„S-a ampliat metroul?”

De obicei mersul la Galaţi vineri seara cu ultimul tren este o afacere sordidă, mai ales dacă nu ai companie fie sub formă umană, fie sub formă de ziar, carte, laptop. Asta nu neaparat din cauza materialului rulant (credeam că nu se poate mai rău decât în săgeată dar se poate, cu noile vagoane supraetajate) ci mai mult din cauza faunei care colcăie in spaţiul şi aşa foarte mic al vagoanelor. Tot bipedul care a venit să facă o facultate la Bucureşti se retrage pentru week-end în văgăuna din care a ieşit (şi nu, nu mă includ şi pe mine aici – e vorba de o categorie aparte). Această categorie s-a materializat în vagonul meu sub forma unui grup de 6-7 exemplare: după port – hmm, nush cum se cheamă...din ăia care poarta culori gen roz, verde, şepci cu carouri şi o tunsoare cu parul pe ochi - houseri, emo, minimalişti, naiba să-i ia; după vorbă - cocalari. Au pus muzică la telefon aproape imediat, şi nu prin căşti. Norocul meu a fost că eu am avut căşti şi o carte pe care am terminat-o până la Buzau. Din fericire, acolo s-au evaporat şi sus-numiţii aşa că am avut parte de linişte în continuare.

De fapt am avut parte de prea multă linişte aşa că în scurt timp m-am plictisit. Dezavantajul cu fauna menţionat mai sus se poate transforma şi într-un avantaj. Întotdeauna am fost de părere că în tren poţi întâlni oameni cu care altfel te-ai întâlni foarte rar sau chiar deloc. Aşa se face că am stat de vorbă cu o chimistă în devenire care mi-a explicat procesul de fabricaţie al PVC-ului, printre altele. Din păcate la Brăila majoritatea pasagerilor se deversează pe peron şi odată cu ei s-a dus şi Doiniţa, chimista. Totuşi, nu era totul pierdut, tot lângă mine stătea un alt personaj relativ neobişnuit pentru Rapidul 875. Mirela, studentă la drept in Madrid, plecată de 7 ani din România cu toată familia. Lucru evident după accent şi după curiozitatea sinceră cu care punea întrebările (una din ele a fost dacă s-a mai „ampliat” metroul – sensul cuvântului l-am dedus din gesticulaţie şi mi-a luat ceva timp să o conving că nu există cuvântul în română.) Era doar de câteva ore în Romania, doar cu geanta (bagajele i le pierduseră la Roma cei de la Alitalia) şi mi-a spus că nu stă mai mult de câteva zile. I-am povestit ce planuri de extindere sunt pentru metrou, ce s-a mai schimbat, cum merg lucrurile „aici” şi am întrebat-o cum e „acolo”. Răspunsul a venit foarte prompt: e foarte bine, Spania a făcut multe pentru ea, acolo e familia şi acolo şi-a întâlnit „dragostea vieţii ei” cum a spus chiar ea, zâmbind larg. Într-un fel îmi pare rău că am stat cu nasul în carte două ore, probabil discuţia cu ea ar fi fost mult mai interesantă. Aproape imediat am ajuns la Galaţi unde ne-am despărţit, ea urându-mi succes la serviciu, eu urându-i „o viaţă frumoasă”. Mereu mi-am dorit să pot zice asta cuiva în condiţiile în care ştiu că şansele să ne mai vedem sunt infime.