Asta am făcut de 1 mai. Am spus trailblazing pentru că nu am urmat o cărare sau un drum. Terenul o permite şi, spre deosebire de munţi, nu e (prea) periculos să faci asta.
Care sunt dealurile Bugeacului vă întrebaţi? Ei bine, este vorba despre dealurile care se văd în imediata apropiere a oraşului Galaţi, peste Dunăre. Sunt ultimele ridicături de pământ legate de munţii Dobrogei, fiind de asemenea cele mai nordice şi mai vestice în acelaşi timp. Poate de asta au şi primit denumirea aceasta, de la Câmpia Bugeacului care se întinde la nord de braţul Chilia, în Ucraina. Aceste dealuri - zice-se - ar fi responsabile, geologic vorbind, de felul în care curge Dunărea prin aceste locuri, anume pentru Cotul Pisicii.
Dealurile acestea le cunosc destul de bine pentru că le cutreieram cu bicicleta când eram mai prin liceu. Chestiune de availability, carnet nu aveam şi era singurul loc interesant în apropiere. Odată cu maşina orizontul s-a deschis şi mersul pe dealurile Bugeacului a cam fost abandonat. Adevărul e că nu am mai fost la pas pe ele de ceva vreme deşi am trecut de foarte multe ori pe lângă, în maşină. Tot adevărat e că s-au schimbat câteva lucruri de atunci, lucruri pe care o să le menţionez un pic mai încolo.
Nu vă gândiţi la nimic spectaculos, dealurile Bugeacului sunt doar nişte dealuri mici, stâncoase pe alocuri şi împădurite artificial pe anumiţi versanţi. Împadurit e impropriu spus pentru că sunt pâlcuri rare de copaci menite să oprească alunecarea stratului şi aşa destul de subţire de pământ. Sunt şi câteva zone foarte abrupte şi stâncoase la care trebuie să ai grijă (de asta spuneam că dealurile astea nu sunt prea periculoase).
Dealurile acestea rezervă şi niste surprize, de exemplu primul deal, cel mai apropiat de Galaţi, are în vârf (cota 68 dacă memoria nu mă înşeală) rămăşiţele unei cazemate germane din Primul Război Mondial. La fel şi al doilea vârf. De fapt, dealurile acestea sunt înţesate cu ruine de cazemate germane. Cum le cunosc originea? Pai din povestirile altora şi din inscripţiile de pe şinele de tren folosite ca armătură; oţelul Krupp a ajuns şi prin Dobrogea.
Fauna e una obişnuită pentru stepă: iepuri, vulpi, broaşte ţestoase (din care am găsit vreo două) şi am auzit că ar fi şi şacali (da, şacalii au ajuns şi în Romania, nu e o glumă, am râs şi eu însă vânătorii au şi ei forumurile lor şi toţi zic că ar fi).
Nu în ultimul rând, dealurile oferă un punct panoramic pentru zonă pentru simplul fapt că în rest e doar câmpie. Ziua de 1 mai 2008 s-a dovedit cam capricioasă, închisă şi cu ceva ploaie, soarele a ieşit abia când ne-am întors la maşină. În consecinţă avantajul de a mă putea căţăra până la punctul de panoramă a devenit nul. Am totuşi câteva imagini care vin şi cu explicaţii.
În imaginea de mai sus este gloriosul drum comunal 65, o noutate în zonă. Noutate însemnând că acum cam 10 ani nu era. Îmi aduc aminte când l-am parcurs cu bicicleta şi era doar un dig cu piatră spartă proaspătă pe el, pe care de fapt nu se putea merge cu bicicleta şi am preferat tot vechiul drum de pământ. Drumul duce la Grindu sau Pisica cum e cunoscut satul pentru gălăţeni. Satul era accesibil doar pe apă până în anii 80 înconjurat fiind din trei părţi de un fel de junglă/deltă care adăpostea şi multe pisici sălbatice, de unde şi numele. În anii 80 s-a construit digul de la Dunăre. Astfel s-a putut asana toată suprafaţa dintre dig şi dealuri. Pe unde trece acum drumul comunal era suprafaţă inundabilă, în general un ansamblu de mlaştini şi bălţi care devenea un mare lac atunci când Dunărea venea mare. Când m-am nascut eu treaba era deja terminată astfel că pentru mine Lacul Crapina, de exemplu, e doar pată albastră pe unele hărţi mai vechi. Tot ce a rămas este balta de la Lăţime şi lacul Jijila (care în ultimii ani şi-a înjumătăţit suprafaţa sub ochii mei). But I digress...
Alte imagini: nu rezist şi pun o imagine cu flori...
...şi asta pentru că nu am văzut niciodată aşa colorate dealurile astea (probabil e de vină primavara asta cu ploile ei).
O privire aţintită aspura mea din iarbă...
...privire de mic carnivor, după canini.
Alte carnivore, de data asta vii şi alerte, erau câinii de la cele câteva turme de oi întâlnite.
Prompţi, au început să latre de la jumătate de kilometru şi au pornit în „întâmpinarea” noastră imediat. Noroc de două lucruri, dealurile sunt pline de piatră sfărămată cu veleităţi de proiectil iar fiecare avea în dotare o bâtă-ciomag. Evident că o confruntare cu turma de câini nu era deloc pe lista mea cu lucruri de făcut de 1 mai. Am zis turmă pentru că până la urmă nu au îndrăznit să se apropie la mai mult de 30 de metri de noi. Fiecare a avut de câştigat; eu mi-am păstrat pantalonii intacţi iar ei craniile.
Plimbarea pe dealuri a fost circulară, punctul cel mai îndepărtat atins fiind un deal în dreptul cetăţii Dinogeţia. Cetatea se vede de pe şoseaua spre Tulcea, pe stânga, un pic înainte de a intra în pădurea de salcâm de la Garvăn. Dinogeţia aceasta este se pare a doua încarnare, din secolele 4-6, prima fiind undeva la vărsarea Siretului în Dunăre. O vedere din satelit aveţi aici.
Interesant este că, deşi era 1 mai, la cetate se lucra la restaurare, mai exact la unul dintre turnuri care a fost dezgropat.
Mă bucur că se face ceva şi pentru Dinogeţia, după ce am văzut că la Enisala se lucrează. Şi la Dinogeţia se percepe o taxă pentru vizitare, din câte ţin minte şi văd că foloseşte la ceva.
Întoarcerea la maşină (pe care o lăsasem la fântâna de la Lăţime) am făcut-o de-a lungul şoselei.
Indicatorul negru şi drumul lateral care se vede în dreapta au legătură cu altceva nou apărut pe aceste meleaguri şi anume Mânăstirea Dinogeţia care nu exista acum 10 ani.
Până să ajungem la maşină trecem şi pe lângă monumentul de piatră restaurat acum vreo 10 ani dar care a ajuns iarăşi într-o stare rea. E vorba despre un mic obelisc cu caractere chirilice.
Din fericire există şi explicaţie în limba română, scrisă pe o placă de fier ruginită. Astfel, poţi să afli că războiul din 1877 s-a terminat foarte repede pentru Evgheni Vasilev şi încă alţi 10 oameni în noaptea dintre 9 şi 10 iunie 1877 când armata rusă a trecut în Dobrogea pe la Galaţi. Sublocotenentul Vasilev împreună cu ceilalţi 10 camarazi (de grade inferioare se menţionează acolo, fără nume) făceau parte din regimentul Reazansk în avangardă şi au avut împreună dubioasa onoare de a deveni primele victime din partea rusă. Ca şi în alte domenii, ca să fii ţinut minte trebuie să fii între primii 10...
Ultimele lucruri care pot trezi un oarecare interes, pe lângă alte câteva cazemate, sunt ruinele de pod din zona Lăţime. Poduri ar fi mai corect, pentru că sunt două seturi de ruine.
Din păcate nu le cunosc povestea (dacă cineva ştie mai multe, aş aprecia dacă ar lăsa un comentariu). Am auzit că unele ar fi ruinele unul pod început de germani în cel de-al doilea război mondial (presupun că e vorba de pilonii groşi din imagine) iar celelalte ar fi rămăşiţele unui pod distrus de ruşi (picioarele mici din beton mai alb împreună cu capetele de pod din piatră cimentată şi rampă de pământ). O întrebare pertinentă ar fi „Peste ce treceau podurile astea?” şi asta pentru că acum terenul e uscat după cum se vede. Răspunsul ar fi legat de asanările din timpurile comuniste care au restrâns mult ceea ce era la vremea aceea gârla Lăţime. Ca să revenim la chestiuni contemporane, pe piciorul acela de pod scrie „Tulcenii vor pod la Galaţi” şi scrie de ceva vreme. Se pare că dorinţa nu se va împlini niciodată, odată cu construirea podului la Brăila care ar face un pod la Galaţi redundant cel puţin pentru nivelul actual de dezvoltare. Snif, snif...).
Cam asta a fost cu dealurile Bugeacului. Pentru a inspecta reperele amintite mai sus, se poate porni de la linkul pentru Dinogeţia, reperele menţionate fiind înregistrate şi ele pe hartă. Happy trailblazing!
No comments:
Post a Comment