Gaudeamus Igitur!

M-am învrednicit şi, sâmbătă, pe o căldură nepotrivită, am luat parte la ceremonia de absolvire a Politehnicii Bucureşti, nu de curiozitate ci în calitate de absolvent. Roba mea era din aia naşpa care se închide numai sus aşa că semăna mai mult cu o pelerină cu mâneci. Toca (sau cum i-o fi zicând) nu avea ciucure însă era deformată groaznic cu fiecare colţ îndreptat în altă direcţie şi în alt plan, făcându-mă să semăn cu un arlechin. Arătam deci ridicol şi totul a fost imortalizat pe vecie în mii de poze (afirmaţia e un pic pleonastică, mai corect ar fi: arătam mai ridicol decât ceilalţi greieri uriaşi care călcau în picioare peluza din faţa Sălii Palatului, sâmbătă dimineaţa).

Cu toate astea m-am simţit foarte bine. Am stat alături de aceeaşi oameni cu care am împărţit ultimii 5 ani din viaţă. Cu mulţi dintre ei nu ştiu când mă voi mai întâlni, cu câţiva dintre ei chiar m-aş lipsi de o reuniune şi cu alţii, şi mai puţini, aş vrea să nu pierd legătura niciodată. Cine ştie unde ajungem fiecare, fir-ar ea să fie de globalizare...

Ne-au vorbit diverşi oameni (printre care, dl. Radu Coşarcă, în calitate de absolvent de Politehnică, a ţinut discursul cel mai ok – poate puţin prea „Yo! Check dis out!” pentru gustul meu, însă oricum mult mai interesant decât cele care au urmat cărora le lipsea doar începutul „Dragi Tovarăşi!”), ni s-au prezentat şefii de promoţie şi premianţii de la olimpiade, am cântat „Gaudeamus”, am spart baloane, am aplaudat şi am aruncat cu tocile în sus (unii mai tare decât alţii, nu-i aşa Septi? :) ).

Pe parcusul întregii operaţiuni în cadrul căreia am fost declarat inginer promoţia „Nicolae Vasilescu-Karpen” n-am prea conştientizat momentul. Singura excepţie a fost momentul în care am strigat jurământul, jurământ al cărui cuvinte deja nu mi le mai amintesc însă senzaţia o voi ţine minte ceva mai mult.

De la eveniment am şi câteva sute de imagini, care mai de care mai slabe din punct de vedere tehnic dintre care le-am ales pe cele mai acceptabile şi le-am pus mai jos cu titlu informativ.

Sectorul galben
Granita dintre sectorul galben şi cel propriu, roşu.

Dl. Coşarcă, „representing”.

Şi una de ansamblu al cărei autor nu sunt eu. Paul, până îşi face blog, mi-a dat voie să o folosesc aici.
Somewhat later edit: În numărul 14 al publicaţiei "Univers ingineresc" (care mi-a căzut în mână absolut întâmplător) am dat peste un articol despre această Festivitate de încheiere. În cadrul articolului erau reproduse şi "Ordinul rectorului" şi Jurământul de inginer al căror conţinut nu îl reţinusem pe moment. Aşadar, iată "Ordinul rectorului": "Eu, Ecaterina Andronescu, învrednicită ca rector al UPB cu sprijinul nemijlocit al corpului profesoral al facultăţilor, constat că aţi împlinit condiţiile impuse de lege şi de UPB, sunteţi demni de a profesa în specializarea în care v-aţi pregătit şi vă declar ingineri Promoţia Nicolae Vasilescu Karpen. Prezentul ordin vă încarcă şi cu responsabilitatea păstrării prestigiului şcolii, pe care aveţi nobila misiune de a-l apară şi de a-l creşte. Vivat, Crescat, Floreat!"
Şi jurământul inginerului: "Eu, absolvent al UPB, promoţia 2008 Nicolae Vasilescu Karpen, jur să-mi construiesc traiectoria prin viaţă în respect, cinste, corectitudine şi demnitate, pentru mine şi pentru profesia aleasă. Jur să apăr prestigiul şcolii în care m-am format şi al cărei ambasador devin. Aşa să-mi ajute Dumnezeu".

Răsărit în (din) Regie

Cum ziceam, joia trecută aveam de prins un tren de dimineaţă aşa că m-am trezit în primul sfert al zilei. Aşa am prins si fazele târzii ale răsăritului când soarele se chinuie să iasă dintre copaci şi blocuri deşi el a ieşit de după orizont de ceva vreme.

În timp ce încercam diverse încadrări (şi mai aruncam şi câte un ochi la ceas ca să nu pierd trenul) mi-am dat seama că e unul din ultimele răsărituri pe care le prind aici în Regie. Au trecut aproape 5 ani de când m-am stabilit în chestia asta care se vrea campus universitar însă urmează o schimbare cât de curând, şi nu mă refer strict la bârlog. M-am săturat de tot ceea ce înseamnă cămin însă m-am săturat şi de şcoală, sunt 18 ani (omg!) de când mă tot „pregătesc”.

Luni pe vremea asta o să pot să folosesc prefixul „ing.”. Chiar dacă m-am săturat, percepţia este că ultimii 5 ani s-au dus fantastic de repede, la fel cum au zburat şi cei 4 ani de liceu. Acum începe cu totul şi cu totul altceva. Ce şi cum va fi sunt mari necunoscute însă am dreptul (şi poate chiar obligaţia) să fiu optimist. Să zicem că soarele răsare şi ziua promite să fie una frumoasă.

„Soarele rotund şi palid se prevede printre...pomi?!”

BTC la răsarit de data asta.

Şi două de ansamblu cu rasaritul de Regie, cum am promis.

Despre hobby-uri

Întotdeauna am fost de părere că numărul şi amploarea hobby-urilor dintr-o societate este un indicator bun al nivelului de trai din societatea respectivă. Asta pentru că noţiunea de hobby implică de cele mai multe ori petrecerea timpului prin metode neproductive. De asemenea o mare parte din hobby-uri implică şi anumite costuri, unele chiar foarte mari. În concluzie, cine are resurse de consumat pe activităţi relaxative o duce, aş putea spune, bine.

De-a lungul istoriei majoritatea covârşitoare a oamenilor a dus-o prost spre foarte prost ţelul de zi cu zi fiind supravieţuirea. Astfel noţiunea de hobby a căpătat înţeles pentru mase relativ târziu. La noi chiar foarte târziu din motivele mai sus menţionate, adică corelaţia cu nivelul de trai. Când mâncarea e raţionalizată e greu să te gândeşti ce timbre îţi lipsesc din colecţie.

Ca să ilustrez mai bine ideea, am să reproduc o întâmplare anecdotică din epoca comunistă pe care am citit-o nu mai ştiu unde: Doi alpinişti (rara avis în vremea respectivă) urcau pe un munte pe vreme rea cu ploaie şi frig. La un moment dat ei se întâlnesc cu un cioban care îi întreabă ce caută pe acolo. Ei îi răspund că vor să urce pe vârful muntelui. Evident (pentru cioban) apare întrebarea: cu cât sunt platiţi cei doi ca să urce în vârf? Cei doi încearcă să-i explice că o fac din plăcere însă ciobanul se supără că aceştia nu vor să-i spună suma şi îşi bat joc de el. Într-un final, ca să-l îmbuneze, unul din ei îi explică ciobanului că de fapt vor primi o maşină amândoi (nu câte una de fiecare) dacă ajung pe vârf, răspuns care satisface întrucâtva pe cioban. Bineînţeles că ciobanul nu avea cum să înţeleagă faptul că doi oameni urcă muntele din plăcere fără să fie plătiţi pentru că statutul lui de cioban nu permitea zile libere de umblat hai-hui pe coclauri iar de dat bani pe echipamente de munte nu putea fi vorba.

Odată ieşiţi din comunism, am avut primele contacte cu societatea vestică, prin televizor mai întâi. Mie mi se părea fascinant că în alte ţări oamenii pot să umble în timpul liber pe plajă cu detectorul de metale pentru a găsi diverse obiecte metalice; că pot să-şi ocupe timpul restaurând sau construind de la zero echipamente, vehicule şi arme cărora le-a trecut timpul de demult; că pot să se îmbrace cu costume de epocă duminica şi să facă parade; că pot să se strângă duminica pe un circuit şi să facă curse cu maşini făcute să se ciocnească între ele (ce decadenţă, cum să strici aşa maşinile pentru distracţie?); că se pot strânge în grupuri care merg cu maşini speciale pe teren accidentat; că pot să stea ore în şir să pozeze păsări sau alte animale; că pot să aibă o grădină cu orhidee pe care să le hibridizeze pentru a obţine soiuri noi; că pot să aibă comunităţi si forumuri în care să se discute numai pe un subiect obscur cum ar fi cuirasatele din cele două războaie mondiale; şi câte şi mai câte. Toate, numai din plăcere şi mai ales pentru că pot.

Cumva în mintea mea s-a format o asociere între hobby-uri şi bunăstare. M-am bucurat de fiecare dată când am văzut ceva cu caracter de hobby la noi şi l-am văzut ca pe un semn al evoluţiei. Am văzut oameni care se plimbă cu caiacul, oameni care pleacă cu maşinile la offroad, oameni care merg prin munţi cu bicicletele, oameni care se dau cu parapanta, oameni care ies la pescuit nu ca să-şi prindă masa de prânz, oameni care colecţionează (monede, timbre, imagini etc.), oameni care ies în poligon şi trag la talere, etc. Aşa ajungem la capitolul internet care a deschis o lume întreagă de hobby-uri. Au apărut de ceva timp şi la noi forumuri în care se discută despre navele militare (aşa am şi obţinut informaţii despre canoniera Eugen Stihi), despre ciclism, despre vânătoare, despre pescuit, despre tuning, despre motoare, despre off-road, despre muzică şi chiar şi despre nişte chestii care ar putea fi considerate excentricităţi, cum ar fi despre mijloacele de transport în comun.

Azi am fost surprins să dau peste un site care conţine imagini cu aproape toate mijloacele de transport în comun din marile oraşe din România (cred că sunt câteva zeci de mii de imagini, numai pentru Bucureşti sunt 10.000 de imagini). Altfel cum aş fi putut eu să aflu că tramvaiele alea SH din Galaţi sunt vechi de 50 de ani şi sunt la origine din Frankfurt şi Rotterdam? Aceeaşi persoană deţine şi o colecţie la fel de impresionantă de imagini (aprox. 5000) cu locomotive româneşti. Toate imaginile sunt clasificate în funcţie de tip, locaţie, linie pe care operează şi sunt la liber pentru folosire de către oricine. Utilitatea unor astfel de colecţii este cel puţin discutabilă însă ele există. Cineva îşi permite să aibă o astfel de ocupaţie.

Aştept cu interes apariţia unor hobby-uri şi mai excentrice la noi în ţară.

Hienele fac scandal

Motto:

„Ma so che le sostanze son' di gradimento / A quei signori che siedono in parlamento.” Club Dogo-Mi hanno detto che

Din categoria citim şi ne distrăm, avem o ştire din Cizmă care sună cam aşa: doi ziarişti, şi anume Davide Parenti şi Matteo Viviani, au fost amendaţi şi împiedicaţi să difuzeze la televizor o ştire care încălca „la privacy di deputati e onorevoli”. Ce au făcut cele două hiene? (nu e o insultă, e vorba despre numele emisiunii găzduite de cei doi). Pai s-au dus prin Parlament şi prin diverse metode au păcălit 50 de deputaţi şi 16 senatori să le dea probe pentru teste antidrog. Amuzamentul acum începe pentru că dintre aceste teste 16 au ieşit pozitive pentru cannabis şi 4 pentru cocaină. Adică unul din trei „onorabili” sunt droghişti. Curtea de Casaţie a hotărât că asocierea rezultatelor cu numele unor persoane ar fi ilegală şi de asemenea că cei doi au adus o ofensă imaginii publice şi onorabilităţii instituţiei respective şi că de acum încolo în ochii publicului toţi membrii instituţiei ar putea fi suspectaţi de consum de droguri. Hardi-har-har. Mă rog, cei doi ziarişti au încasat o amendă şi s-a pus de un mic scandal.

Zilele trecute citeam că situaţia economică în Italia e nu roză. Conform raportului despre starea naţiunii publicat de Istat (Institutul naţional de statistică) 14% dintre familiile italiene termină luna cu dificultate, 28% nu fac faţă unei cheltuieli neprevăzute de 600 de euro şi 66% declară că nu pune deoparte nimic. Oare e legat de faptul că o parte din aleşii lor sunt droghişti? Probabil că nu.

Revenind la italienii high (high up in the hierarchy, of course), acum în Cizmă se discută despre cenzură, despre limite deontologice ale jurnalismului şi despre posibilitatea introducerii testelor obligatorii anti-drog pentru parlamentari. Evident, lucrul cel mai amuzant în toată poveste este că cei care fac legile anti-drog sunt nişte drogaţi. Wahahaha...

Sunt tare curios ce rezultate ar da o iniţiativă similară la noi în Parlament, un test anti-drog pentru generaţia tânără şi eventual un etilotest pentru cei de modă veche. La câtă gălăgie au făcut la introducerea camerelor de filmat care nu-i lasă să voteze cu mai multe cartele sau să aţipească puţin între două moţiuni e clar că mai durează. Iar curaj pentru o acţiune ca a hienelor nu cred că are cineva din presa românească. Până atunci rămânem doar cu zvonuri şi presupuneri.

Maci şi vagoane

Cum povesteam data trecută, dimineaţa zilei de joi mi-am petrecut-o în tren. Mi-am ales trenul de dimineaţă spre Galaţi nu degeaba ci ca să am priză pentru laptop. Bateria e în comă de gradul 4 şi eu trebuia să finisez lucrarea de diplomă aşa că IC575 era singura soluţie ca să nu pierd 4 ore aiurea. Zis şi făcut, imediat ce am urcat în tren m-am făcut stăpân pe o priză şi m-am pus pe muncă. Cu un oarecare zel aş putea spune, pentru că nu-mi aduc aminte cum am ajuns în staţia Făurei. Abia acolo m-am uitat prima dată pe fereastră (deşi în mod normal staţia Făurei nu prea merită deranjul). În perioada aceasta a anului să zicem că merită pentru că e invadată de mii de maci aşa că am făcut o pauză şi am scos aparatul foto...

Triumph

Joi de foarte dimineaţă ieşeam de la metrou la Gara de Nord pe scara rulantă spre casele de bilete. Ora fiind obscenă eu nu eram perfect treaz şi contemplam posibilitatea unui mic pui de somn de-ampicioarelea pe scara rulantă. Era starea aia în care mintea nu dă încă scânteie pe toţi cilindrii şi umbli ca teleghidat fără însă să fii absorbit de cine ştie ce griji. ("-Ce faci, bade? Sezi şi cugeţi? -Nu, doar şed..."). Din fericire cei de la Triumph au avut grija să coloreze zona, de altfel foarte anostă, cu ceva „înviorător”. Din păcate, pentru mine, la ora aia atenţia vine în cantităţi limitate şi nu e în niciun caz distributivă aşa că sfârşitul benzii rulante m-a prins oarecum nepregătit. Cum orice eveniment de felul acesta (brusc şi neaşteptat) are darul să te trezească complet, zece minute mai târziu eram pe locul meu în tren şi scriam de zor la lucrarea de diplomă. Merci Triumph!

*da?

Sâmbătă după-amiază, parcul Tineretului – parc destul de ok, măcar din punct de vedere al dimensiunilor şi varietăţii reliefului. Inevitabil, parcul e destul de populat la ora respectivă, populat cu elemente din multe pături sociale, ca să zic aşa. Evident, elementele care ies în evidenţă sunt cele „minoritare”. O familie extinsă (să fie 2 sau 3 generaţii?) se distrează de minune – fac baie în lac. Nu contează că e interzis sau că apa aia nu e bună nici de spalat pe jos, ei se simt bine. Stropesc, urlă (de fapt rag), înjură, păstrând totul între ei.

Bineînţeles, m-aş fi lipsit cu plăcere de această întâlnire pe care am perceput-o ca neplăcută. Dar acum vine şi analiza: Zilele astea se vorbeşte mult de cocalari, piţipoance şi emo. Dacă ultima tipologie este privită mai mult ca o curiozitate perfectă pentru batjocura, prima tipologie este frecvent considerată un motiv pentru care „ţara e de căcat”, „ţara se duce de râpă”, „ţara merge în jos” sau, că tot e la modă, un motiv pentru care „n-ai cu cine”. În timp ce prima afirmaţie e discutabilă, tare aş vrea să îmi explice cineva de unde provine ideea că totul merge spre rău în ţara asta.

Ca o paranteză, există persoane care se complac în a întreţine ideea de mai sus, persoane care trăiesc zi de zi într-o aparentă scârbă atroce faţă de ţara pe care o populează. De cele mai mult ori este vorba despre cazuri patologice de blazaj, relativ uşor de recunoscut: Salariu de obicei peste medie, cei mai multi sunt absolvenţi de studii superioare şi au ieşit „pe afară” de mai multe ori unde au văzut ce e aia „civilizaţie”. Şi totuşi nu pleacă, deşi trăiesc în fiecare zi drama de a se trezi într-o oliţă de noapte. Îi ştiţi şi voi, sunt aceia care, după spusele lor, trăiesc într-o ţară numită „Românica” şi pe care aş putea să-i numesc „românaşi”. Tuturor dau sfaturi dramatice de genul: "Frate, scapă cât mai poţi!". Străinii care vin pe la noi zic că am fi mult prea nervoşi şi stresaţi. Mi se pare şi normal să fii nervos dacă eşti de părere că trăieşti într-o ţară de căcat. Şi atunci întrebarea de bază este, dacă eşti aşa nemulţumit, de fapt de ce nu pleci?

Discuţia e complicată şi are multe ramificaţii. Da, banii sunt mai mulţi „dincolo”, asistenţa medicală e mai bună „dincolo”, drumurile sunt mai bune „dincolo”, educaţia e mai bună „dincolo” (traficul...mmm, not so much). Dacă astea sunt motivele pentru o plecare şi nu te ţine nimic aici atunci totul e perfect. Ura şi la gară! Vestea proastă este că elementul cocalar nu dispare, cel puţin în oraşele mari. Nu mă refer la cocalarii noştri ci la ai lor. Da, cocalarul nu este invenţie românească aşa cum nici maneaua nu este.

La noi cocalarul este o etichetă aplicată de o societate intolerantă. Da, românii nu prea ştiu ce e aia toleranţă însă vor învăţa pentru că am intrat cu toţii în hora asta care se cheamă Uniunea Europeană. Vrei civilizaţie? Bun, na civilizaţie dar ia şi o porţie de diversitate cu ea. Ei bine, cocalarul e parte din diversitatea aceea. Atât ştie, asta îi place, aşa se exprimă şi ar trebui acceptat ca atare atât timp cât nu încalcă legile. Cât am umblat prin puţinele oraşe europene pe care le-am vizitat, am văzut câteva chestii pe care le-aş putea numi „disturbing” şi care, deşi nu atentau cu nimic la integritatea mea fizică, tot mă deranjau sau mă scârbeau. Nu semănau cu cocalarii de viţă românească dar, în esenţă, efectul era pentru mine acelaşi. Da ştiu, şi eu mai am mult de învăţat la capitolul toleranţă dar măcar îmi dau seama că am o problemă :).

Bun, sunt un pic intolerant şi vreau linişte (conceptul de linişte e foarte ambiguu, fiecare îl vede altfel). Unde mă duc ca să fie ok? Păi o idee bună ar fi o ţară din aia care se termină în „-da” şi e la o latitudine ceva mai mare cum ar fi Finlanda, Irlanda, Islanda, Canada sau Noua Zeelandă. Acolo nu se întâmplă niciodată nimic poate şi pentru că este prea frig ca să se întâmple ceva. Locuitorii sunt „chill” la propriu şi la figurat şi totul merge ceas (sau aşa am eu impresia). Din pacate asta îmi sună a locaţie faină pentru pensie.

Se pare totuşi că, până mă decid dacă vreau sau nu să fac o mutare mai spre soare-apune, voi gusta din viaţa de corporatist de Bucureşti să văd unde duce drumul acesta...