Pentru că în ultima vreme nu am prea umblat prin locuri interesante (şi nu am ce povesti) voi proceda la etalarea ultimelor lecturi (un fel de „Ia uite ce chestii interesante citesc eu”).
O perioadă propice cititului este mersul pe tren şi cum săptămâna trecută am petrecut aproape 14 ore în tren a fost timp cam de două cărţi. Sunt destul de leneş ca să nu caut cărţi interesante de citit, experienţa m-a învăţat că vin singure la mine sub forma unor sfaturi de la prieteni, cunoştiinţe, etc. Până acum nu am fost dezamăgit. Aşa a fost cazul şi acestor două cărţi, pe care le pot recomanda mai departe din toată inima.
Prima dintre ele se numeşte „Complexul lui Portnoy” în română, titlul original din engleză fiind „Portnoy’s Complaint”. Cartea este un bestseller din 1969 şi este scrisă de Philip Roth, un evreu american născut în 1933. Nu ştiu dacă e din cauză că amândoi sunt evrei, sau chiar din cauza stilului şi temelor abordate, însă cartea îmi aminteşte de „Joaca Preferată” a lui Leonard Cohen, ce-i drept cu o notă accentuată de umor. Toată cartea este un monolog al personajului Portnoy (puternic autobiografic) care se confesează psihiatrului său imaginar, Dr. Spielvogel, povestindu-i viaţa, viaţă marcată de acest complex fictiv care este de altfel definit, amuzant de serios, la începutul cărţii:
Portnoy's Complaint (port/'noiz kam-plant') n. [after Alexander Portnoy (1933" )] A disorder in which strongly-felt ethical and altruistic impulses are perpetually warring with extreme sexual longings, often of a perverse nature.[…] however, neither fantasy nor act issues in genuine sexual gratification, but rather in overriding feelings of shame and the dread of retribution, particularly in the form of castration.
În afară de a mă distra am şi învăţat câte ceva (chiar dacă nu are nici o utilitate): cartea este presărată cu termeni evreieşti dintre care am reţinut goy, termen care se referă la cei care nu sunt evrei şi, în particular, shikse, termen cu nuanţă peiorativă care face referire la femeile care nu sunt evreice.
A doua carte pe care am citit-o este „Pământul şi cerul lui Jacques Dorme” scrisă de Andrei Makine în 2003, o carte mai convenţională dar bine scrisă. Convenţională în sensul că are o poveste care se poate urmări şi care, după părerea mea, ar putea fi transformată într-un film de succes. Din nou, tendinţa mea de a face asemănări mă duce cu gândul la Atonement.
Andrei Makine este un rus care a emigrat în Franţa şi care a devenit primul scriitor a cărui carte a luat simultan Prix Goncourt, Prix Medicis şi Goncourt des Lycéens, premii despre care nu am mai auzit însă sunt sigur că înseamnă ceva. Nu este vorba despre cartea de faţă, e vorba de „Testamentul Francez”. Ca o curiozitate, săracul rus a trebuit să mintă că textul prezentat editurii este o traducere a unui text rusesc, pentru că franţujii pur şi simplu nu puteau să creadă că un străin poate să scrie atât de bine în limba lor. Pe scurt: Rusia, bătălia Stalingradului, doi francezi ajunşi departe de ţara lor se întâlnesc din întâmplare şi petrec o săptămână împreună. El, Jacques Dorme, pilot de avion, ea, Alexandra, infirmieră (clasic). Deznodământul poveştii este cunoscut de la început (de pe prima pagină, chiar şi de la primul rând - Viaţa împreună le va fi atât de scurtă, încât totul li se va întâmpla pentru prima si ultima oară.), tot farmecul cărţii stă în felul povestirii.
După publicarea cărţii autorul a fost asaltat de către cititori care doreau să afle cât din poveste este adevărat şi asta pentru că totul este relatat din perspectiva unui băiat de la un orfelinat din Rusia care se împrieteneşte cu o bătrână franţuzoaică (Alexandra) care îl ajută să înveţe franceza şi îi şi povesteşte din viaţa ei. Băiatul odată crescut emigrează în Franţa şi ajunge scriitor – da, cartea pare să fie autobiografică însă nu este clar cât din ea este ficţiune şi cât adevăr. Chiar dacă sună a poveste fumată, vă asigur că nu este.
Ca să nu fie numai text, am şi nişte imagini de la o ieşire în Tineretului, într-o glorioasă zi de sâmbătă cum a numit-o cineva. Un graure, un şarpe, o traista ciobanului, nişte floricele albastre şi un câine ciocolatiu şi melancolic (în imagine apare cu maximul de interes provocat de apropierea noastră, în rest era un pic întristător, mai ales că era legat că să păzească cocioaba de lângă debarcader. )
Imaginea e mai veche pentru că acum în spatele Palatului Culturii nu mai e nici un ştrand, doar un mare şantier.
Aici cei de la Google au fost mai generoşi şi au acoperit o zonă mai largă, în Sud până la Predeal şi în Vest până în Poiană. Din păcate imaginea se termină spre Est la Săcele aşa că Zizinul rămâne neacoperit.
Îmi văd blocul, biserica Precista, hotelul Vega şi se vede până şi pânzarul moldovenesc cocoţat pe mal. Şi aici au fost generoşi cei de la Google şi au updatat o zonă mai extinsă mergând în est până aproape de Luncaviţa.
...aleea botaniştilor...
...cireşul japonez era înflorit...
...bujori şi ei înfloriţi...
...diverse plante şi flori...
...relaxare...
...tot relaxare, în jacuzzi...
...plante cu denumiri ciudate...
... aproape de intrare, mai multe soiuri hibride de narcise, unele mult mai mari decât cele obişnuite...
...unele mai pe moarte...
...şi, tot aproape de intrare multe soiuri de lalele şi ele hibride. Pornind de la cele colorate mai mult sau mai puţin uniform, cum ar fi cele din soiul „Queen of Night”...
...şi ajungând până la cele mai pestriţe cum ar fi „Monsella”...
...sau la soiuri pe care nu le-am mai văzut cum ar fi „Fancy Frils” (sic!), laleaua cu franjuri pe marginea petalei.
