R11908

Cum ziceam ceva mai devreme, reuniunea de anul acesta a fost relativ scurtă, un singur week-end. Duminică după-amiază, noi cei trei cu treburi în Bucureşti, ne-am înfiinţat la ghişeu cu aspiraţii pentru trenul care pleca în jumătate de oră. Fiind accelerat şi venind de la Timişoara nu mai erau locuri aşa că ne-am trezit cu bilete la trenul „special”, cu multe cifre ,care circulă numai duminica seară „până la noi dispoziţii”. Asta a însemnat încă o oră de aşteptat pe peron. Cum nu ardea nicăieri am ridicat din umeri, ne-am găsit un loc pe o bancă, eu mi-am lăsat bagajul şi am scos aparatul.

Am mers şi la locomotiva cu aburi postată în dreptul autogării.

Chestia asta cu iuţeala parcă am mai văzut-o pe undeva. Nu ştiu de ce dar pe mine iuţeala mă duce mai mult cu gândul la acceleraţie decât la viteză.

Până la urma ora a trecut destul de repede şi au tras şi trenul din depou.

A urmat etapa de dezgust provocată de vederea vagoanelor „porumbar” combinată cu faptul că numerele locurilor noastre aveau trei cifre. Am urcat repede (cu accent pe urcat)la locurile noastre şi ne-am îndesat cu greu rucsacele în locurile jenant de mici. Noi ca noi, însă alţii aveau trollere agabaritice...plus că alături de noi era un grup de balauri plecaţi în excursie/tabără aşa că se anunţa o călătorie cu adevărat ca în porumbar. Fiind ultimul vagon, am decis să-mi fac veacul la mezanin pentru că mai erau locuri goale şi pentru că puteam să trag câteva cadre din coada trenului.

Da ştiu, mai am una asemănătoare aici, însă nu m-am putut abţine.

Totuşi pozatul din coada trenului devine plictisitor destul de repede aşa că la Predeal m-am insinuat, conform tradiţiei, într-o discuţie dintre ceea ce credeam eu că este o studentă (ipoteză infirmată ceva mai târziu chiar de ea) şi un polonez aflat într-o excursie cu prietenii. De fapt motivul a fost echipamentul fotografic al polonezului asupra căruia ne-am năpustit hulpavi şi eu şi presupusa studentă – sa-i zicem Z. (Hi there, Z.!) – deşi aveam fiecare câte un 400D în dotare. Ea a pus gheruţa pe 40D...

...iar eu mi-am îndreptat atenţia asupra 10-22-ului căci de demult pohteam să văd ce înseamnă 10mm pe crop.

Evident că este cu totul şi cu totul altceva şi pohta nu prea s-a potolit, ba chiar dimpotrivă.

După ce am terminat cu experimentele fotografice wide-angle, am schimbat impresii cu polonezul. Îmbrăcat de munte, cu urme de noroi de Făgăraş, a povestit câte ceva din aventura nereuşită din munţi (nereuşită din cauza ploii). Între două replici a scos o pungă de lapte de un litru, i-a luat beregata şi şi-a turnat în cana de campanie. Când a terminat laptele a dat-o pe bere, bere de care era foarte mulţumit şi zicea că e bună. Poate era doar amabil însă părea că rânjeşte sincer cu PET-ul de Ciuc în mână. L-am tapat de 6 groszy ca să-i adaug la mica mea colecţie numismatică şi, ca să răscumpăr oarecum contravaloarea monedelor, am oferit câteva sfaturi logistice cu privire la următoarea etapă din călătoria lor şi anume Odessa, Ucraina. Nu păreau să aibă un plan şi nu erau conştienţi pe unde se poate trece graniţa cu trenul. Chiar sunt curios cum s-au descurcat, se hotărâseră să meargă la Galaţi şi să treacă cumva frontiera acolo. Apropo, toată discuţia s-a desfăşurat extrem de anevoios din cauza englezei polonezului. E destul de obositor să încerci să te înţelegi cu cineva şi din când în când mai schimbam o vorbă cu Z. pe româneşte ca să simt şi eu că mă înţelege cineva, că nu e totul în zadar. Am mai păţit aşa în Budapesta cu un tânăr profesor din Hong Kong care zâmbea larg şi dădea din cap în semn că înţelege însă de fapt era chiar opusul.

Cred că momentele de genul acesta o să-mi lipsească cel mai mult atunci când nu voi mai merge cu trenul...