Pe-un picior de plai

Să zicem că mergi cu maşina dinspre Sfântu Gheorghe spre Tuşnad. Să zicem că în Bixad faci dreapta pe puţin circulatul DN11B care face legătura cu Târgu Secuiesc. Drumul e pitoresc, curbe fără asfalt, doar piatră cubică, pădure de foioase etc. Până la Târgu Secuiesc nu mai e altceva decât Hotelul Best Western de la Balvanyos dar pe tine nu te interesează asta. Înainte să ajungi la hotel faci stânga pe un drum care nu a mai văzut asfalt de demult, drum care urcă la Lacul Sfânta Ana, drum care urcă destul de şerpuit prin pădure. La un moment dat dai de un petec de drum dintr-un luminiş loc care serveşte şi drept intrare în rezervaţie. Aici vei fi taxat în acord cu intenţiile (jos la lac - 10 lei, sus la camping - 5 lei). Tot aici ai şi posibilitatea să te dai jos din maşină şi să admiri contemplativ (sau să contempli admirativ – n-are importanţă, oricum cred că e pleonastic) peisajul.

PS: Da, Miscellanea se întoarce pentru scurt timp la activitatea iniţială şi anume relatări din locuri pe unde subsemnatul a pus piciorul. Mai urmează câteva episoade, nu ştiu câte. Cel puţin unul va fi mare şi va trata Tinovul Mohoş. Cine nu ştie ce e aceea un tinov, să rămână pe recepţie – o sa fie moderat de interesant.

Trag un claxon

Azi la metrou la Semănătoarea: Tocmai coborâsem din capul metroului si urcam scările când se aude claxonul metroului, aşa enervant cum e el în spaţiul ăla închis. Eu fiind departe cu gândurile m-am întors instinctiv să văd care ar putea fi motivul pentru un astfel de deranjament brutal. Motivul era că în paralel cu mine urca ceva „claxonabil”, la modul „Alo, fata, ia întoarce-te să-ţi văd şi eu faţa”. Zâmbetul de expectativă al conductorului s-a transformat pe loc în dezamăgire pentru că de fapt doar eu m-am întors. Claxonatul în stilul ăsta l-am văzut la şoferi de trolee, de autobuze, de maşini, de dube, cred că şi de tramvaie dar niciodată sub pământ. La urma urmei, de ce nu? Spre exemplu, avioanele nu au dispozitivul (din câte ştiu – Stuka nu se pune) că altfel ar mai da şi piloţii câte un claxon la decolare, aruncând o privire în parcarea de la Băneasa Shopping City.

Revenind la gândurile mele în care eram afundat, ele se învârt în jurul acestui week-end în care probabil mă voi duce să mă plouă la munte. În momentul de faţă ar trebui să-mi fac bagajul (recte, să decid cu ce tricou plec îmbrăcat). Cu ocazia asta sper să mă întorc şi cu ceva cadre noi, că recent trăiesc numai din arhivă.

PS: Cine imi zice cine e a treia persoană din imagine primeşte o bomboană.

„S-a ampliat metroul?”

De obicei mersul la Galaţi vineri seara cu ultimul tren este o afacere sordidă, mai ales dacă nu ai companie fie sub formă umană, fie sub formă de ziar, carte, laptop. Asta nu neaparat din cauza materialului rulant (credeam că nu se poate mai rău decât în săgeată dar se poate, cu noile vagoane supraetajate) ci mai mult din cauza faunei care colcăie in spaţiul şi aşa foarte mic al vagoanelor. Tot bipedul care a venit să facă o facultate la Bucureşti se retrage pentru week-end în văgăuna din care a ieşit (şi nu, nu mă includ şi pe mine aici – e vorba de o categorie aparte). Această categorie s-a materializat în vagonul meu sub forma unui grup de 6-7 exemplare: după port – hmm, nush cum se cheamă...din ăia care poarta culori gen roz, verde, şepci cu carouri şi o tunsoare cu parul pe ochi - houseri, emo, minimalişti, naiba să-i ia; după vorbă - cocalari. Au pus muzică la telefon aproape imediat, şi nu prin căşti. Norocul meu a fost că eu am avut căşti şi o carte pe care am terminat-o până la Buzau. Din fericire, acolo s-au evaporat şi sus-numiţii aşa că am avut parte de linişte în continuare.

De fapt am avut parte de prea multă linişte aşa că în scurt timp m-am plictisit. Dezavantajul cu fauna menţionat mai sus se poate transforma şi într-un avantaj. Întotdeauna am fost de părere că în tren poţi întâlni oameni cu care altfel te-ai întâlni foarte rar sau chiar deloc. Aşa se face că am stat de vorbă cu o chimistă în devenire care mi-a explicat procesul de fabricaţie al PVC-ului, printre altele. Din păcate la Brăila majoritatea pasagerilor se deversează pe peron şi odată cu ei s-a dus şi Doiniţa, chimista. Totuşi, nu era totul pierdut, tot lângă mine stătea un alt personaj relativ neobişnuit pentru Rapidul 875. Mirela, studentă la drept in Madrid, plecată de 7 ani din România cu toată familia. Lucru evident după accent şi după curiozitatea sinceră cu care punea întrebările (una din ele a fost dacă s-a mai „ampliat” metroul – sensul cuvântului l-am dedus din gesticulaţie şi mi-a luat ceva timp să o conving că nu există cuvântul în română.) Era doar de câteva ore în Romania, doar cu geanta (bagajele i le pierduseră la Roma cei de la Alitalia) şi mi-a spus că nu stă mai mult de câteva zile. I-am povestit ce planuri de extindere sunt pentru metrou, ce s-a mai schimbat, cum merg lucrurile „aici” şi am întrebat-o cum e „acolo”. Răspunsul a venit foarte prompt: e foarte bine, Spania a făcut multe pentru ea, acolo e familia şi acolo şi-a întâlnit „dragostea vieţii ei” cum a spus chiar ea, zâmbind larg. Într-un fel îmi pare rău că am stat cu nasul în carte două ore, probabil discuţia cu ea ar fi fost mult mai interesantă. Aproape imediat am ajuns la Galaţi unde ne-am despărţit, ea urându-mi succes la serviciu, eu urându-i „o viaţă frumoasă”. Mereu mi-am dorit să pot zice asta cuiva în condiţiile în care ştiu că şansele să ne mai vedem sunt infime.

Băi românule!

Deunăzi am dat peste acest video pe care îl populariza cineva pe un blog. Video-ul e foarte interesant ca idee şi realizare şi te face să stai un pic pe gânduri. Pentru că în liceu nu mi-a plăcut Nichita Stănescu şi ideile lui de „nestrivit corola de minuni a lumii”, am căutat câteva informaţii despre omul (Matt Harding) care a făcut asta şi am aflat o chestie interesantă.

Revenind la popularizare, alături de video apărea şi o concluzie de genul România ţară de rahat în care nimeni nu poate să facă ce a făcut cel din video. Problema este că Matt a făcut asta pe banii unei companii de gumă de mestecat deci totul este o chestiune comercială şi faptul că Matt e român sau nu e complet irelevant. Când am explicat lucrul acesta am fost apostrofat cu o chestie de genul „Gândeşti exact ca un român”, chestie care m-a lăsat un pic perplex. Pentru ce? Pentru că am gândit logic şi am fost curios? Pentru că am strivit corola de minuni a montajului?

Tendinţa asta de a folosi naţionalitatea noastră ca o insultă am observat-o de ceva vreme. Nu e vorba de rasism, referinţa se vrea a fi la mentalitate. Curios e că e folosit chiar de cei cu probleme la capitolul acesta. E la modă să-i zici cuiva că a gândit „româneşte” când nu prea ai ce să zici altceva. E şi comod, pentru că e o insultă incertă care la nevoie poate fi repudiată lejer, chiar şi cu o logică de genul „Hai că eşti praf, dacă tu nu ştii ce vreau să spun, nu o să-ţi explic eu”. Tipul asta de expresie e folosit de două categorii de oameni: românaşii – i-am mai descris, poate mă repet - plecaţi în afară, dar care tot mai trec pe aici, chiar dacă numai electronic, aşa ca să arate că deh, ei s-au civilizat, au o mentalitate mult peste ce e în „Românica” şi nu s-ar mai întoarce niciodată, „acolo” nu s-ar întâmpla aşa ceva, etc. etc. A doua categorie este formată din românaşii care visează să ajungă ca primii, însă nu au curaj să plece (motivele sunt variate, aplicabilitatea nulă) şi stau aici în apartamentul lor de rahat, cu jobul lor de rahat, într-o societate de rahat şi nu fac altceva decât să se plângă, aşa în scârbă. Totuşi sunt mândri că se „descurcă” şi continuă să se complacă în situaţia curentă.

Revenind la chestia cu naţionalitatea ca insultă, oamenii ar trebui să caşte ochii mari de tot şi să înţeleagă că nu tot ce zboară se mănâncă. Nu toată lumea de peste graniţă are bani să facă ce a facut Matt, aş zice chiar dimpotrivă, puţină lume are. Pe de altă parte, nu e imposibil nici în România. Aşadar, la muncă, nu la întins mâna (sau citit bloguri pe banda şi timpul angajatorului. Dacă sunteţi în pauza de masă îmi cer scuze şi vă urez poftă bună şi lectură plăcută).

Noapte buna, băi românilor!

Miroase a vacanţă

Vine un moment din viaţa unui om care ţine un blog când se apucă să povestească prin ce căutări (mai mult sau mai puţin stupide, pentru amuzamentul colectiv) au ajuns oamenii pe blog. Povestind, el listează cuvintele din căutări bolduite pentru a fi luate în seamă şi mai abitir de către nenea Google şi aducând mai mult trafic necuvenit pentru că informaţia căutată nu se regăseşte pe blog. Acesta este unul dintre acele momente cu excepţia că am să răspund întrebărilor adresate eterului ca să nu se zică cumva că-s rău şi pun cuvinte aiurea ca să spamez Google. Aşadar cetitoriule ce ajungi aici, bagă la cap...

Dacă week-end-ul trecut am fost pe drumuri, pe acesta l-am petrecut lenevind prin Bucureşti, Bucureşti care e cam pustiu. Toată lumea e plecată, marea majoritate sunt la mare şi infestează fâşia de nisip numită litoral. Clar lumea îşi face planuri pentru evadare, drept dovadă s-au înmulţit considerabil căutările de genul „cum ajung pe transfagarasan”, „vremea pe transfagarasan”, „unde este transfagarasanul” (unele sunt întrebări involuntar retorice, parte dintr-un dialog imaginar cu algoritmul de căutare al Google), „mocăniţa de pe vaser”, „salina tg ocna”, „cinque terre” etc. Ce mai, lumea e cu gândul la vacanţă.

Răspunsurile la întrebările chinuitoare:

Unde este Transfăgăraşanul? – Transfăgărăsanul e în munţi în două judeţe, Sibiu şi Argeş, se ajunge ori de la sud din Curtea de Argeş ori din nord din DN1 între Braşov şi Sibiu. Ma simt generos şi dau şi linkul către wikimapia unde sunt indicate şi porţiunile. Mai departe te descurci.

Cum ajung pe Transfăgărăşan? – Depinde de unde pleci însă în general te poţi ghida după cele de mai sus.

Vremea pe Transfăgărăşan – Nu cred că există previziuni precise pentru mai mult de 6 ore pentru zona respectivă aşa că e inutil. Eu când am fost pe acolo am trecut prin tot felul de fenomene meteorologice în decurs de 4-5 ore aşa că dacă ai de gând să mergi, mergi. Doar dacă nu se anunţă diluviu în zonă.

Kilometri până la Bâlea Lac – Aici chiar n-am cum să citesc gândurile însă pot să-ţi zic că dacă vii de la Mahmudia sunt mai mulţi decât dacă vii de la Făurei. Poţi să foloseşti Google Earth pentru a aproxima cu o marjă destul de mare.

Mocăniţa de pe Vaser – relativ ok, nu mai sta şi te uita la poze pe net, dacă ţi-e poftă du-te şi fă o tură.

Salina Tg. Ocna – idem mai sus.

Cinque Terre – DA.

Unde este situata biserica de la madeleine – n-are importanţă, nu merită. Mergi mai bine la Sacre Coeur sau la turn.

Acestea sunt cele mai frecvente de ieri până azi. Desigur există şi ocazionalele inepţii dar pe acelea le păstrez pentru altă dată. Aşadar, urmează îndemnul tradiţional „Nashpa Turizm”: înarmaţi cu informaţiile privitoare la locaţie, „Români, distrugeţi Transfăgărăşanul”.

PS: Era să uit. Week-end-ul trecut am fost la Iaşi încarnat într-un nuntaş din când în când pozar neoficial.

Despre Pipera

Au trecut trei săptămâni de când mă duc în fiecare dimineaţă cu voie bună spre Pipera. M-am gandit un pic ce cuvant ar descrie cel mai bine acest loc (am vrut să zic cloacă însă ar fi exagerat şi s-ar putea să-l mai fi folosit) şi m-am oprit asupra noţiunii de ghetou. În general ghetoul e partea unui oraş unde traieşte o minoritate, forţată fiind de împrejurări sociale sau economice. Mulţi dintre oamenii care muncesc aici petrec aici mai mult timp decât petrec acasă şi fac asta din raţiuni economice aşa că o să consider descrierea potrivită.

Rămăsesem la peregrinajul meu cotidian spre ghetoul Pipera. Am învăţat deja unde trebuie să stau in metrou ca sa am parte de aer condiţionat, unde trebuie să mă urc în metrou ca să am loc şi să nu fiu înghesuit de toţi berbecii, am început să recunosc oamenii şi să-i urăsc pe majoritatea din cauza comportamentului ovin. De exemplu, ţiuitul şinelor – semn clar că intră în staţie metroul către Pipera – declanşează o panică tăcută în rândul celor care nu sunt deja pe peronul respectiv însă consideră că ar putea ajunge. Îmbulzeală pe scări, cioocnire cu şuvoiul care iese din metrou, panică şi mai mare la auzul anunţului de închidere a uşilor. Nu contează că următorul vine peste 2 minute, 10 minute de stat ca sardeaua în coada metroului (pentru că acolo ajung să se urce) sunt perfect acceptabile pentru a transforma mai apoi cele 2 minute câştigate în citit Libertatea, GSP sau mai ştiu eu ce la muncă. Mă rog, divaghez. Dacă ştii unde să te aşezi, călătoria cu metroul spre Pipera poate fi normală.

Spuneam că vă povestesc de Pipera. Povestea sună cam aşa: A fost odată ca niciodată o uliţă cu tramvai care se numea Dimitrie Pompei. Şi această uliţă era atît de nenorocită şi murdară şi aglomerată încât primaria s-a gândit că ar trebui făcut ceva din punct de vedere urbanistic. He he, glumesc bineînţeles, dar doar la partea cu primaria, restul e adevărat.

Peste tot se construieşte câte un sediu nou de corporaţie şi praful e omniprezent. După cât praf e, am aşa senzaţia că nu spală nimeni roţile de la utilaje înainte să iasă pe stradă. Stradă subdimensionată pentru traficul de dimineaţă care este special şi se face şi mai special atunci când se deversează câte un metrou. Claxoane, sonerii de tramvai, tâmpiţi care se cred tramvai (la traversarea de la staţia de metrou pericolul poate veni din orice direcţie şi sub orice formă). Spaţiul liber dintre vehiculele care se luptă pentru supremaţie este umplut de o mare de corporatişti alergând entuziasmaţi către serviciu. Unde naiba se grăbesc? Parcă ar fi un concurs deşi ştiu că nu e nimic de câştigat. În fiecare zi sunt depăşit de zeci de persoane vizibil grăbite (nici eu nu merg foarte încet, nu e ca şi cum aş avea o privelişte de admirat) şi aceste persoane ajung cu maxim 30 de secunde înaintea mea la muncă. Cum ziceam mai devreme, secundele câştigate pe drum se vor transforma în secunde de desfătare cu o gustare de o calitate îndoielnică (luată la un preţ obscen de la vreo dugheană cu adaos hoţesc de 400%), sorbind o cafea dubioasă şi scroll-uind printr-o tristeţe de articol care se vrea jurnalism. Mă rog, iar divaghez, chestia asta nu e caracteristică numai pentru Pipera.

Revenind la oaza de corporatism şi lăsând la o parte praful şi aglomeraţia, un mare dezavantaj al acestei zone este că locurile unde poţi mânca cât de cât normal şi la preţ decent sunt aproape inexistente. „Creative catering”, lasă-ne, lasă-ne! „Eurest”, şi tu poţi să ne laşi. Zic aproape pentru că totuşi există ceva acceptabil însă e tricky să găseşti loc. Mă gândesc, nu foarte serios ce-i drept, să deschid o shaormerie. Totuşi motivul pentru care nu există deja un asfel de stabiliment în zonă s-ar putea să fie legat de existenţa unei mafiii a cantinelor şi cred că shaormeria mea ar lua foc de la vreun „scurtcircuit” în prima săptămână.

Chiar şi aşa, oamenii nu par foarte stresaţi. Mă asteptam la feţe mai crispate de perspectiva unei zile de muncă, mai mulţi nervi. Înseamnă că Pipera nu o fi chiar aşa de rea cum mi se pare mie şi trebuie doar să învăţ să o accept. Dacă totul merge conform graficului ar trebui să nu fie cazul.