De sfârşit de an

Iar sunt binişor în urmă cu relatările - măcar să închei cu anul 2008. Scurt si la obiect: am profitat iar de ospitalitate braşoveană, şi am petrecut revelionul oarecum la umbra Pietrei Craiului.

Una din puţinele ocazii în care am scos aparatul din rucsac a fost o plimbare pe dealuri...

...plimbare cu însoţitor localnic...

...pe carari umblate sau de-a dreptul prin fâneţe.

O altă ocazie de scos aparatul la lumină (de fapt la întuneric) a fost testarea rezultatului celor 30 de minute de bricolaj executate cu câteva zile înainte. Jack stereo de 2.5 plus cablu plus întrerupator cu trei poziţii egal telecomandă pentru aparatul foto. Aproape de miezul nopţii la -15 grade Celsius 15 minute pentru un singur cadru par o eternitate. Dar am obţinut ce am vrut şi anume primele mele „star trails”.

Bombs away!

Tot navingând printre diverse articole legate de istorie, am dat peste un articol (apropos, vă recomand cu căldura respectivul blog fie şi numai pentru resursele foto) care prezintă diferite aspecte din timpul bombardamentelor asupra Bucureştiului.

Ştiam de mai demult de aceste evenimente, ştiam că aşa a fost distrus vechiul teatru naţional însă până acum nu văzusem imagini. Parte din imagini sunt într-o aşa zisă liberă circulaţie pe net de aceea îmi permit să reproduc una dintre ele aici. Ea mi-a atras atenţia pentru că este din zona în care locuiesc momentan şi, cu puţină atenţie, pot identifica imobilul în care stau (mai bine zis pixelul care e imobilul – în caz că vă întrebaţi, da, este construit înainte de 1944). Din imagine pot să văd că cea mai apropiată explozie a fost cam la 400 de metri de casă.

O vedere din ziua de azi asupra zonei arată cam aşa (crop dintr-o imagine copyright Google):

Imaginea de epocă este de calitate inferioară însă anumite detalii se pot distinge şi se poate face o comparaţie. Străzile mari sunt cele mai evidente: Griviţei, Ion Mihalache, Şoseaua Chitilei, calea Giuleşti. Unele dintre străzile mici au dispărut sau au fost scurtate de apariţia unor blocuri. Dintre construcţii cea mai evidentă şi încă existentă este clădirea atelierelor Griviţa (care tocmai încasează două-trei bombe în imaginea de epocă). Altă structură, despre care nu aş fi avut habar dacă nu era articolul acesta, dar care nu mai este prezentă în imaginea recentă, este Hipodromul Băneasa al cărui loc a fost luat de Romexpo şi de Casa Presei Libere (în articolul referit mai sus puteţi vedea o imagine cu hipodromul).

Aşadar acum aproape 65 de ani, mai exact pe 4 aprilie 1944 în jur de ora două după-amiaza, Fifteenth Air Force îşi făcea de lucru deasupra Bucureştiului. Ţinta, aşa cum explică şi caption-ul, este nodul feroviar de la ieşirea din Bucureşti. Deşi majoritatea bombelor au căzut unde trebuie, se văd clar două lovituri directe în intersecţia Griviţei cu Ion Mihalache, un culoar de explozii prin cartierul de case de lângă intersecţie plus alte lovituri prin Giuleşti. Şi asta era doar începutul bombardamentului...

Roadtrippin’: Beştepe

E timpul pentru relatarea despre road trip-ul spre est. Se poate spune că am pus bazele unei tradiţii şi anume urcatul unui deal dobrogean în perioada dintre Crăciun şi Revelion. Anul trecut a fost Priopcea. Anul acesta a fost Beştepe.

Beştepe ("cinci dealuri" în turcă) – aşa cum sugerează numele, e o suită de cinci dealuri undeva între comuna omonimă şi Mahmudia. Ce e special la ele este faptul că împreună alcătuiesc cea mai estică pantă din România. Să nu ne înţelegem greşit, mai la est terenul nu este complet plat. Există de exemplu la intrare în Dunavăţu de Sus o ridicătură de 51 de metri ,însă Beştepe, cu cei 242 de metri în punctul cel mai înalt iese în evidenţă. Beştepe poate fi folosit ca punct de panoramă într-o zi senină. La nord şi la est se poate vedea Delta Dunării iar la sud lacul Razim. Din păcate acestea sunt doar presupuneri ale mele pentru că, din nou, am urcat pe o vreme cu vizibilitate redusă. Teoria va trebui verificată la primăvară într-o zi senină. Tot din cauza vremii nu prea am scos aparatul din geantă (temperatură mult sub 0 grade Celsius cu rafale de vânt puternic şi ninsoare slabă). Aşa că imagini reprezentative pentru Beştepe tot la primăvară vor apărea.

Să trecem la fapte. Echipa de anul trecut, adică Tudor şi subsemnatul, s-a mărit un pic adăugându-se şi Cătălin, montaniard înrăit pe crestele Bucegilor. După ce am cules echipa dis de dimineaţă la 7.30, ne-am prezentat la trecere bac. Noi şi încă vreo cinci maşini. De pe partea opusă bacul se venea cu trei maşini. Bun, am zis, o să fie liber drumul. Şi liber a şi fost. După o oră trecusem de Tulcea şi ne pregăteam de prima oprire. Oprire care a fost degeaba pentru că nu mi-am atins scopul şi anume găsirea cimitirului de nave de pe braţul Sf. Gheorghe. Din moment ce nu l-am găsit (încă) nu vă voi povesti despre el. De fapt nu e vorba de găsit pentru că ştiu unde este, doar că nu am ajuns până acolo pentru că şleaurile de pe dig deveniseră prea mari. Aşa că am făcut cale întoarsă la mai puţin de un kilometru de ţintă dar cu promisiunea că mă voi întoarce pe o vreme mai bună.

După acestă încercare nereuşită am continuat direct spre Beştepe. Până să ajungem acolo a început să ningă mărunt şi deja îmi puneam probleme dacă mă voi putea întoarce. Odată trecuţi de satul Beştepe am căutat un loc unde să las maşina, preferabil ferit şi cât mai aproape de ţintă. Aşa că am lăsat-o în mijlocul câmpului, aici. După o scurtă gustare din portbagajul maşinii, am pornit ascensiunea. Nu e mare lucru de capul ei fiind deja la peste 100 de metri altitudine. În câmp deschis vântul era foarte deranjant însă odată ajunşi la poalele dealului a încetat cu totul. Până am ajuns pe primul vârf. Acolo sus am descoperit ce înseamnă crivăţul. Beştepe este prima ridicătură de pământ pe care crivăţul o întâlneşte pentru mulţi mulţi kilometri. Efectele sunt multiple, cel mai pregnant fiind că nu poţi să stai cu faţa spre nord mai mult de câteva secunde. Noi urcasem pe dealul din mijloc însă ne propusesem (de fapt mai mult Tudor îşi propusese şi pentru noi) să ajungem pe cel mai înalt adică cel mai vestic. Aşa că am pornit la drum un pic sub „creastă” ca să ne ferim de vânt. După 1 kilometru şi puţin am ajuns acolo. Aşadar vă prezint Cota 242 – vedere spre est.

O imagine spre vest, cu satul Beştepe în fundal...

...şi una spre sud.

Cam atât cu imaginile.

Ne-am întors la maşină şi ne-am întors spre casă. Ninsoarea începuse să fie ceva mai puternică aşa că totul a devenit ceva mai interesant. După ce am oprit în Tulcea pentru nişte „gaz” şi mâncare am continuat spre Galaţi cu mici deviaţii. Una dintre ele a fost din Somova spre Parcheş, pe drumul ce trece pe lângă Delta Nature Resort. Fiind drum comunal, nu intră pe el plugul decât la primăvară şi doar ca să se ducă să are. Perfect pentru teste pe sistemele electronice de control al traiectoriei.

Spre Niculiţel am făcut o altă deviaţie pe alt drum comunal pe care l-am parcurs în primăvară şi care oricum e neumblat. Acum chiar eram primii care treceam pe acolo. Serpentine, pădure, ninsoare, zăpadă, fain tare. La un moment dat am decis că ajunge şi că ar fi potrivit să ne întoarcem acasă. Între timp zăpada se aşezase şi pe DN ceea ce ne-a cam încetinit şi am ajuns acasă pe întuneric. Road trip de o zi-lumină. Bun aşa!

Italietta

O mică curiozitate: răsfoind paginile electronice ale ziarului Corriere della Sera am dat peste un comentariu care m-a amuzat şi totodată mi-a întărit părerea că italienii sunt probabil cel mai apropiat popor de noi ca şi mentalitate – cel puţin în ceea ce priveşte atitudinea unor faţă de ţară. Comentariul sună cam aşa:

„ancora una volta l'italietta ha perso l'occasione per dimostrare di essere un paese democratico.
[…]
Che paesetto che siamo....poi dice che le menti se ne vanno... „

Dacă ar fi în română şi dacă am înlocui italietta cu românica, am avea clar un comentariu de pe hotnews. Cam pe aceeaşi notă am văzut în Barcelona mâzgâleli cu „Puta Espana” dar le-am pus pe seama separatismului catalan incipient.

Bonus: Azi-noapte târziu urmăream pe CNN ştirea cu cei 150 de norocoşi care au aterizat cu avionul în râu. Prezentatorul (un moş a cărui vocabular conţinea cuvântul „awesome” plus încă vreo 10) avea unul dintre pasageri la interviu. După ce l-a frecat la cap bine pe saracul om care tocmai se prăbuşise cu avionul („Poţi să descrii zgomotul pe care-l facea motorul?”) vine cu o întrebare de mare angajament jurnalistic – „Şiii, s-a ţipat mult?”. Parcă mă uitam la Realitatea TV.

Road trippin’: Soveja

Altă zi, altă excursie. De data asta Galaţi-Soveja şi retur fără înflorituri.

Soveja îmi este cunoscută, am mai fost acolo de vreo 3 sau 4 ori când eram mic. Ca să ajungi acolo trebuie să treci prin Panciu după ce ieşi din E85 la Tişiţa. Drumul e refacut de curând şi nu e circulat aşa că e plăcut. Circulaţia redusă se datorează şi faptului că Soveja este temporar (sper) capăt de drum. Segmentul de drum Soveja - Lepşa este închis din cauza inundaţiilor de anul trecut care au rupt un pod. Din ce am înţeles se poate trece prin vad cu o maşină mai sănătoasă. Oricum drumul este prost, plin de gropi. Tot din domeniul rutier, traseul acesta va fi în curând o alternativă excelentă de trecere în Transilvania, alternativă la vechiul Oituz. Drumul există însă segmentul Lepşa-Ojdula este o experienţă off-road deocamdată. Am auzit că există planuri de a schimba această stare de fapt.

Revenind la Soveja, este vorba de mai multe sate unite (celalalte fiind Dragoslăveni şi Rucăreni). Soveja are şi o zonă unde a fost amenajată o staţiune turistică în anii comunismului. Folclorul urban zice că la Soveja ar fi aerul cel mai bogat în ozon din întreaga Europă. Sau ar fi pe locul doi. Mă rog, la fel de moderat de interesant ca şi faptul că aici ar fi fost culeasă „Mioriţa” de către Alecu Russo.

Staţiunea a început ca un grup de vile izolate ca mai apoi să se adauge şi un hotel de dimensiuni mai mari – Zboina – după numele unui vârf din zonă.

Staţiunea e pustie în majoritateea timpului ceea ce îi dă un aer uşor sinistru. Impresia asta o am de când am fost prima oară însă acum nu mi s-a infirmat. De exemplu, în partea cea mai îndepărtată a staţiunii sunt două mini hoteluri abandonate complet...

...cu unele geamuri sparte şi cu zvastici şi pentagrame desenate pe geamurile întregi. La chestia asta se adaugă mausoleul aflat la intrarea în staţiune...

...unde „odihnesc” câteva sute bune de soldaţi din Primul Război Mondial – rezultatul bătăliei de la Mărăşti. Alt semn al acestei bătălii este cimitirul soldaţilor germani aflat un pic mai departe.

Ziceam mai înainte de vile izolate. Când eram mic acestea mi se păreau cele mai lugubre pentru că noaptea nu erau luminate sau, mai rău, era câte o lumină slabă ca de lumânare la un singur geam.

Unele dintre ele par a fi renovate cât de cât...

...şi unele arată chiar simpatic.

Dovadă a faptului că aceasta a fost o staţiune cât de cât organizată este prezenţa unei vechi cantine...

...şi a unui centru de recreere probabil, rebranduit mai recent „Club”.

Ca bonus, am intrat cu maşina pe drumul închis spre Lepşa. Din cauză că e închis e totodată necuraţat de zăpadă şi e foarte distractiv. Zăpada mai amortizează şi gropile uneori imense.

Cam atât de la Soveja. Nu e nimic impresionant de văzut, e doar foarte linişte. Va urma – altă excursie cu băgat maşina prin locuri şi mai neumblate.

Road trippin’: Mânăstirea Sf. Andrei

În vacanţa de sărbători am bătut vreo 2000 de kilometri cu maşina prin ţară în 4 rate. Trei rate au fost excursii de o zi şi una a fost o deplasare mai lungă pricinuită de sărbătorirea intrării în noul an. Din punct de vedere fotografic aceste road trip-uri nu au fost foarte productive din diverse motive plecând de la vreme şi condiţii atmosferice şi mergând până la lipsă de chef. Totuşi este de povestit câte ceva...

Am să încep cu prima dintre excursii, cea mai lungă – un circuit de 500+ kilometri pe traseul Galaţi-Slobozia-Călăraşi-Ostrov-Mânăstirea Sf. Andrei-Adamclisi-Medgidia-Slobozia-Galaţi. Vreme cum nu se poate mai proastă – plafon jos de nori care din când în când mai varsă un pic de ploaie – totul pe o temperatură aproape de zero.

Ca să faci aşa ceva e bine să te trezeşti din timp ca să profiţi cât mai mult de lumină. Excursia de care vorbesc a avut loc la momentul cel mai prost din an relativ la argumentul precedent, adică în cea mai scurtă zi a anului. La răsăritul soarelui (moment aproximativ pentru că nu am văzut soarele toată ziua) eram deja în Bărăgan. Drumul este perfect neinteresant până la Călăraşi. Acolo devine mai interesant pentru că trebuie trecută Dunărea. Modalitatea de trecere se prezintă sub forma unui bac (trei nave de fapt) cu caracter de improvizaţie.

O barjă cu formă „hidrodinamică” de pătrat şi o arătare care o împinge. Super! Barjele seamănă între ele însă elementul motor nu, de unde şi impresia de improvizaţie. Şi totuşi acelaşi stil de bac există şi la Brăila. În fine, ansamblu e foarte încet şi are de traversat o distanţă mai mare decât la Galaţi. În consecinţă aştepţi mult şi bine şi să vină bacul şi la trecere. Poţi admira Silistra care e pe malul opus – un zid de blocuri comuniste pe malul Dunării. Dar au şi avioane (discotecă cică).

Pe malul opus, aproape imediat am dat de vamă. Trecerea în Bugaria e pentru altă dată aşa că am continuat drumul spre Ostrov. Drum care e o şosea cu piatră cubică (singurul loc în care îmi aduc aminte să mai fi văzut aşa ceva – adică piatră cubică în afara localităţii – e drumul dintre Târgu Secuiesc şi Bixad.)

În perioada respectivă a anului zona era cam pustie, poate şi pentru că era duminică. Am oprit un pic la Mânăstirea Dervent, loc de unde ar fi trebuit să avem parte de o privelişte interesantă (lacuri, pădure etc.) însă vremea avea alte păreri. Am facut o pauză de prânz într-o pădure înainte de Băneasa şi apoi am mers mai departe spre Ion Corvin de unde se ramifică drumul spre Mânăstirea Sf. Andrei. Mânăstirea e aşezată între dealuri împădurite şi are un aspect de construcţie nouă.

Lumea vine aici ca să viziteze peştera în care se spune că a trăit apostolul care a dat numele mânăstirii.

Probabil din pricina vremii, nu era decât o singură maşină venită la sfinţit, nu erau cu zecile cum am văzut în primăvară la alte mânăstiri.

Am plecat mai departe spre Adamclisi. La monument nu mai era nimeni, poarta închisă dar fără lacăt pus. Am stat foarte puţin pentru că era a n-a ieşire în frigul umed de afară şi începea să nu mai fie amuzant. Am luat-o spre casă uşurel până la Medgidia şi apoi mai repejor spre Slobozia. De ajuns, am ajuns pe înserat un pic obosit de la atât condus şi un pic obosit de la atât condus.

După acest road trip spre sud au urmat două mai scurte de 250 de kilometri fiecare, unul spre est şi unul spre vest. Va urma...

Casa Batllo

Am fost delăsător aşa că la aproape două luni de la faptă povestesc epilogul călătoriei la Barcelona şi anume vizitarea casei Batllo. Tot din delăsare nu voi folosi acel o cu accent cum ar fi normal.

După ce în ziua precedentă îmi jurasem în barbă că nu mai dau o singură eurocentimă ca să văd ceva făcut de Gaudi, m-am lăsat convins să mă despart de încă 16 euro ca să văd Casa Batllo. Audio guide-ul avea o formă stupidă de receptor de telefon şi o funcţionalitate asemănătoare – adică toată lumea bântuia prin casă cu o mână ocupată ascultând parcă de nişte ordine de la o autoritate: „Da, să trăiţi, merg acum în camera următoare...da...da, mă uit la uşă...da, observ cu câtă măiestrie e făcută...da, clar, Gaudi era genial...”. Bineînţeles, se pune din nou accent puternic pe opera lui Antoni Gaudi. Totuşi cu ocazia asta m-am convins, se poate spune că omul a fost genial. Lăsând la o parte obsesia – nesănătoasă aş zice – cu Sagrada Familia, lucrurile create de Gaudi au un stil aparte şi chiar şi o funcţionalitate.

Dar să vedem şi nişte imagini...

Poreclită şi Casa Oaselor, Casa Batllo are faţada ornată cu piată sculptată în forme care aduc cel mai mult cu nişte oase. Nu există linii drepte (de fapt, mai corect spus, nu există unghiuri drepte), totul este inspirat din natură (zice-se).

Această idee se continuă şi înauntru.

Interesant este că forma actuală a casei nu este cea originală. Edificiul a fost „normal” de la construcţie în 1875 şi până la renovarea din 1904-1906 realizată de Gaudi. Acest episod timpuriu al emisiunii „Pimp my house” l-a avut ca protagonist pe domnul Josep Batllo i Casanovas care a decis că are nevoie de o casă mai diferită astfel încât invidia să-i corodeze pe duşmani. Industriaş putred de bogat, Batllo i-a dat mână liberă lui Gaudi, iar Gaudi a venit cu nişte idei nemaivăzute. Cum ar fi ramele ferestrelor de la salon cu aerisiri reglabile care puteau lăsa să intre mai mult sau mai puţin aer...

...sau se puteau deschide prin culisare cu ajutorul unui sitem de cable si scripeţi.

Una din funcţionalităţile de care povesteam mai devreme este prezentă în curtea interioară:

Ferestrele sunt din ce în ce mai mici spre luminator pentru că intensitatea luminii era din ce în ce mai mare şi astfel se obţinea o iluminare cât de cât uniformă a camerelor de pe toate etajele. Tot legat de intensităţi luminoase, pereţii curţii interioare sunt acoperiţi cu piese de ceramică cu nuanţe de albastru dispuse în aşa fel încât să dea impresia unei nuanţe uniforme în lumina ce varia odată cu distanţa la luminator. Complicat? Poate...Ingenios? Bineînţeles...Merită efortul? Mă îndoiesc...

Tavane ce se îmbină cu pereţii la unghiuri variabile...

...tavane ele însele ondulate, un luminator gândit neetanş pentru a permite ventilarea, chiuvete din granit masiv şi nişte coşuri făcute parcă din turtă dulce completează imaginea unui lucru făcut cu multă migală a cărui formă finală este face oamenii să stea în loc fie şi numai din curiozitate. Cam ca o operă de artă.

Casa Batllo este situată pe Passeig de Gracia la numărul 43. Tot pe Passeig de Gracia dar la numărul 92 este Casa Mila (sau La Pedrera) o altă creaţie a lui Gaudi.

În cazul acesta domnul Pere Mila, recent devenit excesiv de bogat, a fost cel care a zis „Please Gaudi, pimp my house”. Mă rog, de fapt aici Gaudi nu a renovat ci a construit de la zero. Tot pe Passeig de Gracia, lipită de Casa Batllo se află Casa Amatller...

...o altă construcţie faimoasă dar care nu mai este opera lui Gaudi.

Din păcate ultimele două case menţionate nu mai erau deschise la ora la care am ieşit de la Batllo. Plus că nu mai aveam timp.

Şi astfel am încheiat excursia barceloneză, luând trenul spre aeroport fix de sub Casa Batllo. Au fost trei zile excelente. Drept urmare am profitat de reducerile de la Wizz Air aşa că o să urmeze două week-end-uri prin două capitale, dar asta mai pe la primăvara aşa. Până atunci rămânem pe aici...

Micul Trianon

Micul Trianon a fost o destinaţie vânată de mai multă vreme şi nu am ajuns întâmplător acolo. Ar fi şi greu să nimereşti întâmplător din cauza amplasării – comuna Floreşti, judeţul Prahova. Am ajuns acolo pentru că citisem despre el şi era trecut pe listă.

Pentru a lămuri cât de cât am să menţionez că Micul Trianon este porecla pentru palatul construit de Grigore Cantacuzino la Floreşti unde îşi avea moşia. În 1911 cel poreclit Nababul a început construcţia unui edificiu special pe Valea Prahovei. Pentru aceasta a apelat la arhitectul Ioan Berindey care a proiectat o structură inspirată din Marele şi Micul Trianon de la Versailles. Tot din Franţa a venit şi mâna de lucru specializată iar lucrările au avansat repede astfel încât în 1913 exteriorul palatului era terminat. Din păcate în acelaşi an Grigore Cantacuzino a murit. Fiul acestuia, Mihail, nu a continuat lucrările, poate şi din cauza vremurilor – Primul Război Mondial. Degradarea lui a început chiar atunci – germanii au luat tabla de cupru de pe acoperiş şi sobele de teracotă. Ce a rămas din palat, anexe si parcul de aproape 150 de hectare a fost transformat de comunişti într-o unitate de dresaj canin. După 1965 s-a înfiinţat un sanatoriu TBC care funcţionează şi până în ziua de azi şi care i-a făcut probabil cel mai rău, indirect. Distrugerile directe au fost întreprinse şi de săteni care au demontat tot ce se putea sau chiar au demolat pentru a refolosi materialele de construcţie. După revoluţie au apărut iniţiative de renovare dar toate s-au lovit în primul rând de existenţa sanatoriului TBC. Acesta ar trebui închis şi, pentru a elimina complet pericolul, ar fi nevoie de măsuri extreme de genul înlocuirea unui strat de jumătate de metru de pământ din împrejurimi. În consecinţă nu s-a făcut nimic şi nu pare că se va face ceva.

Construcţia e în stare deplorabilă, doar zidurile exterioare mai sunt în picioare. Acoperişul este prăbuşit. De după gard se poate intui cam ce te aşteaptă.

Ca să intri să vezi mai de aproape ai 4 soluţii dintre care una singură viabilă. Săritul zidului, trecerea prin sanatoriu sau urcarea dealului prin parc nu le-aş recomanda din cauza înălţimii/grosimii, minimizarea contactului cu bacilul, respectiv din cauza haitei de câini rezidente. Soluţia normală – poarta – nu e uşor de găsit din cauza caselor din jur.

Odată găsită se poate intra liber şi nestingherit. Imediat în stânga porţii se află una din anexe şi anume un turn în stare relativ bună.

Stare bună faţă de restul adică. Peste tot este scris „Pericol de prăbuşire”...

...şi probabil nu degeaba.

Aceasta este faţada secundară aş zice, cea dinspre parc. În imagine se văd şi rămăşiţele fântânii arteziene.

Cealaltă faţadă conţine şi ceea ce cred că este intrarea principală.

Detaliu asupra intrării – este vizibil şi un blazon dar nu cred că este al familiei Cantacuzino.

De altfel, sunt o mulţime de detalii gen bazorelief.

N-am idee ce o sa se aleagă de respectiva construcţie dar dacă ar fi să bănuiesc atunci nu cred că e mai e mult până se vor dărâma şi zidurile care mai sunt în picioare fără să se ia nici o măsură de restaurare. Rămâne să vedem dacă voi fi contrazis.

Informaţiile le-am adunat de aici şi aici.

Aşa pentru final, o chestie oarecum amuzantă legată de subiect am găsit aici. Spicuiesc din anunţul original: De vânzare Castelul Cantacuzino din Buşteni împreună cu 870 hectare de pădure. Bla bla, stil neobrâncovenesc, bla bla, repertoriu ornamental de factură romantică, bla bla şi ajungem la ultimul argument menit să convingă cumpărătorul dacă cele anterioare nu au reuşit: „În plus, complexul se află situat într-o zonă dovedită ştiinţific a fi un important pol energetic. Există un studiu.” Deci există un studiu! Oare îmi dau o copie printată dacă-l cumpăr? Apropo de preţ, nu mi se pare chiar foarte mare ţinând cont de dimensiuni - 30 de milioane de euro. Dar ce ştiu eu despre cumpărat castele?...