*da?

Sâmbătă după-amiază, parcul Tineretului – parc destul de ok, măcar din punct de vedere al dimensiunilor şi varietăţii reliefului. Inevitabil, parcul e destul de populat la ora respectivă, populat cu elemente din multe pături sociale, ca să zic aşa. Evident, elementele care ies în evidenţă sunt cele „minoritare”. O familie extinsă (să fie 2 sau 3 generaţii?) se distrează de minune – fac baie în lac. Nu contează că e interzis sau că apa aia nu e bună nici de spalat pe jos, ei se simt bine. Stropesc, urlă (de fapt rag), înjură, păstrând totul între ei.

Bineînţeles, m-aş fi lipsit cu plăcere de această întâlnire pe care am perceput-o ca neplăcută. Dar acum vine şi analiza: Zilele astea se vorbeşte mult de cocalari, piţipoance şi emo. Dacă ultima tipologie este privită mai mult ca o curiozitate perfectă pentru batjocura, prima tipologie este frecvent considerată un motiv pentru care „ţara e de căcat”, „ţara se duce de râpă”, „ţara merge în jos” sau, că tot e la modă, un motiv pentru care „n-ai cu cine”. În timp ce prima afirmaţie e discutabilă, tare aş vrea să îmi explice cineva de unde provine ideea că totul merge spre rău în ţara asta.

Ca o paranteză, există persoane care se complac în a întreţine ideea de mai sus, persoane care trăiesc zi de zi într-o aparentă scârbă atroce faţă de ţara pe care o populează. De cele mai mult ori este vorba despre cazuri patologice de blazaj, relativ uşor de recunoscut: Salariu de obicei peste medie, cei mai multi sunt absolvenţi de studii superioare şi au ieşit „pe afară” de mai multe ori unde au văzut ce e aia „civilizaţie”. Şi totuşi nu pleacă, deşi trăiesc în fiecare zi drama de a se trezi într-o oliţă de noapte. Îi ştiţi şi voi, sunt aceia care, după spusele lor, trăiesc într-o ţară numită „Românica” şi pe care aş putea să-i numesc „românaşi”. Tuturor dau sfaturi dramatice de genul: "Frate, scapă cât mai poţi!". Străinii care vin pe la noi zic că am fi mult prea nervoşi şi stresaţi. Mi se pare şi normal să fii nervos dacă eşti de părere că trăieşti într-o ţară de căcat. Şi atunci întrebarea de bază este, dacă eşti aşa nemulţumit, de fapt de ce nu pleci?

Discuţia e complicată şi are multe ramificaţii. Da, banii sunt mai mulţi „dincolo”, asistenţa medicală e mai bună „dincolo”, drumurile sunt mai bune „dincolo”, educaţia e mai bună „dincolo” (traficul...mmm, not so much). Dacă astea sunt motivele pentru o plecare şi nu te ţine nimic aici atunci totul e perfect. Ura şi la gară! Vestea proastă este că elementul cocalar nu dispare, cel puţin în oraşele mari. Nu mă refer la cocalarii noştri ci la ai lor. Da, cocalarul nu este invenţie românească aşa cum nici maneaua nu este.

La noi cocalarul este o etichetă aplicată de o societate intolerantă. Da, românii nu prea ştiu ce e aia toleranţă însă vor învăţa pentru că am intrat cu toţii în hora asta care se cheamă Uniunea Europeană. Vrei civilizaţie? Bun, na civilizaţie dar ia şi o porţie de diversitate cu ea. Ei bine, cocalarul e parte din diversitatea aceea. Atât ştie, asta îi place, aşa se exprimă şi ar trebui acceptat ca atare atât timp cât nu încalcă legile. Cât am umblat prin puţinele oraşe europene pe care le-am vizitat, am văzut câteva chestii pe care le-aş putea numi „disturbing” şi care, deşi nu atentau cu nimic la integritatea mea fizică, tot mă deranjau sau mă scârbeau. Nu semănau cu cocalarii de viţă românească dar, în esenţă, efectul era pentru mine acelaşi. Da ştiu, şi eu mai am mult de învăţat la capitolul toleranţă dar măcar îmi dau seama că am o problemă :).

Bun, sunt un pic intolerant şi vreau linişte (conceptul de linişte e foarte ambiguu, fiecare îl vede altfel). Unde mă duc ca să fie ok? Păi o idee bună ar fi o ţară din aia care se termină în „-da” şi e la o latitudine ceva mai mare cum ar fi Finlanda, Irlanda, Islanda, Canada sau Noua Zeelandă. Acolo nu se întâmplă niciodată nimic poate şi pentru că este prea frig ca să se întâmple ceva. Locuitorii sunt „chill” la propriu şi la figurat şi totul merge ceas (sau aşa am eu impresia). Din pacate asta îmi sună a locaţie faină pentru pensie.

Se pare totuşi că, până mă decid dacă vreau sau nu să fac o mutare mai spre soare-apune, voi gusta din viaţa de corporatist de Bucureşti să văd unde duce drumul acesta...