Vidraru, Poienari, Curtea de Argeş

Iacătă şi partea a doua a excursiei pe Transfăgărăşan de anul acesta. Cum spuneam, am ajuns la Vidraru. Am parcat maşina departe şi am luat-o înapoi pe jos.

Tunelul l-am trecut pe jos (pe această cale le urez pene, gropi şi în general incidente stradale tuturor cretinilor care claxonează în tunel deşi văd că sunt oameni înauntru) şi am mers până la jumătatea barajului. Am fi mers mai departe ca să urcăm la Prometeu însă scara este în renovare deci temporar nu se poate urca. Apropo de Prometeu, mi se pare ironic că, deşi ţine un fulger în mâini, are nevoie de un paratrăsnet alături.

La mijlocul barajului am lămurit şi dilema legată de cum se poate sări de pe baraj cu coarda elastică fără să te loveşti de baraj. În primul rând, se sare pe laterala platformei şi direcţia unui eventual balans ar fi paralelă cu barajul. În al doilea rând, barajul este în dublu arc, adică are formă concavă şi în secţiune verticală (da, ştiu, explicaţia lasă de dorit, sunt inginer dar nu hidrotehnist...cine e curios să arunce un ochi aici).

Lacul avea un nivel cam scăzut, observabil şi pe stâncile de pe mal.

Intrarea în tunel spre Cumpăna.

Indicatoarele de la intrarea pe baraj.

N-am stat foarte mult la baraj pentru că mai fusesem şi pentru că mai era ceva în plan pentru ziua respectivă. Acel ceva se numeşte cetatea Poienari.

Comercial vorbind, e vorba despre adevăratul castel al lui Dracula. De fapt este o fortăreaţă veche de la 1200 care a fost abandonată şi apoi „renovată” de Vlad Ţepeş în stilul caracteristic: avea de pedepsit nişte boieri târgovişteni, care îi ucisesera un frate. Drept urmare, i-a ridicat pe toţi ,,câţi au fost oameni mari, pre toţi i-au înţepat de au ocolit cu ei târgul; iar câţi au fost tineri cu nevestele lor şi cu fete mari, aşa cum au fost împodobiţi în Ziua Paştilor, pe toţi i-au dus la Poienari de au lucrat la cetate până s-au spart toate hainele dupre ei şi au ramas toţi deznăscuţi în piele goale". Legat de acest loc este şi legenda fugii lui Ţepeş cu caii potcoviţi invers ca să pară că a mers în direcţia opusă: "Şi în zilele acestui domn Vlad Vodă au fost venit tătarii şi turcii şi au bătut cetatea cu tunuri dintr-alt munte dinspre răsarit, unde păzesc plaiaşii, ce se cheamă posada. Şi după ce au bătut cetatea, pe nimeni n-au găsit într-însa că domnul şi-au fost potcovit caii îndarat şi au fugit pe alt plai în Ţara Ungurească". Ca fapt divers, una din maşinile care ne-au dus acolo este făcută de urmaşii spahiilor care dădeau cu tunul acum 550 de ani.

În fine, cetatea e cocoţată sus de tot pe un deal lângă hidrocentrala Vidraru. Urcarea e amenajată sub forma a ~1500 (o mie cinci sute, I kid you not) trepte.

Chiar dacă sunt multe, se urcă relativ repede (cam jumătate de oră de mers relativ lejer pentru unii). Sus se plăteşte o taxă de vizitare şi una de fotografiere şi se continuă spre cetate pe un pod de lemn.

Cetatea văzută mai de aproape, inclusiv cei doi "conaţionali" în şlapi care ne-au întrecut la urcare.

Apropo de ei, ghiciţi care a fost primul lucru pe care l-au făcut când au văzut semnul cu „Nu urcaţi pe ziduri”.

De sus priveliştea e frumoasă dar nu aş putea zice de neuitat (probabil pentru că nu folosesc acest cuvânt deloc). În punctul cel mai înalt este o platformă cu balustradă de unde se poate urmări cu privirea Transfăgărăşanul până la intrarea în antepenultimul tunel dinainte de baraj. Pe turnul de la intrarea cetăţii fâlfâie un tricolor destul de îngrijit având în vedere vântul aproape constant. Apropo, imaginile de aici de la Poienari sunt luate cu 450D-ul lui Paul (mersi Paul!) ocazie cu care am descoperit utilitatea unui obiectiv superzoom 18-200. După 1500 de trepte nu mai aveam chef de viaţă, d-apoi de schimbat obiective între ele.

Nici aici nu am stat mult pentru că ne fugea mintea la grătar şi la butoaiele de bere din frigider. Totuşi, am mai făcut o oprire la Curtea de Argeş pentru a adăpa una din herghelii care era foarte însetată şi dacă tot era aşa aproape mânăstirea, am mai trecut şi pe acolo.

Am făcut un tur scurt prin grădină, am salutat-o pe Ana şi ne-am întors la maşini. De la Curtea de Argeş nu am mai oprit până în Moieciu (drumul dintre Curtea de Argeş şi Câmpulung este la fel de infect ca anul trecut cu acele două porţiuni în care lipseşte efectiv carosabilul şi cu nenoricirile alea de speed-bump-uri din ciment) unde, după câteva cumpărături mici, ne-am înfipt în combinaţia sus menţionată de grătar şi bere.

„The end” pentru week-end-ul de la Moieciu (am mai făcut noi câte ceva duminică dar nu vreau să vă povestesc cu am chinuit sărmanii oameni care au vile mai sus de Cheile Grădiştei cu ATV-ul turat la maxim).

Cu dedicaţie pentru Paul şi Kiki care m-au "lovit" cu vestea cea bună. Să fiţi fericiţi!