Bucegi pe sârmă

Voi aduce subit situaţia la zi şi voi trata subiectul „sâmbăta trecută” după care va urma o pauză ceva mai lungă pricinuită de nişte deplasări care vor genera, sper, alte povestiri. Without further ado, I give you Bucegi!

Urcatul cu telecabina din Buşteni este o experienţă aparte. Nu e ea cea mai mare sau cea mai spectaculoasă din lume însă ceva senzaţii trebuie să trezească în oricine se urcă în ea. Acum ceva vreme (13 ani mai exact) am urcat pentru prima şi singura dată cu telecabina Buşteni. Asta până sâmbăta trecută, când am hotărât că se cere o împrospătare a amintirilor.

Ora 7:29 – Zzz zzz...

Ora 7:30 – alarma sună în disperarea ei obişnuită. Pe toate canalele media din seara precedentă au fost promisiuni de diluviu în mai toate zonele. Mă uit pe geam...într-adevăr nu e foarte promiţător. Ridic din umeri şi mă îndrept căscând spre poşta de vis-a-vis cu gând rău pentru 99 de lei pe care i-am transformat subit într-un abţibild frumos de parbriz. Cum mă urc în maşină primesc telefon de la echipa Predeal care abia acum s-a trezit (şi cu care trebuie să mă întâlnesc la Buşteni). Veşti bune, la Predeal plouă cu găleata, deci până ajung eu o să fie ok.

Ora 8:30 – Rompetrol Otopeni – privesc contemplativ cum se goleşte cardul şi se umple rezervorul. Continui la trap (sau „la consum”, cum vreţi) pentru că nu mă grăbesc nicăieri. La Bărcăneşti, locul unde mi-am petrecut zeci de minute vinerea seară timp de două week-enduri, totul e liber şi frumos. Pe centură la Ploieşti e bătaie de joc evident, pierd vreo 10 minute pe la semafoare. Drept pentru care, ajuns pe două benzi spre Comarnic decid că am stofă de banda doi şi mai recuperez ceva timp (ipotetic, cum ziceam, nu mă grăbeam nicăieri).

Orele 10 trecute – Buşteni, telecabină – deja coadă deşi muntele nu se vede de nor. Frig, nevoie de lichide calde. Echipa Predeal se lasă aşteptată aşa că mă aşez la rând. Ochiometric e rost de vreo 3 telecabine aşteptare. Până la urmă apare şi echipa Predeal şi începem să facem prognosticuri cu privire la ce o să găsim sus. Procesul de încărcare a telecabinei este următorul: la un balcon al clădirii apare el lider maximo care face semn să se intre şi tot el face semn când să se oprească intrarea. Noroc maxim, noi trei suntem ultimii care intră. Plătim şi ieşim pe „peron”. Vine şi telecabina de sus. Felul cum dispar firele în ceaţă mă face să mă întreb: „Are we sure about this?”.

Ne urcăm şi stăm ca în autobuz, 25 de persoane. Pornim şi intrăm imediat în nor. Cum ziceam, experienţa telecabinei e interesantă. Mai ales la stâlpi unde inevitabil cablul urcă şi apoi coboară cât de cât abrupt. Idee de bază la telecabina de tipul acesta e că susţinerea e pe cablul gros care stă nemişcat iar tracţiunea e pe cablul subţire de dedesubt care se mişcă. Din câte imi dau seama telecabinele sunt în sistem de contragreutate, când urcă una cealaltă coboară astfel că motorul trage doar diferenţa de greutate între cabine. Teoria suna frumos, practica nu este o ştiinţă aşa de exactă. Cabina se mai smuceşte şi se balansează în funcţie de ce face şi cealaltă cabină. Inevitabil după ce trece de un stâlp senzaţia este că o ia la vale fără frână iar intensitatea depinde şi de amplasarea stâlpului (de exemplu, la coborâre, stâlpul 3, ultimul de pe platou, este cel mai hardcore cuplat şi cu priveliştea terminării platoului). Revenind la urcarea noastră prin lapte, nu durează foarte mult pentru că norul e destul de jos şi în partea superioară ieşim din el că să putem admira prăpastia de 200 de metri de sub noi. Ajunşi pe platou mă simt ceva mai în siguranţă (în mintea mea o cădere de la 20-30 de metri e preferabilă uneia de 200) şi după o apropiere enervant de înceată, andocăm. Scăpaţi din cutiuţă, ieşim toţi pe platou cam fără ţintă. Între timp telecabina a şi plecat, goală de data asta.

Pe platou se văd doi stâlpi, al treilea e pe o treaptă undeva mai jos şi apoi urmează hăul.

În mod surprinzător, vremea pe platou e chiar acceptabilă. Bate vântul însă sunt petece de soare şi avem vizibilitate bună. Uneori.

Un turn de observaţie depsre care nu ştiu nimic.

Telecabina dinspre Peştera merge şi ea.

Mergem spre Babe şi Sfinx cu tot cioporul de oameni ieşiţi din telecabină.

O specie foarte întâlnită pe platou este glugatul, formă de viaţă adaptată la condiţiile vitrege de aici. În imagine două exemplare cu Nikon şi ciorapi mov.

Ajunşi la Sfinx ne scărpinăm un pic în cap şi ne gândim că ar fi potrivit să mergem la Monumentul Eroilor sau Cruce cum i se mai zice. Releul Coştila se arată pentru fix 15 secunde, în restul zilei nu l-am mai văzut.

Mmmbun, deci traseul cruce roşie, cap compas Monumentul Eroilor. Traseul o ia domol urmărind curba de nivel şi oferă o privelişte asupra părţii mai joase a platoului cu telecabina şi Piatra Arsă.

Ca să închei discuţia despre telecabina Buşteni, ea a fost dată în folosinţă lprin anii 70. A fost construită de o firmă italiană, traseul are 4 kilometri, diferenţă de nivel 1200 metri etc etc. Ca o curiozitate (şi confirmare a faptului că nu e o ştiinţă exactă) se pare că iarna o problemă mare este chiciura care se depune pe cablu. Pentru a-l curaţa se parcuge întreaga distanţă cu un cârlig special. Chiar şi aşa, uneori chiciura e atât de grea încât cablurile se lasă jos până ating solul, sus pe platou. În alte cazuri când nu ating pământul sunt totuşi atât de lăsate încât trebuie făcută pârtie pentru telecabină prin zăpada de pe jos. Vara e greu de imaginat aşa ceva...

Imaginea de mai sus avea să fie ultima cu soare pentru mult timp. Intrăm în nor, începe să bureze şi vizibilitatea scade la 20 de metri. Nefiind echipaţi corespunzător decidem să ne întoarcem şi în 10 minute eram înapoi la Babele. Traseul de pe care am venit...

La Babele analizăm noi „aşea” vremea şi proclamăm că nu va ploua. Drept urmare alegem alt traseu, mai scurt. Dacă crucea roşie nu a fost de bun augur, poate crucea albastră va fi altfel.

Dunga galbenă nu mi-a plăcut cum arăta.

Motivul pentru care am ales crucea albastră a fost în realitate rezultatul unei cântăriri judicioase a opţiunilor pe care le aveam. Crucea albastră e traseul de coborâre de la Babele la Hotel Peştera, traseu care ar trebui să dureze în jur de o oră şi un pic.

Cam atât a durat şi pentru noi, cu toate văicărelile a jumătate din echipa Predeal. Nu a plouat, a fost doar un pic de nor.

Ideea a fost să coborâm acolo pentru a vizita şi Peştera Ialomicioarei pe care am început să o vedem de la jumătatea coborârii dar care e frustrant de departe în realitate.

La coborâre am întâlnit o altă specie endemică şi anume un exemplar din rarisima Bos tigris, popular numită şi vaca tigrată.

Odată terminată coborârea, dăm de civilizaţie.

Fără nici o glumă, la Peşstera e ditamai hotelul de câteva stele (n-am idee) şi pădurea răsună de chiotele celor care se dau cu tiroliana în team building (sau sparg baloane cu arcul). Ceva mai încolo e şi complexul de la lacul Bolboci, cabana Padina etc. Există electricitate, apă curentă şi gaz deci e mai bine ca în unele sate. Un alt lucru de care răsună pădurea sunt cântecele bisericeşti date pe boxe de la mânăstire, mânăstire care include şi intrarea în peştera Ialomicioara.

Ora 14:30 – intrarea în pestera Ialomicioara – dubiu privind vizitarea peşterii. Întoarcerea la telecabină durează aproape jumătate de oră, ea merge din ora în oră şi ultima e la 16. Ultima de la Babele la Buşteni e la 17. Hmmm, dacă tot am ajuns...plătim intrarea şi avansăm.

Sincer nu credeam că este atât de mare peştera, şi nici măcar nu cred că am ajuns la jumătate. Eu mai mult am raşchetat tavanul cu rucsacul din spate. Locul e foarte limitat pe verticală şi la un moment dat terenul începe să urce. Treptele de lemn sunt ude şi alunecoase, e destul de întuneric şi beznă pe alocuri.

Odată cu noi au intrat şi alte exemplare ceva mai gălăgioase: „Hă hă hă, dacă cădem acuma în apă direct acasă la Slobozia ajungem...hă hă hă”. Tot cu noi a intrat şi Pitzi venită cu Hummerul în cizme albe până la genunchi. N-are sens să descriu ce noroaie erau pe acolo (hmmm, chiar aşa, trebuie să-mi spal opincile). La jumătatea distracţiei când am dat de o scară mai abruptă am decis că ar fi ma bine să lăsăm şi pentru altă dată şi am făcut cale întoarsă.

Ne grăbim spre telecabină ca să putem să o vedem plecând. Totuşi se pare că va pleca în 20 de minute alta. Cât stăm pe acolo cercetez echipamentul. Şi telecabina Peştera e făcută tot de o firmă italienească din Milano însă cabina în sine este făcută într-o localitate mică tare din Liguria prin care am trecut şi al cărei nume îl auzeam în fiecare dimineaţă pe peron în Genova: Finale Ligure, district Savona. Urcarea cu telecabina de la Peştera e chiar domestică în comparaţie cu cealaltă. Odată ajunşi sus ne asezăm la coada pentru Buşteni şi asistăm la episodul cu youtube pe iPhone. Pentru că orele sunt înaintate telecabina merge la foc continuu ca să coboare pantofarii la civilizaţie. Nu stă deloc, pleacă imediat cum vine, plină ochi. Iar suntem ultimii trei care urcă. Primul stâlp, al doilea...şi prin geamul aburit al telecabinei abia se vede al treilea stâlp de pe platou şi unghiul îngrijorător pe care cablele îl adoptă după el: direct în jos!

Traversăm iar stratul de nori, ne întâlnim cu cealaltă telecabină pe care o vedem pentru câteva secunde cum urcă goală, numai cu însoţitorul în ea şi ajungem în sfârşit jos. Foamea ne dădea ghes, cum se zice, de pe la Peştera, acum era chiar nesimţită. Aşa că ne-am îndreptat spre Casa Ţărănească în Predeal unde am luat un prânz târziu dar bun. Bulz ciobănesc, ciorbă de fasole în pită, spinare de Bambi, platouri haiduceşti, papanaşi, exagerare...

Ora 19:44 – Ieşire din Predeal – urmează drum de noapte spre Bucureşti fără incidente şi destul de liber, doar e sâmbătă...

Ora 00:07 – Zzz zzz...

Un pic de anacronism

Mda, tot sunt în urmă cu povestirile şi azi am avut grijă să mai adaug un episod în desaga „de relatat”. Am şi un preview de la ce am făcut azi, versiunea full apare ceva mai încolo, peste vreo 2-3 episoade.

Ah, era să uit: dacă nu ai iPhone 3G să-i arăţi fetei filmuleţe (cu ventriloci) pe youtube cât aştepţi la telecabină eşti neica-nimeni, ne-am înţeles? Dacă amicul tău nu are şi el unul identic, atunci sunteţi doi neica-nimeni în tandem, ceea ce este mult mai grav.

I heart BV

Adevărul e că îmi cam place Braşovul. Mi-a plăcut din primul moment când l-am văzut la sfârşitul anului I. Ce-i drept, este posibil să fiu părtinitor şi să-mi placă pentru că Braşovul înseamnă pentru mine vacanţă şi distracţie (anul acesta am fost de 4 ori şi parcă aş mai merge) şi pentru că am prieteni acolo. Oricum, să zicem că-l înţeleg pe cel care a desenat pe Evo-ul lui Titi Aur.

De fapt, sunt puţine oraşe în ţară s-ar gândi cineva sa scrie aşa ceva. I heart B? Mwahahaha... I heart SB? Poate...I heart CJ? Nu ştiu, nu mă pot pronunţa. I heart TM? Cred că da. Hmmm, tocmai mi-am dat seama că nu cunosc pe nimeni din Cluuj (sic!) şi nici nu am fost pe acolo. Poate ar trebui să fac ceva în aceasta direcţie. Dar divaghez... Rămân la I heart BV.

Vidraru, Poienari, Curtea de Argeş

Iacătă şi partea a doua a excursiei pe Transfăgărăşan de anul acesta. Cum spuneam, am ajuns la Vidraru. Am parcat maşina departe şi am luat-o înapoi pe jos.

Tunelul l-am trecut pe jos (pe această cale le urez pene, gropi şi în general incidente stradale tuturor cretinilor care claxonează în tunel deşi văd că sunt oameni înauntru) şi am mers până la jumătatea barajului. Am fi mers mai departe ca să urcăm la Prometeu însă scara este în renovare deci temporar nu se poate urca. Apropo de Prometeu, mi se pare ironic că, deşi ţine un fulger în mâini, are nevoie de un paratrăsnet alături.

La mijlocul barajului am lămurit şi dilema legată de cum se poate sări de pe baraj cu coarda elastică fără să te loveşti de baraj. În primul rând, se sare pe laterala platformei şi direcţia unui eventual balans ar fi paralelă cu barajul. În al doilea rând, barajul este în dublu arc, adică are formă concavă şi în secţiune verticală (da, ştiu, explicaţia lasă de dorit, sunt inginer dar nu hidrotehnist...cine e curios să arunce un ochi aici).

Lacul avea un nivel cam scăzut, observabil şi pe stâncile de pe mal.

Intrarea în tunel spre Cumpăna.

Indicatoarele de la intrarea pe baraj.

N-am stat foarte mult la baraj pentru că mai fusesem şi pentru că mai era ceva în plan pentru ziua respectivă. Acel ceva se numeşte cetatea Poienari.

Comercial vorbind, e vorba despre adevăratul castel al lui Dracula. De fapt este o fortăreaţă veche de la 1200 care a fost abandonată şi apoi „renovată” de Vlad Ţepeş în stilul caracteristic: avea de pedepsit nişte boieri târgovişteni, care îi ucisesera un frate. Drept urmare, i-a ridicat pe toţi ,,câţi au fost oameni mari, pre toţi i-au înţepat de au ocolit cu ei târgul; iar câţi au fost tineri cu nevestele lor şi cu fete mari, aşa cum au fost împodobiţi în Ziua Paştilor, pe toţi i-au dus la Poienari de au lucrat la cetate până s-au spart toate hainele dupre ei şi au ramas toţi deznăscuţi în piele goale". Legat de acest loc este şi legenda fugii lui Ţepeş cu caii potcoviţi invers ca să pară că a mers în direcţia opusă: "Şi în zilele acestui domn Vlad Vodă au fost venit tătarii şi turcii şi au bătut cetatea cu tunuri dintr-alt munte dinspre răsarit, unde păzesc plaiaşii, ce se cheamă posada. Şi după ce au bătut cetatea, pe nimeni n-au găsit într-însa că domnul şi-au fost potcovit caii îndarat şi au fugit pe alt plai în Ţara Ungurească". Ca fapt divers, una din maşinile care ne-au dus acolo este făcută de urmaşii spahiilor care dădeau cu tunul acum 550 de ani.

În fine, cetatea e cocoţată sus de tot pe un deal lângă hidrocentrala Vidraru. Urcarea e amenajată sub forma a ~1500 (o mie cinci sute, I kid you not) trepte.

Chiar dacă sunt multe, se urcă relativ repede (cam jumătate de oră de mers relativ lejer pentru unii). Sus se plăteşte o taxă de vizitare şi una de fotografiere şi se continuă spre cetate pe un pod de lemn.

Cetatea văzută mai de aproape, inclusiv cei doi "conaţionali" în şlapi care ne-au întrecut la urcare.

Apropo de ei, ghiciţi care a fost primul lucru pe care l-au făcut când au văzut semnul cu „Nu urcaţi pe ziduri”.

De sus priveliştea e frumoasă dar nu aş putea zice de neuitat (probabil pentru că nu folosesc acest cuvânt deloc). În punctul cel mai înalt este o platformă cu balustradă de unde se poate urmări cu privirea Transfăgărăşanul până la intrarea în antepenultimul tunel dinainte de baraj. Pe turnul de la intrarea cetăţii fâlfâie un tricolor destul de îngrijit având în vedere vântul aproape constant. Apropo, imaginile de aici de la Poienari sunt luate cu 450D-ul lui Paul (mersi Paul!) ocazie cu care am descoperit utilitatea unui obiectiv superzoom 18-200. După 1500 de trepte nu mai aveam chef de viaţă, d-apoi de schimbat obiective între ele.

Nici aici nu am stat mult pentru că ne fugea mintea la grătar şi la butoaiele de bere din frigider. Totuşi, am mai făcut o oprire la Curtea de Argeş pentru a adăpa una din herghelii care era foarte însetată şi dacă tot era aşa aproape mânăstirea, am mai trecut şi pe acolo.

Am făcut un tur scurt prin grădină, am salutat-o pe Ana şi ne-am întors la maşini. De la Curtea de Argeş nu am mai oprit până în Moieciu (drumul dintre Curtea de Argeş şi Câmpulung este la fel de infect ca anul trecut cu acele două porţiuni în care lipseşte efectiv carosabilul şi cu nenoricirile alea de speed-bump-uri din ciment) unde, după câteva cumpărături mici, ne-am înfipt în combinaţia sus menţionată de grătar şi bere.

„The end” pentru week-end-ul de la Moieciu (am mai făcut noi câte ceva duminică dar nu vreau să vă povestesc cu am chinuit sărmanii oameni care au vile mai sus de Cheile Grădiştei cu ATV-ul turat la maxim).

Cu dedicaţie pentru Paul şi Kiki care m-au "lovit" cu vestea cea bună. Să fiţi fericiţi!

Transfăgărăşan 2008

Încercând să recuperez cât de cât, ajung cu povestirile de vacanţă în week-end-ul 23-24 august când, prin amabilitatea baronessei de Moieciu – Kiki, pentru cunoscuţi – am petrecut două zile într-un cartier mărginaş al Bucureştiului, numit, aţi ghicit, Moieciu. Mulţam fain de găzduire Kiki!

Ca de obicei este de preferat ca activitatea principală să nu fie zăcutul fără sens aşa că am plănuit, cu inima strânsă ce-i drept, un day trip pe Transfăgărăşan, în fapt o reeditare a ceea ce am făcut anul trecut pe aceeaşi rută: Braşov-DN1-Bâlea-Curtea de Argeş-Câmpulung-Braşov cu menţiunea că de data asta nu mai treceam prin Braşov.

Zis şi făcut: am umplut două maşini şi am purces la drum folosind o scurtătură super-secretă care ne-a scutit de zeci de kilometri şi un număr apreciabil de semafoare. Da, pe DN1 între Braşov şi Sibiu încă se lucrează şi nu am scăpat de tot de semafoare, am încasat şi noi vreo 4 sau 5. Cu chiu cu vai am ajuns pe la 12 fără puţin la Bâlea Cascadă unde ni s-a înfăţişat grozăvia. Cum bănuiam, a fost aglomeraţie maximă. Cantitativ, aglomeraţia este maximă atunci când nu mai este loc şi într-adevăr loc nu mai era lângă Bâlea Cascadă. Maşinile erau oprite până după al doilea semitunel de după cabană iar trecerea printre ele se făcea foarte anevoios. Am continuat fără oprire şi am intrat în golul alpin. Doar geografic vorbind pentru că golul alpin era plin de oameni şi maşini, chiar şi autocare mici(!). Toate astea ofereau un preview sumbru pentru ce era sus la Bâlea Lac. Prevăzători, am tras dreapta într-o curbă după ce am urcat un pic şi ne-am pus pe admirat. Am uitat să zic că am prins o zi foarte bună cu soare mult şi cu vizibilitate destul de mare.

Fotograful şi muntele, Paul în rolul fotografului.

Trafic intens

Dacă nu mă înşel acesta este ultimul pilon al telecabinei înainte de Bâlea Cascadă (deşi se poate să mă înşel) şi e fix pe buza abruptului. În stânga sus se poate vedea un tronson mic de şosea de unde vezi pentru prima dată unde vei urca (şi nu-ţi vine să crezi).

Tot parte din şosea din tronsonul Bâlea Cascadă-Bâlea Lac.

Telecabina

Picnicari

Sectorul unde începe urcarea mai abruptă.

Şi un Seat Leon (Cupra îmi place mie să cred) prins singurel pe o turnantă.

Odată satisfăcută pofta de imagini cu serpentine (şi poze de grup, dacă tot veni vorba) ne-am urcat înapoi în maşini şi am continuat spre Bâlea Lac. Evident, sus la lac era pandemonium mirosind a eşapament, porumb copt şi manele. Neţărmurita mărinimie a Fortunei a făcut ca să găsim două locuri de parcare pe care să le ocupăm ca să ne putem alătura şi noi şlehtei pospolite (remember „Sobieski şi romanii”?).

Nu mi-am imaginat că poate fi aşa de rău. Scena arăta cam aşa: tarabe cu tot soiul de mizerii, snacks-uri mioritice gen păpuşoi în diverse forme de agregare, mulţi oameni mişunând, majoritatea cu aspect şi comportament de haifaiv, şoferi certându-se pe locuri de parcare, un poliţist neputincios dirijând cum putea mai bine traficul, gunoaie, multe dintre ele ajunse în lac, oi, parcagii certându-se cu taximetrişti care intrau în parcare nu pe intrare, claxoane... Mi-e silă de ce era acolo. Sfatul meu este să mergeţi în timpul săptămânii astfel încât să ajungeţi acolo la ora 7-8 dimineaţa ca să nu fie picior de biped pe acolo (în afară de cel propriu). Sâmbăta Transfăgărăşanul nu este vizitabil şi nu mai calc pe acolo prea curând.

Cumva am reuşit să prind câteva cadre fără de gloată.

Ratrack-ul de anul trecut tot acolo este...

...şi cabana Bâlea Lac tot acolo e şi ea.

Şi cu asta, basta. Luat maşinile, trecut tunelul, înjurat la proştii opriţi să caşte gura la cascadă sau la măgari şi mânat spre Vidraru. Drumul până la Vidraru e monstruos de monoton, ai mereu senzaţia că eşti într-o buclă temporală şi ai mai trecut o dată prin aceeaşi curbă. Într-un târziu am ajuns şi la Vidraru, am găsit loc de parcare tocmai după tunel şi ne-am învârtit şi pe acolo un pic. Dar despre asta - cum zicea prezentatoarea de la TeleEnciclopedia cu o voce mieroasă - în emisiunea viitoare.

Priopcea, 28 weeks later

Nu e vorba de nici un film cu zombies şi sunt ceva mai mult de 28 de săptămâni. Într-una din ultimele zile ale anului trecut am urcat vârful dobrogean pe o ceaţă deasă şi am promis că ne vom întoarce pe o vreme mai bună. Zis şi făcut, am ales extrema cealaltă, şi anume o zi toridă de august.

La ora opt ne-am înfiinţat la trecere bac şi ne-am îmbarcat. Temperatură numai bună, zi promiţătoare.

Blocurile noi de pe faleză.

"Claudia C." descarca nişte minereu

FFWD până la Priopcea, în pas (trecătoare adică). Am lăsat maşina mai la dreapta de parcare, pe iarbă, în caz că vine vreun cazac (curba respectivă e un loc propice pentru excursii involuntare în afara carosabilului) şi am purces la drum. Spre deosebire de mica excursie de iarnă, acum Priopcea se vede în toată splendoarea lui (ei?) şi parcă nu e chiar aşa floare la ureche. O fi având el 410m (din care ~150 i-am urcat cu maşina) însă terenul e destul de dificil şi cărare nu există.

Drumul pe care am venit.

În mod foarte interesant, ascensiunea asta pe timp de vară s-a dovedit mult mai neplăcută decât cea de iarnă când gâfâiam prin ceaţă şi chiciură. Unul dintre motive este că între iarnă şi vară este şi primăvara iar primăvara cresc plantele: Mii de feluri de plante toate cu ciulini, scaieţi, ţepi, spini şi alte părţi vătămătoare pentru un mamifer atât de lipsit de apărare cum e omul.

Până am ajuns sus am pus de un ierbar complet, cu ajutorul ciorapilor, şireturilor, pantalonilor etc. De parcă nu ar fi de ajuns, nici fauna nu era foarte primitoare şi trebuia avut cât de cât grijă pe unde treci.

Până la urmă totuşi am ajuns sus pe vârf, pe o căldură neplăcută deşi era abia trecut de 10. Ce se poate vedea de sus:

Lacul Blasova în formă de potcoavă şi o parte din satul Turcoaia.

Dunărea (braţul Măcin).

DN22

Alte drumuri (cel negru nu e drum, o să apară în povestire mai târziu).

Mai micul Iacobdeal măcinat din greu de cariere.

Peisaj caracteristic pentru Măcin cu satul Greci în fundal.

Acum, mai mult cu titlul de curiozitate, un colaj de două imagini cu cota 410, una din iarnă şi una din vară (unghi diferit, nu am studiat înainte imaginea de iarna ca să pot să reproduc unghiul; a se observa că stâlpul s-a făcut mai scund din iarnă şi a pierdut nişte sârme).

Tot cu titlul de curiozitate, încă două imagini cu explicaţii mai mult geografice: Priopcea e un vârf destul de înalt pentru zona în care se află şi e considerat punct panoramic. Din păcate, vara este departe de a fi un moment cu vizibilitate bună din cauza vaporilor de apă din atmosferă (în principiu cel mai bine ar fi într-o zi geroasă de iarnă). În principiu de pe Priopcea se poate vedea Măcinul, Brăila şi Galaţiul fără probleme.

Exhibit 1 – februarie 2008, parcul de lângă Turnul de Televiziune din Galaţi. Gâlma din dreptul eolienei este Priopcea (eoliana e mult mai aproape, la intrarea în Măcin, jumătatea distanţei în linie dreaptă).

Exhibit 2 – august 2008, vârful Priopcea. Cadru luat pe aceeaşi direcţie ca şi precedentul numai că în sens opus. Punctul de reper e din nou eoliana de la Măcin. De data asta vizibilitatea e spre execrabil, deasupra eolianei se poate ghici silueta Turnului de Televiziune şi a Galaţiului în general ca o dungă mai deschisă la culoare.

La coborâre de pe vârf am zis noi că ar fi interesant să alegem altă rută şi anume o coborâre mai lină prin pădurice. Proastă idee. Imaginea următoare e una din ultimele de care am mai avut chef pentru că imediat după a început lupta cu mărăcinii şi arbuştii cu ţepi care alcătuiau „păduricea”.

Incredibil dar chiar se poate să nu ai pe unde trece şi să trebuiască să umbli aiurea pe curba de nivel până dai de un loc acceptabil în care să nu rişti jupuire. După mult mult chin am ajuns pe teren relativ plat în care am avut de ales dacă să ocolim pe drumul negru ilustrat mai sus sau să traversăm o mare de scaieţi infernali. Am ales drumul negru, care, cum ziceam, nu e un drum. E o fâşie arată pentru protejarea pădurii de un eventual incendiu. Arătura e foarte afânat şi până am ajuns la şosea am adaugat şi mostre generoase de sol la ierbarul sus-menţionat. Concluzia privitoare la excursia pe Priopcea vara ar putea fi ilustrată cu scena finală din Snatch: „-Anything to declare? –Yes! Don’t go there!”.

Road-tripul totuşi nu se terminase. Ne-am urcat în maşină şi am pus cap-compas la Enisala unde am şi ajuns pe la vreo 2 cu un chef nespus. Soarele bătea şi mai tare, noi eram deja plini de scaieţi şi pământ dar tot am ieşit un pic din maşină şi am urcat până la cetate.

Avertisment (menit probabil să nu laşi portofelul în maşină)

Am stat puţin în cetate şi am ieşit pe unde am intrat, pe poarta principală. N-am avut cui să dăm „plata” pentru vizită.

Vacile astea parcă erau împietrite. Erau în aceeaşi poziţie când am ajuns acolo şi au rămas aşa până am plecat. Probabil de la căldură. Apropo, printre ele este şi un Gică Contra.

De la Enisala ne-am întors la Galaţi cu escală la Tulcea, la terasa de pe malul „lacului” Ciuperca. Ghilimele pentru că încă nu au terminat amenajările şi apa lipseşte în continuare.

Şi cu asta mi-am încheiat bruma de concediu pe care am luat-o. Restul „concediului” l-am fabricat din week-end-urile succesive, transformate în week-end-uri corporatiste, motiv pentru care am rămas în urmă cu relatările (grămăjoara de RAW-uri s-a mai diminuat azi însă nu până la dispariţie). Urmează episodul Transfăgărăşan 2008 şi o excursie într-o locaţie supersecretă. Stay tuned.