şi ceva eram pe la jumătatea drumului spre Tulcea. Fiindcă era luni şi drumul era prea aglomerat pentru ideea mea de road trip relaxat, cu prima ocazie am luat-o pe un drum mai lăturalnic. Anume, dreapta spre mânăstirea Cilic Dere, apoi prin Frecăţei şi Cataloi. În primul sat, Teliţa, am făcut prima oprire scurtă. Un punct de interes în Teliţa este biserica-monument.

Construită în perioada stăpânirii otomane, biserica are într-adevăr o formă mai specială (6 turle). Planurile de construcţie se pare că au origine undeva la Kiev. E construită din piatră lemn şi mortar şi a suferit mult din cauza cutremurelor din secolul trecut aşa că din 1989 nu se mai oficiază slujbe înăuntru, structura fiind considerată periculoasă. În prezent sunt în plină desfăşurare lucrări de consolidare.

Mai departe, am ajuns şi pe la Tulcea pe care însă am ocolit-o pe centură şi am ieşit pe drumul spre Mahmudia/Murighiol. În primul sat de după Tulcea, Malcoci, am oprit pentru o altă biserică, de data asta romano catolică, cu origini germane pare-se. Şi ea e în paragină dar există planuri pentru renovare.

Drumul merge pe marginea ultimei ridicături de pământ până în Deltă, astfel că în stânga se vede o întindere uniformă de canale, sălcii, stuf etc. Înainte de Mahmudia, pe stânga, se află dealul Beştepe care de fapt este o culme cu 5 vârfuri, de unde şi numele (Beştepe s-ar traduce prin Dealul 5 sau ceva asemănător). E singurul deal mai înalt din zonă şi era una din opţiunile de urcat.

Am continuat drumul pe lângă Mahmudia până în Murighiol. În Murighiol am zis că dacă tot am ajuns până acolo, ar fi păcat să nu mergem până la capăt, şi anume pe drumul comunal 9 încă 8 kilometri până în Dunavăţu de Jos. Pe ultimii 5-6 kilometri asfaltul lipseşte şi drumul normal este foarte prost. Am zis drumul normal pentru că există alternative. Drumul negru, cum îi zic localnicii, e drumul de pământ format alături de drumul comunal. De fapt e vorba de mai multe drumuri care se intersectează aleator şi mersul pe acolo semăna un pic cu Wacky Races. Eu fiind mai grijuliu, am fost depăşit uşor de cele două Dacii cu care concuram. Drumul trece pe lângă ruinele cetăţii romane Halmyris, trece un deal şi ajunge în Dunavăţu de Sus şi apoi, după încă un kilometru, ajunge şi în Dunavăţu de Jos. Drumul se termină aşa:

Acesta e cel mai estic punct de pe hartă pe care poţi să-l atingi cu maşina, pe un drum care apare şi pe o hartă mai răsărită. Probabil poţi să treci cu bacul la Tulcea şi să mergi până la Chilia Veche sau pe la Crişan, pe celălalt braţ, însă drumurile alea sunt drumuri „stufiere” (analogie cu drumurile forestiere, ha ha).

Aici ne-am plimbat un pic pe jos...
...şi, dacă data trecută Tudor a mâncat un croissant care expira în aceeaşi zi, de data asta a fost rândul meu să cumpăr un suc expirat de 10 zile. Deşi e practic capăt de lume, există autobuz de legătură cu Tulcea şi nu e chiar pustiu. Sunt şi câteva pensiuni şi chiar şi un hotel de 4 (?) stele, Egreta parcă îi zice. Imediat după acest hotel începe Delta adevărată: canale cu sălcii pe margine, stuf, păsări ciudate. Barza nu e chiar parte din categoria asta...

Pe la 13 am plecat din Dunavăţu de Jos, de data asta folosind şi centura Dunavăţului de Sus. Ajunşi înapoi în Murighiol, am zis să nu ne întoarcem pe acelaşi drum, deşi rămăseseră nişte locuri de fotografiat. Am luat-o prin sud, pe lângă lacul Razim. Undeva după Sarinasuf sau Colina, nu mai ţin minte exact, drumul urcă un deal de unde se poate vedea lacul cu insula Popina în prim plan. Bineînţeles că vremea era responsabilă pentru lipsa unui orizont.

La Agighiol am făcut dreapta spre Tulcea unde de data asta am oprit să mâncăm pe terasa restaurantului Insula, pe malul lacului Ciuperca. Păcat că momentan lacul lipseşte pentru că fac nu ştiu ce lucrări de amenajare. Vremea tot schimbătoare era, cu cer cam închis şi se stârnise şi un vânt.

De la Tulcea am plecat spre casă, dar pe un drum mai lăturalnic, pentru că vremea se mai îmbunătăţise. Din drumul Tulcea-Galaţi am făcut stânga prin Niculiţel. Drumul este pe cât de frumos pe atât de prost pentru maşină, mai ales o bucată de 6 kilometri de la releu până în Valea Teilor. Dacă nu îţi pierzi răbdarea nu ar trebui să apară probleme. Peisajul alternează între pădure de foioase şi câmpuri arate.

Am descoperit şi un loc la care trebuie să revin (pentru că din cauza unor câini nu m-am putut da jos din maşină) dar îl ţin secret până atunci. După Valea Teilor drumul se îmbuntăţeşte în sensul că este asfaltat mai recent pe o bandă. Dacă aş fi continuat drept pe acest drum aş fi ajuns la Sarichioi, lângă Enisala, însă destinaţia era Galaţi aşa că am intrat pe drumul cunoscut care trece prin Horia şi Cerna şi cu toate străduinţele mele, am ajuns la bac ca să-l vad plecând. Am avut din nou timp de poze la trecere bac, de data asta cu apusul peste Galaţi.

Acum nu se mai poate spune că nu am umblat prin Dobrogea. :)