Funky Business

Una din puţinele cărţi citite de mine în ultima vreme are titlul acesta: „Funky Business: Talentul face capitalul să danseze”. O lectură interesantă, recomandată nu numai economiştilor (eu nu sunt tocmai economist şi tot mi-a plăcut).

Câteva idei pe scurt: Cartea este scrisă de doi profesori de economie suedezi, anume Jonas Ridderstråle şi Kjell Nordström, doi tipi atipici aş zice, cel puţin în materie de profesori de economie: Raşi în cap, îmbrăcaţi în piele neagră, admiratori de Prodigy...asta nu înseamnă că băieţii nu ştiu despre ce vorbesc. Cartea lor, deşi scrisă în 2000, descrie începutul epocii în care noi trăim deja, o epocă în care disponibilitatea informaţiei face ca piaţa să fie aproape perfectă iar avantajele competitive sunt practic inexistente. Produsele se vând mai puţin ca o consecinţă a calităţilor (calităţi care, în cazul în care sunt unice în industrie, vor fi copiate de concurenţă în zile, nu ani) şi mai mult ca o consecinţă a emoţiilor pe care compania reuşeşte să pe trezească în client, exemplul cel mai concludent fiind, după părerea mea, Apple. În carte nu există acest exemplu pentru că încă nu apăruse fenomenul iPod sau iPhone. Să nu mă întind prea mult totuşi...

Cartea poate părea pe alocuri depăşită (vorbeşte de prima cameră digitală, Sony Mavica) însă ideile de bază rămân valabile şi dau de gândit. Am învăţat o serie de lucruri noi şi am aflat, spre exemplu, cine este acel Jack Welch despre care se tot vorbeşte la Radio Guerrilla (apropo, e freaky să auzi la radio un nume pe care tocmai l-ai citit pe rândul dinainte) şi de ce este supranumit „managerul secolului”.

Dar să nu divaghez din nou. Concluzia cărţii este că „Media nu câştigă niciodată” şi e o invitaţie la a fi diferit iar participarea la joc e de asemenea o condiţie necesară. În 99% din cazuri vei da greş însă dacă nu vei juca la loterie, vei da greş în 100% din cazuri.

Câteva impresii subiective legate de chestiuni practice: am citit versiunea în limba română de la Editura Publica. Trecând peste hârtia de proastă calitate (accept totuşi că e bine că se foloseşte hârtie reciclată), din nou m-a părut rău că nu am putut să citesc versiunea în limba originală, care presupun că e suedeza (pentru că dacă limba originală e engleza, mă voi oftica foarte tare). Asta pentru că este evident că ediţia asta e o traducere după engleză, după părerea mea nu foarte reuşită şi uneori prea zeloasă. Dacă Ziggy Stradust a rămas aşa, atunci şi The Thin White Duke trebuia să rămână aşa, nu să devină „Ducele alb şi zvelt”. Nu mai spun de motto-ul capitolului 2, care e un citat din Prodigy ce sună cam aşa: „Caut sămânţă de scandal/Sunt tartorul principal” (probabil începutul de la Firestarter şi anume „I'm the trouble starter, punkin' instigator”, că altceva nu-mi vine în minte). Cartea e destul de funny şi fără traduceri de genul acesta. De exemplu autorii recunosc că ţara lor natală „e acoperită de zăpadă şi gheaţă mai mult timp pe an decât poate să suporte un om sănătos la cap.”

Acestea fiind spuse, vă urez lectură plăcută. E foarte probabil să vă placă. Ah, da, există şi o continuare apărută în 2003: „Karaoke capitalism – Management for mankind”.