Bad fuel day

Tocmai ce mi s-a supus atenţiei un articolaş care informează despre un fenomen cel puţin amuzant. În Statele Unite ale Americii se fură benzina din rezervoare. Există de asemenea varianta mai „elegantă” a fugii de la pompă fără a plăti „consumaţia”, metodă care aud că se practică şi în Franţa.

Flashback înapoi cu 25 de ani în Romania comunistă. Majoritatea Daciilor, pe lângă antifurturile customizate pentru roţi, uşi şi portbagaj (favoritul meu era lanţul cu lacat pus pe interiorul capacului de la portbagaj) aveau antifurt aftermarket pentru rezervorul de benzină. De obicei aceste antifurturi erau făcute după priceperea meşterului disponibil şi trebuie să recunosc că Dacia alor mei avea unele fantastic de bine realizate atât mecanic cât şi estetic. Cel puţin antifurtul pentru rezervor era o bucată groasă de oţel înox strunjit cu grijă cu şanţuri concentrice ca elemente de înfrumuseţare, şuruburi şi ele din inox şi o garnitură de cauciuc potrivită pentru o mai bună etanşare. Ce mai, lux. Bineînţeles că alimentarea cu carburant avea "farmecul" ei şi necesita o oarecare îndemânare dar na, erai liniştit că nu ţi se fură benzina. În orice caz diversele implementări ale acestor sisteme de siguranţă mi s-au părut întotdeauna hilare, mai ales pentru rezervorul de benzină. Adică cine ar fura benzina din rezervor? (conştientizarea rolului acelei bucaţi de metal s-a făcut de către mine într-o perioadă în care costurile şi mai ales disponibilitatea benzinei nu mai erau o problemă – îmi aduc aminte totuşi că eram foarte mic şi mergeam cu tata la Peco pe Saturn – strada din Galaţi, nu planeta – pentru că se auzea în oraş că „S-a băgat benzină! -De care? -D-aia de 95! -Pfoai, fantastic, să mergem poate mai prindem!”. Coada ajungea pe faleza superioară până unde se găsesc acum vilele frumos colorate şi dura câteva ore bune până ne venea rândul, timp în care trăiam cu frica ca se termină benzina şi nu mai apucăm şi "pa-pa" concediu cu maşina.)

Înapoi în prezent, situaţia cu preţul petrolului e îngrijorătoare, sigur, dar să aud că într-una din marile economii din lumea asta se fură benzina din rezervor tot mă amuză un pic. Ţara tuturor posibilităţilor indeed. Mai multe pe marginea acestei idei, într-un episod viitor.

Tot pe o notă mai amuzantă, în ultima săptămână au fost două sintagme noi legate de situaţie care au apărut pe urbandictionary. Una e „cash pedal” definită ca „The accelerator pedal in your car during times of high gasoline prices. So named because it's prodigious use will lead to more cash spent on gas”. Cealaltă vine cu o definiţie mult mai amuzantă: „bad fuel day” însemnând „The mood or feeling one experiences after having just filled his or her vehicle with $4.00+ per gallon gasoline. (Usually consists of a sense of great economic despair, impending doom, anger, frustration, depression and/or a combination of all the above)”. Am senzaţia că revine la modă expresia "cu ochii ca pe butelie" cu evidenta adaptare în care butelia este înlocuită de rezervorul de benzină al maşinii.

Cu scintilaţie

Unul dintre motivele pentru care merită să alegi o locaţie izolată pentru a înnopta este că vei fi cât de cât departe de sursele mari de poluare luminoasă. Sâmbăta asta am văzut cel mai înstelat cer de ceva vreme încoace (această vreme măsurându-se în ani). După ceva minute bune de căscat gura la stele am scos şi aparatul şi am încercat vreo două-trei cadre.

Imaginea nu face dreptate scenei din motive tehnice care sper că se vor rezolva în curând. Şi da, civilizaţia e mereu aproape...haze-ul portocaliu este lumina Braşovului la 30 de kilometri depărtare.

Pe inventar

Face parte din aglomerarea de clădiri din ce în ce mai mare care înconjoară Cabana Plaiu Foii. Nu este o casă propriu-zisă, are mai mult aspectul unui canton însă destinaţia nu pot decât să încerc să i-o ghicesc. Pare veche şi trecută prin multe. Dunga de la bază mă face să cred că a trecut recent printr-o viitură sau ceva asemănător. Aşa cum am observat şi astă vară când am trecut pe lângă ea, are antenă de televiziune digitală. Totuşi, cel mai curios este că acest canton este trecut undeva în nişte acte ca obiect de inventar, dovadă fiind inscripţia de deasupra uşii. Am mai auzit eu de cabane pe inventar dar niciodată nu mi-am imaginat că se vopseşte numărul de inventar deasupra uşii. Măcar la fişetele de metal se picta numărul pe o parte sau în spate.

Mă întreb dacă se poate casa, când şi cu ce preţ...

Week-end corporatist

Deşi perioada actuală e cam agitată, week-end-ul trecut mi-am mai permis încă o escapadă la munte. De data asta a fost vorba de un tip mai special de ieşire, la care nu mai participasem. Este vorba de week-end-ul corporatist, termen inventat de mine cu această ocazie.

Ce face un week-end să fie corporatist? Păi, în primul rând, participanţii trebuie să fie în majoritatea lor angajaţi ai unei corporaţii, de obicei din capitală, toţi tineri şi în general fără obligaţii familiale. Tot week-end-ul va sta sub semnul felului de viaţă corporatist, adică: locaţia pentru desfăşurarea de forţe va fi aleasă la o distanţă nu prea mare de capitală, situându-se pe un cerc imaginar care trece prin Valea Prahovei, litoral şi, mai nou, chiar şi prin Bulgaria. Această alegere ţine cont de considerente de timp şi nu va mai suferi de limitările legate de bani ale studenţiei.

Deplasarea se va face aproape exclusiv cu maşina pentru că trenul e pentru studenţi şi, fie corporatistul cât de mic, tot are bani de ceva cu 4 roţi (în realitate, fără reduceri pe tren, e mult mai avantajos cu maşina). Nu se poate pleca spre locaţiile mai sus menţionate mai devreme de ora 6 vineri seara din motive de program corporatist. Din aceleaşi motive prelungirea week-end-ului nu este o opţiune. Deoarece numărul şi diametrul ieşirilor din capitală sunt ambele limitate iar week-end-ul începe pentru toţi corporatiştii în acelaşi timp, inevitabil un week-end corporatist va începe cu o şedere în trafic, de obicei pe undeva prin Băneasa dacă destinaţia e Valea Prahovei. Prima întrebare care apare când se ajunge la locul de cazare: „Este wireless?”.

Desfăşurarea week-end-ului corporatist va depinde de înclinaţiile fiecărui grup însă e destul de sigur că vor exista discuţii referitoare la muncă şi la şefi, discuţii presărate cu acronime şi prescurtări specifice. Poate se va juca şi un whist al cărui scor va fi ţinut într-un Excel pe un laptop corporatist (da, le au la ei) şi fiecare îşi va da cu părerea despre cum e mai bine să se implementeze sistemul de premiere.

În fine, înţelegeţi ideea. Ironia în acest caz este foarte apropiată de autoironie pentru că acesta a fost doar primul dintr-un probabil lung şir de week-end-uri corporatiste la care voi lua parte.

Pentru noi, week-end-ul corporatist s-a manifestat sub forma unei şederi de două nopţi undeva pe lângă Cabana Plaiu Foii, în umbra Craiului. A început cu şedere în trafic în Băneasa şi pe centura Ploieştiului şi cu cumpărături în fugă prin Carrefour Ploieşti şi a continuat cu plimbare pe munte, cu ploaie şi cu soare, cu grătar, cu papanaşi, cu cer înstelat, cu drumuri proaste, cu glume şi cu multe altele. Un week-end reuşit aş putea spune.

Acum vreo 10 luni luam prânz-ul pe petecul de pământ acoperit de zăpadă din imagine.

Vineri seara, pe răcoare

Ce se întâmplă dacă pleci vineri seara spre Valea Prahovei? În perioada asta a anului probabil prinzi apusul pe centura Ploieştiului. Acesta este aproape sigur un ingredient nelipsit din colecţia de evenimente care dau naştere unui week-end corporatist.

Eu, acum

Ziceam data trecută că grijile mă ronţăie timid. De fapt e doar unul dintre aspectele vieţii mele actuale.

Da, există un „eu” care se consumă în fiecare zi pentru că are în jurul capului un fel de tag cloud cu cuvinte de diferite dimensiuni precum diplomă, job, interviu, angajare, chirie, master, alegere, viitor... Ca în orice tag cloud, cuvintele au fontul de dimensiune direct proporţională cu frecvenţa apariţiei cuvântului sau, în cazul de faţă, direct proporţională cu cantitatea de anxietate provocată.

Mai există un „eu” care apare ceva mai rar care crede în prostii motivaţionale de genul „O să fie bine!” şi despre care primul „eu” ar zice că e inconştient. Totuşi acestui „eu” optimist nu-i pasă şi crede că celălalt e panicard.

Ei nu sunt singuri, mai există de exemplu un „eu” care e mâhnit pentru că realizează că, oricare va fi viitorul, el va însemna timp liber în cantităţi neglijabile comparativ cu trecutul. Aceluiaşi „eu” îi pare rău că nu s-a distrat mai mult şi nu a călătorit mai mult.

Alt „eu”, complementar celui de la punctul 3, crede ca e timpul pentru o maturizare forţată şi îşi doreşte să treacă la treabă, să „producă” cum se zice.

Există de asemenea „eu”-ul responsabil cu frica de mediocritate care se gândeşte la scenarii de eschivă, fiind însă conştient că nu există o soluţie universal valabilă şi deci nu are cum să ştie dacă alegerile pe care le face sunt „bune” sau „rele”.

Alături de aceşti 5 „eu” mai este o pleiadă întreagă de „eu”, fiecare cu înclinaţii diferite, cu vise şi aspiraţii şi ele diferite şi mai ales cu personalităţi diferite, toate amestecându-se într-un fel de ciorbă.

Undeva în această ciorbă există un ingredient care pluteşte, un „eu” care priveşte cu interes toată acţiunea de undeva de sus şi este foarte, foarte curios să vadă ce se va întâmpla în continuare...

Despre griji

Ultimele două săptămâni au fost foarte aglomerate iar cele ce urmează vor fi şi mai şi. Partea proastă este că dacă merge totul „normal”, nu se întrevede nici o schimbare până la pensie. Propoziţia asta spusă cu voce tare îmi dă de gândit, nu că nu aş avea destule lucruri care să-mi bântuie mintea în perioada asta.

Totuşi în week-end am lăsat la o parte grijile normale pentru câteva ore şi am avut de luptat cu nişte griji mai plăcute cum ar fi să prind trenul, să nu mă răstorn din hamac, să fie destul jar, să nu se ardă micii, să nu rămân fără baterie la aparatul foto, să nu dau mingea peste casă, să nu ne prindă ploaia (sau ursul, ha ha) pe munte, să nu calc aiurea pe bolovanii de pe potecă, să mai şi respir între reprizele de râs şi alte chestii asemănătoare.

Trailblazing pe dealurile Bugeacului

Asta am făcut de 1 mai. Am spus trailblazing pentru că nu am urmat o cărare sau un drum. Terenul o permite şi, spre deosebire de munţi, nu e (prea) periculos să faci asta.

Care sunt dealurile Bugeacului vă întrebaţi? Ei bine, este vorba despre dealurile care se văd în imediata apropiere a oraşului Galaţi, peste Dunăre. Sunt ultimele ridicături de pământ legate de munţii Dobrogei, fiind de asemenea cele mai nordice şi mai vestice în acelaşi timp. Poate de asta au şi primit denumirea aceasta, de la Câmpia Bugeacului care se întinde la nord de braţul Chilia, în Ucraina. Aceste dealuri - zice-se - ar fi responsabile, geologic vorbind, de felul în care curge Dunărea prin aceste locuri, anume pentru Cotul Pisicii.

Dealurile acestea le cunosc destul de bine pentru că le cutreieram cu bicicleta când eram mai prin liceu. Chestiune de availability, carnet nu aveam şi era singurul loc interesant în apropiere. Odată cu maşina orizontul s-a deschis şi mersul pe dealurile Bugeacului a cam fost abandonat. Adevărul e că nu am mai fost la pas pe ele de ceva vreme deşi am trecut de foarte multe ori pe lângă, în maşină. Tot adevărat e că s-au schimbat câteva lucruri de atunci, lucruri pe care o să le menţionez un pic mai încolo.

Nu vă gândiţi la nimic spectaculos, dealurile Bugeacului sunt doar nişte dealuri mici, stâncoase pe alocuri şi împădurite artificial pe anumiţi versanţi. Împadurit e impropriu spus pentru că sunt pâlcuri rare de copaci menite să oprească alunecarea stratului şi aşa destul de subţire de pământ. Sunt şi câteva zone foarte abrupte şi stâncoase la care trebuie să ai grijă (de asta spuneam că dealurile astea nu sunt prea periculoase).

Dealurile acestea rezervă şi niste surprize, de exemplu primul deal, cel mai apropiat de Galaţi, are în vârf (cota 68 dacă memoria nu mă înşeală) rămăşiţele unei cazemate germane din Primul Război Mondial. La fel şi al doilea vârf. De fapt, dealurile acestea sunt înţesate cu ruine de cazemate germane. Cum le cunosc originea? Pai din povestirile altora şi din inscripţiile de pe şinele de tren folosite ca armătură; oţelul Krupp a ajuns şi prin Dobrogea.

Fauna e una obişnuită pentru stepă: iepuri, vulpi, broaşte ţestoase (din care am găsit vreo două) şi am auzit că ar fi şi şacali (da, şacalii au ajuns şi în Romania, nu e o glumă, am râs şi eu însă vânătorii au şi ei forumurile lor şi toţi zic că ar fi).

Nu în ultimul rând, dealurile oferă un punct panoramic pentru zonă pentru simplul fapt că în rest e doar câmpie. Ziua de 1 mai 2008 s-a dovedit cam capricioasă, închisă şi cu ceva ploaie, soarele a ieşit abia când ne-am întors la maşină. În consecinţă avantajul de a mă putea căţăra până la punctul de panoramă a devenit nul. Am totuşi câteva imagini care vin şi cu explicaţii.

În imaginea de mai sus este gloriosul drum comunal 65, o noutate în zonă. Noutate însemnând că acum cam 10 ani nu era. Îmi aduc aminte când l-am parcurs cu bicicleta şi era doar un dig cu piatră spartă proaspătă pe el, pe care de fapt nu se putea merge cu bicicleta şi am preferat tot vechiul drum de pământ. Drumul duce la Grindu sau Pisica cum e cunoscut satul pentru gălăţeni. Satul era accesibil doar pe apă până în anii 80 înconjurat fiind din trei părţi de un fel de junglă/deltă care adăpostea şi multe pisici sălbatice, de unde şi numele. În anii 80 s-a construit digul de la Dunăre. Astfel s-a putut asana toată suprafaţa dintre dig şi dealuri. Pe unde trece acum drumul comunal era suprafaţă inundabilă, în general un ansamblu de mlaştini şi bălţi care devenea un mare lac atunci când Dunărea venea mare. Când m-am nascut eu treaba era deja terminată astfel că pentru mine Lacul Crapina, de exemplu, e doar pată albastră pe unele hărţi mai vechi. Tot ce a rămas este balta de la Lăţime şi lacul Jijila (care în ultimii ani şi-a înjumătăţit suprafaţa sub ochii mei). But I digress...

Alte imagini: nu rezist şi pun o imagine cu flori...

...şi asta pentru că nu am văzut niciodată aşa colorate dealurile astea (probabil e de vină primavara asta cu ploile ei).

O privire aţintită aspura mea din iarbă...

...privire de mic carnivor, după canini.

Alte carnivore, de data asta vii şi alerte, erau câinii de la cele câteva turme de oi întâlnite.

Prompţi, au început să latre de la jumătate de kilometru şi au pornit în „întâmpinarea” noastră imediat. Noroc de două lucruri, dealurile sunt pline de piatră sfărămată cu veleităţi de proiectil iar fiecare avea în dotare o bâtă-ciomag. Evident că o confruntare cu turma de câini nu era deloc pe lista mea cu lucruri de făcut de 1 mai. Am zis turmă pentru că până la urmă nu au îndrăznit să se apropie la mai mult de 30 de metri de noi. Fiecare a avut de câştigat; eu mi-am păstrat pantalonii intacţi iar ei craniile.

Plimbarea pe dealuri a fost circulară, punctul cel mai îndepărtat atins fiind un deal în dreptul cetăţii Dinogeţia. Cetatea se vede de pe şoseaua spre Tulcea, pe stânga, un pic înainte de a intra în pădurea de salcâm de la Garvăn. Dinogeţia aceasta este se pare a doua încarnare, din secolele 4-6, prima fiind undeva la vărsarea Siretului în Dunăre. O vedere din satelit aveţi aici.

Interesant este că, deşi era 1 mai, la cetate se lucra la restaurare, mai exact la unul dintre turnuri care a fost dezgropat.

Mă bucur că se face ceva şi pentru Dinogeţia, după ce am văzut că la Enisala se lucrează. Şi la Dinogeţia se percepe o taxă pentru vizitare, din câte ţin minte şi văd că foloseşte la ceva.

Întoarcerea la maşină (pe care o lăsasem la fântâna de la Lăţime) am făcut-o de-a lungul şoselei.

Indicatorul negru şi drumul lateral care se vede în dreapta au legătură cu altceva nou apărut pe aceste meleaguri şi anume Mânăstirea Dinogeţia care nu exista acum 10 ani.

Până să ajungem la maşină trecem şi pe lângă monumentul de piatră restaurat acum vreo 10 ani dar care a ajuns iarăşi într-o stare rea. E vorba despre un mic obelisc cu caractere chirilice.

Din fericire există şi explicaţie în limba română, scrisă pe o placă de fier ruginită. Astfel, poţi să afli că războiul din 1877 s-a terminat foarte repede pentru Evgheni Vasilev şi încă alţi 10 oameni în noaptea dintre 9 şi 10 iunie 1877 când armata rusă a trecut în Dobrogea pe la Galaţi. Sublocotenentul Vasilev împreună cu ceilalţi 10 camarazi (de grade inferioare se menţionează acolo, fără nume) făceau parte din regimentul Reazansk în avangardă şi au avut împreună dubioasa onoare de a deveni primele victime din partea rusă. Ca şi în alte domenii, ca să fii ţinut minte trebuie să fii între primii 10...

Ultimele lucruri care pot trezi un oarecare interes, pe lângă alte câteva cazemate, sunt ruinele de pod din zona Lăţime. Poduri ar fi mai corect, pentru că sunt două seturi de ruine.

Din păcate nu le cunosc povestea (dacă cineva ştie mai multe, aş aprecia dacă ar lăsa un comentariu). Am auzit că unele ar fi ruinele unul pod început de germani în cel de-al doilea război mondial (presupun că e vorba de pilonii groşi din imagine) iar celelalte ar fi rămăşiţele unui pod distrus de ruşi (picioarele mici din beton mai alb împreună cu capetele de pod din piatră cimentată şi rampă de pământ). O întrebare pertinentă ar fi „Peste ce treceau podurile astea?” şi asta pentru că acum terenul e uscat după cum se vede. Răspunsul ar fi legat de asanările din timpurile comuniste care au restrâns mult ceea ce era la vremea aceea gârla Lăţime. Ca să revenim la chestiuni contemporane, pe piciorul acela de pod scrie „Tulcenii vor pod la Galaţi” şi scrie de ceva vreme. Se pare că dorinţa nu se va împlini niciodată, odată cu construirea podului la Brăila care ar face un pod la Galaţi redundant cel puţin pentru nivelul actual de dezvoltare. Snif, snif...).

Cam asta a fost cu dealurile Bugeacului. Pentru a inspecta reperele amintite mai sus, se poate porni de la linkul pentru Dinogeţia, reperele menţionate fiind înregistrate şi ele pe hartă. Happy trailblazing!

1B cu 2

Venind furtunos dinspre Ploieşti către Buzău pe DN1B mergi paralel cu Subcarpaţii care se află mereu la mică distanţă. Judecând după numărul de cruci, drumul e unul destul de periculos aşa că aruncatul cu privirea în stânga spre dealuri e un sport riscant. Fii fără de grijă totuşi, vei avea ocazia la intrarea în Buzau unde, inexplicabil, pierzi prioritatea faţă de DN2 care vine de la Bucureşti. Inexplicabil după părerea mea pentru că volumul de trafic de pe ambele artere ar justifica o pasarelă, un racord special, ceva. E drept ca e banda a treia e rezervată şi practic traficul dinspre Bucureşti nu ar trebui să deranjeze, însă puţini şoferi îşi dau seama de asta şi aşteaptă ca şoseaua să fie liberă pe ambele sensuri ceea ce se întamplă destul de rar. Drept urmare se formează o coadă cu lungime variabilă dar îndestulătoare pentru a admira peisajul către stânga. Dacă nimereşti acolo la apus ai putea chiar să spui că ai noroc...

Valea Prahovei - scurt istoric

Toată lumea a auzit de ea, toată lumea a fost pe acolo, măcar în trecere. Eu personal nu-mi mai aduc aminte când am trecut prima oară pe acolo. Recent am petrecut din nou câteva zile pe acolo şi mi-am pus pentru prima oară întrebarea: Cum şi când au apărut aşezările respective pe acolo şi motivate de ce?

Deşi se pare că există dovezi că au existat aşezări în Epoca Bronzului, în perioada mai recentă Valea Prahovei a fost în general pustie. De-a lungul văii lipsesc artefactele romane ceea ce sugerează că până şi romanii au evitat zona preferând să treacă prin alte locuri. Acum poate părea o alegere dubioasă deoarece Valea Prahovei este una din cele mai lejere trecători spre Transilvania şi dispune de drum rutier, cale ferată şi, în curând, de o autostradă. Totuşi acestea s-au amenajat în vreo 200 de ani iar stâncile de la Posada nu prevesteau nimic bun pentru restul urcuşului aşa că ruta a fost ocolită mult timp.

Cum oamenii s-au aşezat în locuri mai ciudate cum ar fi deşertul sau arctica, o vale împădurită nu putea rămâne mult timp nelocuită. Măcăr un tâlhar, un cioban, un vânător sau ceva pustnic tot trebuia să ajungă pe acolo. Zis şi făcut, pe la 1581 era atestat documentar Schitul Sf. Nicolae de pe Molomot, undeva mai sus de cartierul Furnica din Sinaia de azi. Încet, încet a apărut şi un drum pentru care şi trecătoarea a început să fie folosită comercial (până atunci era folosită numai de ciobani).

Pe la 1650 apare a doua aşezare stabilă mai sus de Sinaia şi anume un han numit Slonul de Piatră construit undeva în apropiere de locul unde era fabrica de hârtie din Buşteni. Peste încă jumătate de secol apare prima aşezare serioasă – Mânăstirea Sinaia, ctitorită de Mihai Cantacuzino şi botezată aşa după muntele Sinai. În jurul acestei mânăstiri s-a ridicat şi o mică comunitate de 40 de suflete pentru a o sprijini.

Dezvoltarea adevărată o aduce din nou războiul şi anume austriecii care aveau nevoie de un drum ca să poată să trece în Sud pentru a se hârjoni cu turcii. Calea de acces fiind făcută, era nevoie numai de oameni ca să se ridice aşezări noi. Odată cu necazurile cu turcii de pe la 1800, o parte din oamenii fugiţi din Bucureşti s-au stabilit pe aici prin locuri numite spre exemplu „La Buşteni”. Ca de obicei drumul este un catalizator pentru orice comunitate şi la jumătatea secolului 19 existau deja comunităţile separate Sinaia, Poiana Ţapului, Buşteni, Azuga şi Predeal. Apar fabrici de sticlă (Azuga), de hârtie (Buşteni - fraţii Schiell amintiţi data trecută sunt responsabili de dezvoltarea aşezării Buşteni), cale ferată până la Sinaia şi apoi completă până la Braşov. În sfârşit, Valea Prahovei atrage atenţia noului rege Carol I care îşi stabileşte reşedinţa de vară la Sinaia. Odată cu Castelul Peleş apar şi alte vile Sinaia devenind relativ repede o staţiune de lux cu peste o sută de vile, grădină zoologică, băi, restaurante, cofetării...ce mai încoace şi-ncolo, apare „Perla Carpaţilor”. La începutul secolului 20 se construieşte funicularul de 16 km care deservea fabrica de hârtie, cel mai lung din estul Europei la acea vreme.

Valea Prahovei iese un pic şifonată din Primul Război Mondial dar îşi continuă traiectoria ascendentă. Se construieşte Monumentul Eroilor pe un vârf al Caraimanului şi în anii 30 se construieşte sanatoriul care mai târziu avea să devină hotelul de la Cota 1400. În epoca comunistă dezvoltarea continuă cu hoteluri de capacitate mare în Sinaia, telecabine în Sinaia şi Buşteni pentru acces uşor pe platou Bucegilor, pârtii de schi şi multe altele.

În vremurile mai recente Valea Prahovei şi-a reafirmat statutul de „Mamaia de la munte”. Densitatea de ATV-uri, amenajările pârtiilor de schi, renovarea hotelurilor, toate datorându-se apropierii de capitală şi de fiţele aferente unei cantităţi proporţionale de capital. Parte din fabrica de hârtie din Buşteni tocmai a fost demolată pentru a face loc cel mai probabil unor spaţii de cazare. S-a construit instalaţia de telegondolă de la Sinaia şi se construieşte în continuare mult. Dezvoltarea continuă deci, cum e şi normal. Atât timp cât vor exista bani de cheltuit în zonă, evoluţia în direcţia aceasta nu se va opri. Urmează autostrada şi un drum direct Buşteni-Râşnov şi Valea Prahovei o să arate mult diferit faţă de acum 150 de ani.

Ca o părere personală, Valea Prahovei mi se pare prea agitată/aglomerată/comercială. Impresia generală este tocmai asta: „impresii” multe, prea multe pentru o vale aşa strâmtă. Însă acolo unde sunt impresii de obicei sunt şi bani şi dacă tot facem o treabă măcar să o facem bine astfel încât şi străinii să îşi dorească să-şi cheltuiască banii pe Valea Prahovei, „Perla Carpaţilor” să fie spaima hotelierilor din ţările vecine.

Din punctul meu de vedere, Predealul e numai pentru schi, altfel e o staţiune foarte anostă. Peisajul e într-adevăr foarte frumos în Buşteni, Sinaia şi Poiana Ţapului şi cred că se poate găsi distracţie pentru fiecare, chiar dacă asta nu e neapărat un lucru bun. Ca localitate, frumoasă mi se pare numai Sinaia cu gara regală, castelul Peleş, construcţiile de epocă şi terasarea ei, deşi e aşezată cu spatele la Bucegi.

Pe final, câteva imagini dintr-o zonă mai liniştită (când nu trece niciun ATV) de pe Valea Prahovei, strada 30 Decembrie din Poiana Ţapului.

Partea bună e că Valea Prahovei este foarte aproape de Bucureşti şi de alte oraşe mari iar accesul se face pe cel dintâi drum al ţării. Partea proastă este că toată lumea ştie asta. Vacanţă plăcută!

De la fereastră

Partea bună la a fi cazat la mansardă într-o vilă în Poiana Ţapului undeva pe partea estică a văii este că dimineaţa ai parte de o privelişte excelentă – abruptul Bucegilor. Există şi părţi proaste dar nu le amintesc acum.

Din păcate priveliştea de la fereastră nu se preta unei panorame (imaginea de mai sus e doar partea centrală a vederii) din cauza unor vile şi a unor coşuri de fum de care puteai totuşi să faci abstracţie sorbind la ceai/cafea/lapte.

Tot aşa ingerând lichide calde, poţi admira şi mai toate reperele „man-made” de pe acest masiv (vizibile de jos adică). În dreapta se vede Caraimanul cu Monumentul Eroilor...

... monument ridicat pe la sfârşitul anilor ’20 în memoria soldaţilor căzuţi în Primul Război Mondial. Nu mai povestesc acum despre el, sper să o fac într-un episod viitor după ce îl văd mai aproape (da, singura dată când am urcat pe platoul Bucegilor era ceaţă şi nu am văzut decât Sfinxul şi Babele).

Tot în dreapta se vede, timid, vârful releului Coştila...

...releu care e vizibil în zilele senine de foarte departe. Eu l-am văzut de la Ploieşti într-o zi geroasă de decembrie şi sunt convins că se vedea şi de mult mai departe. La întrebarea care este cel mai înalt punct din Romania ai fi tentat să răspunzi vârful stâlpului cu plăcuţă pe care scrie Vf. Moldoveanu 2544m. Ei bine, această „onoare” o are releul Coştila al cărui vârf este situat la 2578 de metri peste nivelul mării (2498 ai muntelui şi 80 ai releului). Mai multe as vrea să scriu tot aşa într-un episod viitor însă cred că o să fie oarece probleme pentru că am tot căutat informaţii despre el şi nu am găsit nimic.

În stânga se vede hotelul de la Cota 1400, telecabina Sinaia cu staţia de la Cota 2000 şi alte instalaţii cu fire. Ultimul reper pe care vreau să-l menţionez se află direct în faţă, sus de tot pe marginea platoului. Este vorba despre o clădire relativ mică însă foarte îndrăzneaţă prin amplasare.

Am săpat un pic şi am aflat că este vorba de Cantonul Jepi sau, cum se numea la origine, Cantonul Schiel. El a fost construit ca adăpost pentru oamenii care lucrau la funicularul Brătei-Buşteni ce aparţinea fabricii de hârtie din Buşteni. Schiel pentru că aşa se numeau proprietarii de atunci ai fabricii, fabrică ce tocmai a dispărut din peisaj pentru totdeauna. Revenind la canton, el e situat pe traseul numit Jepii Mari şi arată cam asa din spate şi asa din laterală. Priveliştea arată cam aşa. Cred că e mult mai interesant un ceai la fereastră acolo sus. Din păcate doritorii vor trebui să mai aştepte; din câte am citit, de ceva vreme cantonul este închis.

Timbeeeer!

Duminica trecută am făcut o plimbare până la Cota 1400 (plimbare pentru că eram cazaţi în apropiere, în Poiana Ţapului). Drumul spre cotă pare bun la început, cât timp mai eşti în localitate însă după Furnica încep şanţurile, săpăturile şi în general, gropile. Drumul până sus nu merita când era asfaltul cât de cât întreg, acum e chiar o bătaie de joc.

De ultima dată când am fost, începutul traseului spre Poiana Stânii (Stâna Regală) e acum marcat clar şi este însoţit de un avertisment legat de posibilitatea confruntării cu mamifere mari şi brune.

Dacă la începutul traseului sus menţionat vântul bătea destul de tare ca să descurajeze urcatul pe acolo, sus la 1400 era de nesuportat aşa neechipaţi cum eram. Am stat 5 minute şi apoi ne-am urcat înapoi în maşină şi am coborât. De fapt am încercat să coborâm, pentru că, în scurtul răstimp cât am stat sus, la câteva serpentine mai jos un brad destul de gros decisese să-şi încheie socotelile cu verticalitatea, ajutat fiind de vântul puternic. Dacă ar fi să-mi dau cu părerea aş trage următoarea concluzie: bradul nu părea să fie bolnav şi s-a rupt lăsând un ciot de vreo 5 metri înălţime însă era fix la marginea culoarului nou creat pentru telegondola Sinaia, telegondolă care nu funcţiona din cauza vântului.

Era interesant dacă bradul cădea invers peste telegondolă, aşa doar a blocat câteva zeci de maşini. Când am ajuns şi noi în coloană pompierii erau deja veniţi de câteva minute şi curăţau trunchiul de ramuri. Atenţie deci, în duminca Paştelui, la prânz, un echipaj de pompieri, unul de la descarcerare, unul de jandarmi şi unul de poliţie au ajuns la faţa locului in maxim un sfert de oră. Deh, Valea Prahovei, buricul târgului.

Am căscat gura la toată operaţiunea care a durat cam un sfert de oră. Cel mai greu a fost să taie trunchiul pentru că drujbele cu care erau dotaţi (mai bine zis drujbiţele) aveau lama mai mică decât diametrul trunchiului şi cum pompierii nu sunt tăietori de lemne, nu se pricep la aşa ceva. Din fericire printre spectatori se afla cineva care „ştia cu drujba” şi a rezolvat rapid. Oricum felicitări pompierilor din Sinaia pentru promptitudine.

În altă ordine de idei, am fost din nou martorul unui fenomen din păcate destul de des întâlnit care poate fi ilustrat printr-un banc: Ce face românul când e prins într-o coloană de maşini? Nimic, pentru că românul nu e fraier să stea în coloană. Să ne înţelegem, e vorba despre un anumit tip de român, o specie aparte. Acela care aruncă hârtia pe jos, care stă ca vita în faţa uşilor de la metrou deşi urmează să coboarefoarte mulţi oameni, care lasă gunoiul în pădure după ce a fost la grătar, care parchează unde are chef şi alte câte şi mai câte.

Serios acum, lăsând la o parte mojiciile de Bucureşti cu depăşit pe linia de tramvai, avem următorul scenariu: eşti în pădure pe un drum şi în faţa ta maşinile stau oprite în coloană. De pe sensul celălalt nu vine nimic. Ce nivel de intelect e necesar ca să-ţi dai seama că oamenii aia sunt opriţi cu un motiv bine întemeiat? Faptul că sunt ieşiţi din maşini şi stau de vorbă ar trebui să sugereze o chestiune de durată. Ar trebui, însă pentru unii nu înseamnă nimic şi se apucă să depăşească.

Nu era vorba de proverbiala jmecherie direct proporţională cu preţul maşinii, părea să fie mai mult legat de iniţialele judeţului CL, IL, DJ. Ciudat, B-urile stăteau cuminţi. Salut pe această cale Santa Fe-ul argintiu şi Loganul MCV roşu şi pe restul care au trebuit să urce în pădure ca să lase loc pentru traficul care urca, după eliberarea drumului.

Lăsând gluma la o parte, sigur că de fapt problema nu ţine de intelect, ci de atitudine. Europa zisei? Mai e cale lungă monşer, cale lungă...