Mina Unirea

Undeva ascunsă între dealuri prahovene, la un capăt de drum, se află staţiunea Slănic Prahova. Am mai fost pe acolo acum mulţi ani când eram prea mic ca să ţin minte mare lucru. Totuşi unul dintre puţinele lucruri pe care le-am ţinut minte a fost salina şi liftul cu care am coborât în ea. Week-end-ul trecut am trecut din nou pe acolo înarmat cu aparatul foto şi, cel mai important, un trepied.

Primul lucru pe care trebuie să-l înfrunţi înainte să ajungi în salină este coada de la intrare. Dacă este week-end te poţi aştepta şi la o oră de stat. Al doilea lucru de înfruntat este liftul, demon care mi-a bântuit ceva nopţi în copilărie.

Nu ţi-ai imagina că după uşa respectivă este un hău de 200 de metri. Sistemul de manevrare a liftului este primitiv aş zice, folosind un clopot şi bazându-se pe un număr de semnale acustice. Liftul este format de fapt din două colivii care se ridică una pe cealaltă. Trebuie să recunosc că am răsuflat uşurat când am văzut că au recondiţionat liftul. Deşi momentan arată rău (cei care văd prima oară liftul nu mai sunt aşa siguri că mai vor să coboare – cred că au recondiţionat doar pereţii, structura de rezistenţă e aceeaşi), este nimic în comparaţie cu ce era acum 20 de ani.

Se coboară fără însoţitor şi se înghesuie cât mai multe persoane pentru „eficienţă”. Coborârea este deloc lină, prima parte este chiar cu zguduieli puternice. Pe la jumatea drumului se aud fantomatice vocile celor din liftul care urcă. Lumina din lift se poate stinge cu un întrerupător ca de veioză (acum 20 de ani nu era lumină în lift, erai doar tu şi sunetele pe care le face liftul) şi chiar mă gândeam ce ar fi dacă aş stinge un pic lumina însă nu aveam chef să fiu linşat aşa că am lăsat baltă planul. În fine, se ajunge jos şi eşti eliberat din cuşcă (ea se închide cu un zăvor pe dinafară) şi eşti liber să te bucuri de salină.

Primul lucru care te izbeşte este imensitatea locului. Salina este de fapt un coridor trapezoidal cu baza mare de 32 de metri şi înălţimea de 54. Şi totuşi cifrele nu sunt de ajuns pentru a descrie senzaţia.

Al doilea lucru pe care îl observi este un detaliu şi anume secera şi ciocanul alături de sloganul „Proletari din toate ţările uniţi-vă! Trăiască clasa muncitoare!”.

Desenul este probabil acolo din vremea în care podeaua era mult mai aproape de tavan. Şi asta pentru că exploatarea sării s-a făcut de sus în jos în straturi de câte 2 metri pentru fiecare an (1943-1970).

Atmosfera în salină este asemănătoare cu cea de la Praid sau de la Târgu Ocna: ţipete, fluierături şi în general zgomot prea mult.

Faptul că nu apare nimeni în imaginea de mai sus sau în următoarele nu înseamnă că aud eu voci ci că la o expunere de 20-30 de secunde tot ce se mişcă nu mai apare în imagine.

În mină există şi o zonă cu sculpturi.

Am auzit pe acolo şi raţionamentul „Hai să facem poză cu Traian că el a câştigat” (e de prost gust să-ţi faci poză cu luzerii ca Decebal, ha ha). Mai departe, există şi un bufet şi un colţ cu suveniruri de unde tot părintele responsabil poate să cumpere un laser plodului. Şi mai departe este partea de sanatoriu şi laboratorul unde se fac nişte experimente cu privire la radiaţii (conform unui buletin de analiză postat la intrare, jos în mină ar fi de 100 de ori mai puţine radiaţii decât la suprafaţă – nu ştiu la ce tip de radiaţii se referă).

Am şi o mică panoramă din colţul cu sanatoriul. Ce se vede este jumătate din salină, celalată jumătate este simetrică (salina are forma unul pătrat din care în imagine se văd două laturi - ce-i drept, există şi ramificaţii).

Două precizări: pata albă din partea dreapta a imaginii este o zonă unde se infiltrează apa; chestiile de pe tavan care arată ca nişte pasarele de lemn chiar asta sunt, nişte pasarele de lemn folosite pentru a verifica periodic starea tavanului. Ar fi interesant dacă s-ar face tururi si pe acolo.

Pentru sfârşit, câteva lucruri interesante: Mina Unirea se află la 208 metri sub pământ. Puţini ştiu însă că deasupra ei se mai află o mină mai mică, Mina Mihai. Coridoarele au tot formă trapezoidală dar sunt mai late, având aproape 40 de metri şi totodată mai înalte, având 66 de metri. A fost exploatată între anii 1912 şi 1942 (după accea a început exploatarea în mina Unirea). Cele două mine sunt separate de 40 de metri de sare. Mina Mihai a fost folosită ca loc pentru concursurile de modelism însă nu a fost accesibilă publicului decât cu acele ocazii. Iarăşi, nu toată lumea ştie că mina Unirea a trecut şi prin momente grele în anii 90 când a fost inundată din cauza apelor freatice şi pluviale. După multe lucrări dificile de amenjare, la 4 ani de zile de la inundaţie, în 1998, salina a fost redeschisă. Faptul că apa se infiltrează în continuare şi că anumite zone au fost restricţionate din cauză că prezintă risc de prăbuşire (unele s-au prăbuşit deja – zona dintre sculpturi şi bufet) mă face să cred că procesul de degradare a fost doar încetinit, nu şi oprit. Vă sugerez să mergeţi să vizitaţi cât mai este accesibilă. :)