Transfăgărăşan 2008

Încercând să recuperez cât de cât, ajung cu povestirile de vacanţă în week-end-ul 23-24 august când, prin amabilitatea baronessei de Moieciu – Kiki, pentru cunoscuţi – am petrecut două zile într-un cartier mărginaş al Bucureştiului, numit, aţi ghicit, Moieciu. Mulţam fain de găzduire Kiki!

Ca de obicei este de preferat ca activitatea principală să nu fie zăcutul fără sens aşa că am plănuit, cu inima strânsă ce-i drept, un day trip pe Transfăgărăşan, în fapt o reeditare a ceea ce am făcut anul trecut pe aceeaşi rută: Braşov-DN1-Bâlea-Curtea de Argeş-Câmpulung-Braşov cu menţiunea că de data asta nu mai treceam prin Braşov.

Zis şi făcut: am umplut două maşini şi am purces la drum folosind o scurtătură super-secretă care ne-a scutit de zeci de kilometri şi un număr apreciabil de semafoare. Da, pe DN1 între Braşov şi Sibiu încă se lucrează şi nu am scăpat de tot de semafoare, am încasat şi noi vreo 4 sau 5. Cu chiu cu vai am ajuns pe la 12 fără puţin la Bâlea Cascadă unde ni s-a înfăţişat grozăvia. Cum bănuiam, a fost aglomeraţie maximă. Cantitativ, aglomeraţia este maximă atunci când nu mai este loc şi într-adevăr loc nu mai era lângă Bâlea Cascadă. Maşinile erau oprite până după al doilea semitunel de după cabană iar trecerea printre ele se făcea foarte anevoios. Am continuat fără oprire şi am intrat în golul alpin. Doar geografic vorbind pentru că golul alpin era plin de oameni şi maşini, chiar şi autocare mici(!). Toate astea ofereau un preview sumbru pentru ce era sus la Bâlea Lac. Prevăzători, am tras dreapta într-o curbă după ce am urcat un pic şi ne-am pus pe admirat. Am uitat să zic că am prins o zi foarte bună cu soare mult şi cu vizibilitate destul de mare.

Fotograful şi muntele, Paul în rolul fotografului.

Trafic intens

Dacă nu mă înşel acesta este ultimul pilon al telecabinei înainte de Bâlea Cascadă (deşi se poate să mă înşel) şi e fix pe buza abruptului. În stânga sus se poate vedea un tronson mic de şosea de unde vezi pentru prima dată unde vei urca (şi nu-ţi vine să crezi).

Tot parte din şosea din tronsonul Bâlea Cascadă-Bâlea Lac.

Telecabina

Picnicari

Sectorul unde începe urcarea mai abruptă.

Şi un Seat Leon (Cupra îmi place mie să cred) prins singurel pe o turnantă.

Odată satisfăcută pofta de imagini cu serpentine (şi poze de grup, dacă tot veni vorba) ne-am urcat înapoi în maşini şi am continuat spre Bâlea Lac. Evident, sus la lac era pandemonium mirosind a eşapament, porumb copt şi manele. Neţărmurita mărinimie a Fortunei a făcut ca să găsim două locuri de parcare pe care să le ocupăm ca să ne putem alătura şi noi şlehtei pospolite (remember „Sobieski şi romanii”?).

Nu mi-am imaginat că poate fi aşa de rău. Scena arăta cam aşa: tarabe cu tot soiul de mizerii, snacks-uri mioritice gen păpuşoi în diverse forme de agregare, mulţi oameni mişunând, majoritatea cu aspect şi comportament de haifaiv, şoferi certându-se pe locuri de parcare, un poliţist neputincios dirijând cum putea mai bine traficul, gunoaie, multe dintre ele ajunse în lac, oi, parcagii certându-se cu taximetrişti care intrau în parcare nu pe intrare, claxoane... Mi-e silă de ce era acolo. Sfatul meu este să mergeţi în timpul săptămânii astfel încât să ajungeţi acolo la ora 7-8 dimineaţa ca să nu fie picior de biped pe acolo (în afară de cel propriu). Sâmbăta Transfăgărăşanul nu este vizitabil şi nu mai calc pe acolo prea curând.

Cumva am reuşit să prind câteva cadre fără de gloată.

Ratrack-ul de anul trecut tot acolo este...

...şi cabana Bâlea Lac tot acolo e şi ea.

Şi cu asta, basta. Luat maşinile, trecut tunelul, înjurat la proştii opriţi să caşte gura la cascadă sau la măgari şi mânat spre Vidraru. Drumul până la Vidraru e monstruos de monoton, ai mereu senzaţia că eşti într-o buclă temporală şi ai mai trecut o dată prin aceeaşi curbă. Într-un târziu am ajuns şi la Vidraru, am găsit loc de parcare tocmai după tunel şi ne-am învârtit şi pe acolo un pic. Dar despre asta - cum zicea prezentatoarea de la TeleEnciclopedia cu o voce mieroasă - în emisiunea viitoare.