Secăria

Şi a fost concediu...scurt, cam agitat dar petrecut departe de Bucureşti. De exemplu, în primul week-end am făcut supradoză de gratare într-un sătuc numit Secăria şi asta prin amabilitatea gazdei, Andreea, căreia ţin să-i mulţumesc.

Secăria asta e aşezată într-o vale intermediară între Valea Prahovei şi Valea Doftanei. În Comarnic se face dreapta pe un drum nesemnalizat, foarte îngust şi foarte abrupt (şi prost, la început). Din vârful dealului asfaltul e nou şi continuă aşa până în Valea Doftanei şi spre Câmpina.

Dar până să ajungi în Valea Doftanei ajungi în Secăria. Nu prea îmi dau seama din ce trăiesc oamenii acolo, fiind un sat deloc comercial (eu am aflat că există cu două zile înainte de a ajunge acolo). Asta se traduce prin linişte (ok, ok, cineva îşi făcea de lucru cu o drujbă sâmbătă după-amiază dar sunt sigur că era un caz izolat). Civilizaţia fiind imediat peste deal, aprovizionarea nu e o problemă. Şi eşti, oarecum, la munte. E răcoare, chiar friguţ pe alocuri, oamenii îţi dau bineţe pe uliţă, uliţă care mai trece câte un pârleaz şi o ia prin livadă/fâneaţă, sunt tot felul de lighioane cum ar fi găini, porci, vaci şi cai, toate gălăgioase – cum numai un orăşean poate remarca. Cu toate astea, e relaxant...

Aşadar, ce e de făcut în Secăria? (întrebarea nu are prea mult sens pentru că acolo nu te duci să faci ceva, te duci să zaci). Dacă totuşi te saturi de zăcut în şezlong şi vrei să plimbi un pic grătarul proaspăt îngurgitat există variante. Îna este să faci o plimbare prin pădure...

...ferindu-te de capcane...

...şi luând seama la indicaţiile preţioase (!?):

Un pic mai încolo:
"Aaaa, acum înţeleg."

Dacă totuşi e necesară o plimbare mai extinsă, o mini excursie motorizată, atunci se poate continua drumul spre Valea Doftanei. Din trecătoare se poate vedea toată Secăria, Valea Doftanei şi o parte din munţii Baiului.

Pe coborâre spre Valea Doftanei...

...ceva mai jos, aproape de sat...

Ajunşi în Valea Doftanei, există două posibilităţi. Stânga nu e viabilă din cauza lipsei asfaltului – principial drumul forestier există şi iese în DN1A undeva în coada lacului de acumulare de pe Tărlung, la ieşirea din Săcele – altă dată :). Dreapta e o opţiune mult mai netedă (şi mai comercială). În câţiva kilometri se ajunge la lacul de acumulare şi barajul Paltinu.

Barajul acesta a fost, cum se zice, „plagued” cu probleme pe tot parcursul execuţiei. Roca pe care e construit este fisurată şi relativ instabilă. La prima umplere a lacului s-au constatat infiltraţii inacceptabile a căror rezolvare a fost, parţial, aceperirea versanţilor cu blocuri de beton în trepte (amenajări vizibile în imaginea de mai sus). După ceva chin, totul a intrat în limite „acceptabile” şi barajul este în exploatare de aproape 40 de ani.

Barajul are şi un deversor pâlnie (deşi nu pare, structura din imagine este o pâlnie uriaşă în poziţie verticală.)

Lăsând hidrotehnica la o parte, zona asta este foarte aglomerată în week-end. Malurile râului în aval de baraj sunt pline de picnicari (şi când spun pline, chiar asta înseamnă) şi situaţia este similară la pajiştea de pe marginea lacului. Numai în vârful muntelui pe fâneaţă mai găseşti linişte.

Deci până la urmă nu se moare de plictiseală în decursul unui week-end în Secăria. Ca notă de subsol, un sfat prietenesc: dacă parcurgeţi DN1A faceţi în aşa fel încât să nu traversaţi bucata de la Mâneciu la Ploieşti seara între orele 8 şi 9 seara pentru că atunci iese din sălaş bestia numită P3466 care în mod normal ar fi inofensivă însă în acest caz traseul ei intersectează şoseaua de miliarde de ori. Noi am stat de trei ori la tot atâtea bariere, ultima oară cam un sfert de oră undeva într-un sat numit Măgurele.

E special să stai la apus de soare să urmăreşti cum se târâie pe lângă tine vagoanele porumbar pline de rânjete şi să mai ai 200 de kilometri până acasă, fiind deja pe drum de 4 ore.

R11908

Cum ziceam ceva mai devreme, reuniunea de anul acesta a fost relativ scurtă, un singur week-end. Duminică după-amiază, noi cei trei cu treburi în Bucureşti, ne-am înfiinţat la ghişeu cu aspiraţii pentru trenul care pleca în jumătate de oră. Fiind accelerat şi venind de la Timişoara nu mai erau locuri aşa că ne-am trezit cu bilete la trenul „special”, cu multe cifre ,care circulă numai duminica seară „până la noi dispoziţii”. Asta a însemnat încă o oră de aşteptat pe peron. Cum nu ardea nicăieri am ridicat din umeri, ne-am găsit un loc pe o bancă, eu mi-am lăsat bagajul şi am scos aparatul.

Am mers şi la locomotiva cu aburi postată în dreptul autogării.

Chestia asta cu iuţeala parcă am mai văzut-o pe undeva. Nu ştiu de ce dar pe mine iuţeala mă duce mai mult cu gândul la acceleraţie decât la viteză.

Până la urma ora a trecut destul de repede şi au tras şi trenul din depou.

A urmat etapa de dezgust provocată de vederea vagoanelor „porumbar” combinată cu faptul că numerele locurilor noastre aveau trei cifre. Am urcat repede (cu accent pe urcat)la locurile noastre şi ne-am îndesat cu greu rucsacele în locurile jenant de mici. Noi ca noi, însă alţii aveau trollere agabaritice...plus că alături de noi era un grup de balauri plecaţi în excursie/tabără aşa că se anunţa o călătorie cu adevărat ca în porumbar. Fiind ultimul vagon, am decis să-mi fac veacul la mezanin pentru că mai erau locuri goale şi pentru că puteam să trag câteva cadre din coada trenului.

Da ştiu, mai am una asemănătoare aici, însă nu m-am putut abţine.

Totuşi pozatul din coada trenului devine plictisitor destul de repede aşa că la Predeal m-am insinuat, conform tradiţiei, într-o discuţie dintre ceea ce credeam eu că este o studentă (ipoteză infirmată ceva mai târziu chiar de ea) şi un polonez aflat într-o excursie cu prietenii. De fapt motivul a fost echipamentul fotografic al polonezului asupra căruia ne-am năpustit hulpavi şi eu şi presupusa studentă – sa-i zicem Z. (Hi there, Z.!) – deşi aveam fiecare câte un 400D în dotare. Ea a pus gheruţa pe 40D...

...iar eu mi-am îndreptat atenţia asupra 10-22-ului căci de demult pohteam să văd ce înseamnă 10mm pe crop.

Evident că este cu totul şi cu totul altceva şi pohta nu prea s-a potolit, ba chiar dimpotrivă.

După ce am terminat cu experimentele fotografice wide-angle, am schimbat impresii cu polonezul. Îmbrăcat de munte, cu urme de noroi de Făgăraş, a povestit câte ceva din aventura nereuşită din munţi (nereuşită din cauza ploii). Între două replici a scos o pungă de lapte de un litru, i-a luat beregata şi şi-a turnat în cana de campanie. Când a terminat laptele a dat-o pe bere, bere de care era foarte mulţumit şi zicea că e bună. Poate era doar amabil însă părea că rânjeşte sincer cu PET-ul de Ciuc în mână. L-am tapat de 6 groszy ca să-i adaug la mica mea colecţie numismatică şi, ca să răscumpăr oarecum contravaloarea monedelor, am oferit câteva sfaturi logistice cu privire la următoarea etapă din călătoria lor şi anume Odessa, Ucraina. Nu păreau să aibă un plan şi nu erau conştienţi pe unde se poate trece graniţa cu trenul. Chiar sunt curios cum s-au descurcat, se hotărâseră să meargă la Galaţi şi să treacă cumva frontiera acolo. Apropo, toată discuţia s-a desfăşurat extrem de anevoios din cauza englezei polonezului. E destul de obositor să încerci să te înţelegi cu cineva şi din când în când mai schimbam o vorbă cu Z. pe româneşte ca să simt şi eu că mă înţelege cineva, că nu e totul în zadar. Am mai păţit aşa în Budapesta cu un tânăr profesor din Hong Kong care zâmbea larg şi dădea din cap în semn că înţelege însă de fapt era chiar opusul.

Cred că momentele de genul acesta o să-mi lipsească cel mai mult atunci când nu voi mai merge cu trenul...

Cabrio

Excursia la Tinovul Mohoş am făcut-o ca pasager în maşina lui Mihai, care are caracteristica specială de a nu avea tavan atunci când şoferul o doreşte. Decapotabilă, mai pe româneşte. La dus am stat în spate (faptul că am încăput e de admirat) şi experienţa a fost să zicem umbrită de curentul groaznic pe care îl experimentezi dacă stai normal şi de faptul că nu auzi nimic. Drept urmare cam tot drumul am stat ca un câine cu capul între scaunele din faţă. Asta când nu mai încercam nişte cadre.

Când am trecut prin Sfântu Gheorghe am fost mai mult cu capul pe sus nefiind încă obişnuit cu lipsa de tavan.

La întoarcere am „confiscat” locul dreapta faţă de la Alex care s-a dus în cealaltă maşină speriat de poveştile mele cu curentul. În faţă e cu totul altă poveste, nici nu se simte curentul, poţi vorbi în linişte chiar şi la telefon şi te poţi bucura de călătorie în general. Apropo de asta, în poza următoare se poate observa una dintre excentricităţile rare la care mă dedau şi anume pălăria de soare pe care nu o port decât în expediţie, acolo unde nu mă cunoaşte lumea. Mihai avea şi el una asemănătoare aşa că lumea se uita cam lung după noi.

La coborâre în Bixad am prins o altă oglindă, ceva mai mare.

Acum, dacă e să fac un review stil Top Gear (adică pompos şi complet irelevant), aş începe prin a zice că decapotabilele sunt cum mi-am imaginat: impractice (când pleci de lângă ea cam trebuie să o închizi), zgomotoase, cu spaţiu puţin (deşi asta avea un portbagaj care m-a uimit) şi potenţial mai periculoase (dacă se răstoarnă, s-a cam „isprăvit” treaba). Şi totuşi...(acum vine momentul Top Gear)...pentru o plimbare la munte într-o zi însorită este vehiculul ideal. Nu ştiu cum să zic fără să sune a limbă de lemn însă e vorba de o senzaţie de libertate pe care nu o poţi avea într-o maşină normală. Într-un astfel de moment uiţi tot restul neajunsurilor. Asta până când apar nori la orizont...

Scăpam?

Nu, nu scăpăm, chiar dacă a apărut curcubeul.

Am oprit în Sfântu Gheorghe ca să ne „capotăm”, ne-am pierdut un pic prin el pentru că sâmbăta şi duminica se pare că unele strazi sunt închise şi apoi am continuat spre Braşov pe drumuri lăturalnice, când pe ploaie, când pe soare, când pe amândouă. La ieşirea din Hărman am intrat sub norul negru pe care îl vedeam de ceva vreme şi care se întindea ca o amoebă cu pseudopode. Ba nu, m-am răzgândit, această imagine o voi intitula, nenecesar şi patetic-spre-penibil de poetic, „Gheara furtunii”.

În mod ciudat, ne-a plouat violent dar puţin doar pe drumul spre Zizin. Am avut chiar şi ocazia să oprim ca să pot să ratez vreo 15 cadre cu furtuna deasupra Braşovului aşa că „Gheara furtunii” (zâmbesc de fiecare dată când o zic) va fi ultima imagine pentru azi.

Tinovul Mohoş

Aşadar, promisesm un post moderat de interesant. Iată-l: scurtă excursie la Tinovul Mohoş. O să încep cu teoria şi anume: ce este acela un tinov?

Dexonline zice că tinovul e o mlaştină oligotrofă. Mmmbun, deci un soi de mlaştină mai specială. Tinovul Mohoş în special, este o mlaştină formată într-un crater vulcanic pe locul unui fost lac. La noi în ţară singurul lac vulcanic e Sfânta Ana, lângă Tuşnad. Ce nu ştie toată lumea este că respectivul crater din masivul Ciomatu este dublu. Prima adâncitură, mai mică, are lacul Sfânta Ana. Imediat lângă este craterul geamăn, care conţine tinovul, tinov care are suprafaţa de 4 ori mai mare decât a lacului Sfânta Ana. Ca să vedeţi diferenţa, daţi un click aici.

Care e treaba cu acest tinov? Păi, din câte am înţeles, primul care a erupt a fost craterul cu tinovul, s-a liniştit şi s-a format un lac. Ceva mai târziu a erupt şi prin craterul de alaturi şi cenuşa aruncată a ajuns în mare parte în lac pe care l-a cam colmatat şi a favorizat dezvoltarea muşchiului de turbă. Momentan lacul este un lac de muşchi cu nişte ochiuri de apă. Stratul de turbă este gros de 20 de metri pe alocuri şi pe vremea lui Ceauşescu s-a încercat exploatarea lui (turba este vag combustibilă, cel mai jalnic combustibil fosil care există, după amintirile de la geografie). Interesant este că ecosistemul care s-a format aici a permis dezvoltarea unor specii de plante - otrăvitoare, halucinogene sau carnivore (unele unice in România).

Aspectul este unul foarte ciudat. „Lacul” este acoperit de o pădure de pinus silvestris a cărui înălţime este invers proporţională cu grosimea stratului de turbă. Când plouă, stratul de turbă capătă proprietăţile unui burete şi poate deveni periculos, de aceea deplasarea de face pe o pasarelă de lemn. (Am uitat să menţionez că zona este declarată rezervaţie floristică şi că vizitarea se face numai cu ghid în grupuri care pleacă la ore fixe.) Pasarela de lemn duce la două ochiuri de apă care au mai rămas din vechiul lac şi care încet încet vor fi şi ele colmatate. Apa celor două lacuri este aproape neagră din cauza turbei. Dat fiind că pasarela este aşezată pe stratul de turbă, o mişcare mai viguroasă face să se mişte tot terenul în jur şi vizitatorii sunt chiar încurajaţi din când în când să încerce acest lucru.

Mă rog, cum zicea cineva: Dar asta e în teorie. Să trecem la fapte!

Sâmbăta trecută a fost ediţia a 5-a a Zizin Festului. Scurt, pentru că majoritatea oamenilor au serviciu. Ca să nu stăm chiar degeaba (în faţa grătarului) şi conform tradiţiei am zis că trebuie să facem o mică excursie. Eu auzisem de tinov prin primăvară şi am zis că vreau să ajung. Cum e şi destul de aproape de Braşov aşa am şi făcut. Sâmbătă pe la 2 după-amiaza am zis noi că ar fi bine să plecăm. Vreme relativ frumoasă, drum scurt dar plăcut - la 3 şi 20 eram parcaţi la campingul de la Sfânta Ana. Diferenţă mare faţă de ce îmi aminteam: debandadă, grătare, fum, muzică, maşini, tarabe, jandarmi. Găsim repede pe cei care se ocupă cu vizitarea rezervaţiei şi aflăm că avem de aşteptat încă vreo 40 de minute până la următoarea intrare. Nu-i nimic, un colac secuiesc cu nucă e un mod bun de a petrece 10 minute. În rest, să chinuim aparatul foto că şi aşa nu a mai văzut acţiune de ceva vreme.

Tuşnad Băi e chiar peste munte.

Intrarea în rezervaţie văzută de la parcare.

Timpul a trecut relativ repede şi am început să ne luam bilete. Preţul unei vizite este de 3 lei ceea ce mi se pare foarte acceptabil. Se pleacă în turmă păstorită de o tipă îmbrăcată în camuflaj şi bocanci. Fix la intrare în rezervaţie se face o mică prezentare în două limbi şi se face şi instructajul. Nu se coboară de pe pasarelă, nu se rup flori, nu se aruncă gunoaie plus alte nu-uri. Ghida e hazlie şi pusă pe glume, vorbeşte mai bine maghiară decât română şi se vede că are antrenament pentru că vorbeşte tare dar fără să se chinuie.

Intrarea în rezervaţie

Vigilent, mă bag primul pe pasarelă (pentru că mai erau încă 40 de persoane cred). Ghida mă avertizează să mă opresc când zice ea pentru că eu voi fi capul de coloană. Oh goody, goody – pot să fac poze nestingherit.

Pasarela de lemn

Nu apuc să fac 20 de metri pe pasarelă că se aude vocea ghidei tunând din spate: „Am zis ne OPRIM!”. Prima oprire în rezervaţie pentru a vedea cum e cu turba. Suntem invitaţi să coborâm de pe pasarelă cu atenţie fără să călcăm pe plante. Senzaţia e într-adevăr ciudată. E ca şi cum ai călca pe un burete îmbibat cu apă. Senzaţia e mult mai interesantă cu picioarele goale, după cum ne zice ghida. Locul unde ne-am dat noi jos de pe pasarelă (în imaginile de mai sus e zona fără vegetaţie din stânga pasarelei) este singurul loc în care e permisă coborârea. În rest poate fi chiar periculos pentru că terenul e mult mai plin de apă şi, fără ajutor, e posibil să nu mai ieşi. Înapoi pe pasarelă şi ghida începe să ne arate plantele despre care ne-a povestit la intrare (cea care omoară soacra fără să lase urme, cea halucinogenă dar violent laxativă etc.)

Ghida era camuflată până la unghii...

Până la urmă ne punem în mişcare din nou şi iese şi soarele.

Ajungem la primul ochi de apă, negru ca păcatul greu.

Si o vedere HDR...

Aici ne arată şi plantele carnivore: roua cerului (Drosera rotundifolia)

Şi roua longitudinală (probabil tot ceva Drosera)

Vremea iar işi schimbă părerea şi începe să picure.

La început când ne-am cumpărat biletele ni s-a zis că dacă grupul e mic şi nu sunt copii poate mergem la al doilea lac. Amândouă condţiile erau încălcate şi ne gândeam că nu mai ajungem la al doilea.

Totuşi ghida a fost de treabă, i-a trimis pe cei slabi acasă şi cu un grup restrâns am mers mai departe. Problema era că din cauza ploilor recente anumite porţiuni erau sub apă şi ar fi fost nevoie de sărit, agilitate, etc. Drumul până la lacul al doilea nu se mai face pe o pasarelă ci pe ceva asemănător unei cărări cu plăci de lemn asigurate cu busteni băgaţi 2 metri în turbă.

Aici, deşi nu pare, o călcătură alături înseamnă o udătură până la genunchi. Din nou vremea se schimbă şi când ajungem la lacul al doilea e iar soare cu cer aproape senin.

Până la urmă nu a fost nevoie să ne udăm sau să sărim pentru că ne-am întors pe acelaşi drum. La întoarcere am dat şi de un pic de faună despre care ni se povestise.

La ieşirea din rezervaţie este şi o fântână a cărei apă ar fi bună de băut deşi aş avea ceva rezerve după ce am văzut apa din tinov.

Plimbarea durează cam o oră, în ideea că trebuie să intre grupul următor şi loc pe pasarelă nu este. Impresiile sunt plăcute, oamenii care administrează par să fie organizaţi şi au echipament. Locul este curat şi ghidul nu pleacă în tur fără o unealtă specială de ridicat eventualele gunoaie. Dacă administraţia ar face ceva să repare şi drumul (încercări au fost, dar numai pe alocuri) ar fi mult mai bine. Acestea fiind spuse vă recomand, dacă aveţi drum pe acolo, o vizită la Tinovul Mohoş.