Karting

Tot acum vreo două săptămâni, am cedat majorităţii şi am mers la karting. Având precedente în a nu-mi risca „nenecesar” fundul, am preferat ca la prima şedinţă să stau pe margine şi să fac poze. Locaţia aleasă a fost AMC Kart, pe centura de nord a Bucureştiului. Din ce mi s-a zis, ar fi cea mai ok locaţie pentru Bucureşti.

Odată găsită (e ascunsă printre nişte hale), e relativ simplu. Treci pe la recepţie, semnezi că e posibil să-ţi frângi gâtul şi că nu sunt ei vinovaţi şi poţi să mergi să iei în primire kart-ul. Dacă e prima oară, obligatoriu iei din cel de 6,5 cai putere. În esenţă e vorba despre un motoraş de drujbă printr-o cutie automată la nişte roţi de mărimea unei farfurii. Asta nu înseamnă că nu pot să meargă destul de repede. Ca să fac o estimare aiurea din care majoritatea nu veţi înţelege nimic, în mod AI Servo, Tamronul 70-300 se chinuia să ţină pasul cu kartul venind direct spre mine pe linia dreaptă. Asta în sine nu înseamnă mare lucru pentru că Tamronul e oricum un melc când vine vorba de autofocus însă un 50-60 la oră cred că aveau karturile pe linia dreaptă. Din când în când la frâne bruşte mai ieşeau şi nori de fum albastru aşa că probabil senzaţii apar şi călare pe numai 6 cai jumate.

Mai există şi carturi cu motor de drujbă mare, de 13 cai putere. Pe alea nu le-am văzut în acţiune.

Din ce am văzut eu de la boxe, circuitul pare îngrijit. La sfârşitul timpului alocat unul dintre cei de la boxe se duce cu un atv până la linia de sosire şi flutură (fără tragere de inimă) un steag „checkered”.

Stând numai la boxe, eram oarecum limitat în ceea ce priveşte încadrările, cel mai bine prindeam karturile în curbă, ieşind de pe linia dreaptă – în rest erau prea departe de mine.

Am încercat şi alte încadrări...

...însă timpii mici de expunere numai senzaţia de dinamism nu o dădeau aşa că am revenit la a încerca panning-uri. În mod ciudat, au ieşit cadre mai acceptabile cu obiectivul fără stabilizare decât ce am reuşit în alte dăţi cu cel cu stabilizare.

Data viitoare probabil o să las aparatul foto şi o să pun şi eu mâna pe un volan.

Să vină (primă)vara!

Iarna fiind pe sfârşite, inevitabil ajung în situaţia în care, aşa cum spune un prieten, NU MAI AM RĂBDARE! Vreau să vină vara. Mă mulţumesc şi cu primăvara, numai să vină.

Probabil are legătură şi cu faptul că iarna asta are un caracter pronunţat de bătaie de joc. E destul de frig ca să fie neplăcut însă nu îndeajuns încât să îngheţe mocirla. Ninge în zeflemea, cât să se ude pe jos şi să se formeze mai sus menţionata mocirlă. Când nu ninge, plouă iar temperatura e doar puţin deasupra punctului de îngheţ – una dintre combinaţiile cele mai infame care există.

În loc să fie zăpadă, locatarii să iasă la spart gheaţa din faţa blocului, traficul să fie în comă, la televizor să fie ştiri alarmiste, să trebuiască să-mi deztroienesc maşina, cauciucurile de iarnă să-şi arate utilitatea că doar au costat o şapcă de bani, etc., în loc de toate astea e doar frig şi ud. Bine, de vreo săptămână încoace este uscat dar dacă îmi spăl maşina (momentan „vopsită” într-un degrade între culoarea originală şi culoarea mocirlei uscate) sigur se pune de o ploaie mică sau o pseudoninsoare.

Personal, prefer să behăi de cald în loc să chiţăi de frig. De asta vreau să vină căldura, să fie acceptabil de cald şi după ce apune soarele, soarele să apună târziu şi să răsară devreme, să fie vegetaţie etc. etc...

Mogoşoaia

Acum vreo două spătămâni, fiind vreme destul de bună, am dat o fugă până la Mogoşoaia la Palatul Brâncovenesc. Parcarea era aproape plină, lumea venise la plimbare. Faţă de data trecută când mai fusesem pe acolo, bucătăria brâncovenească...

...era închisă (îmi amintesc ceva de o renovare) iar curtea era plină de creaţii artistice discutabile.

Înarmat cu ceva informaţii de dinainte şi făcând câteva presupuneri până la urmă am dat de un obiect despre care ştiam că se află acolo. Obiectul nu e chiar mic însă nici domeniul Brâncovenesc nu e tocmai mic. Aşadar, undeva după zidul din partea nordică în dreptul bucutăriei se află statuia tovarăşului V.I. Lenin, statuie care a fost luată de pe soclul ei din Piaţa Presei Libere la 5 martie 1990 şi adusă aici la Mogoşoaia (n-am descoperit după ce raţionament s-au ghidat oamenii când au ales acest loc). Momentan tovarăşul Lenin are un somn agitat întrucât din imaginile pe care le ştiam ar fi trebuit să fie aşezat pe spate lângă zid. La momentul de faţă statuia este întoarsă cu faţa în jos.

Alături de Lenin, dormind ceva mai liniştit, este Petru Groza – mă rog, statuia lui - care până la 5 martie 1990 era în faţa Facultăţii de Medicină.

După ce mi-am satisfăcut curiozitatea cu privire la statui am făcut un tur prin parc.

În mijlocul parcului se află cavoul în care „odihnesc” ultimii Brâncoveni, George şi Mihai, amândoi aviatori, amândoi căzuţi la datorie la 22 de ani, unul în 1943 şi unul în 1944.

Tot în acelaşi cavou se află şi rămăşiţele poetessei Elizabeth Asquith Bibesco.


Şi aşa, pentru sfârşit, un pic de ironie istorică...

Palatul Brâncovenesc foloseşte lacăte turceşti.

I am America!

Intrigă: În curând va trebui să călătoresc în partea opusă a planetei, în patria capitalismului. Să zicem că statul în care mă duc îşi cunoaşte interesele şi în consecinţă puţin îi pasă despre dreptul la liberă circulaţie. Permisiunea de a păşi pe teritoriul acestui stat este obţinută printr-un proces mai mult sau mai puţin laborios ce se finalizează cu un document anexat paşaportului, popular numit şi viză. În caz că nu e clar, e vorba despre temutul şi în acelaşi timp veneratul proces de obţinere a vizei pentru Statele Unite ale Americii.

După ce am adunat documentele necesare (alergătură aiurea de fapt, dar nu aveam de unde să ştiu), mi-am plătit taxele (salutări pe această cale Băncii Transilvania care, deşi are personal amabil, tot mă obligă să completez de mână hârtii ca să pot să plătesc o taxă – trăiască informatizarea!) şi mi-am făcut pozele (mai mult despre poze mai încolo) mi-am făcut programare pentru luni dimineaţa, moderat de devreme, pentru interviu.

În dimineaţa cu pricina, m-am deplasat agale autobuzul spre ambasadă şi am ajuns cu 20 de minute mai devreme decât programarea. Imediat după ce am intrat pe Batiştei am văzut coada balcanică unde trebuia să mă aşez.

Ca o paranteză, o coadă balcanică e o coadă cu o ordine aproximativă datorată unei grosimi de mai multe persoane care împart teoretic acelaşi rang în coadă. Practic, tot câte unul este servit şi această discrepanţă dă naştere la mici neînţelegeri de genul „Dom’le, eram înaintea ta!” şi „Ba nu, că mi-a ţinut rând băiatu’!”. Alte caracteristici ale unei cozi balcanice sunt strecurarea pe nesimţite mai în faţă sau folosirea de scuze de genul „Vreau doar să întreb ceva!”.

Coada balcanică la care am aderat era mai mult un grup pătrat de oameni (6x6) care dârdâiau de frig. Adunătura era cel puţin eclectică. Doamne trecute de a doua tinereţe cu haine de blană şi ochelari fumurii, golănaşi, mulţi minori veniţi cu părinţii, corporatişti, mulţi veniţi din provincie - Cluuj-ul (sic!) era puternic reprezentat în faţa mea, din spate auzeam ceva moldovenească iar din laterală ceva oltenism (nimic nu zgârie urechea ca folosirea lui „decât” fără negaţie/în loc de „doar”). Vine „omul cu clipboard-ul” strigă ceva nume (e o mică întârziere) şi pleacă cu primul lot. Peste 10 minute mai vine o dată şi intru şi eu în grupul norocos. Cât aşteptam să se completeze grupul, apare şi un personaj politic căruia o să-i spunem dl. St*lojan (nu divulgăm nume). „Ah sigur, poftiţi, poftiţi!” Poftiţi peste rândul clăcaşilor adică. Mă rog, omul e bătrân, afară e frig, n-aş fi vrut să păţească ceva numai pentru o amărâtă de viză. Eu sunt tânar şi pot să îndur frigul chiar dacă trebuie să verific vizual din când în cand că mai am paşaportul în mână pentru că de simţit nu mai simt.

În sfârşit, suntem lăsaţi să înaintăm mai aproape de intrare, în şir indian doi câte doi, ca la grădiniţă numai că nu ne ţineam de mână. Urmează încă o aşteptare la uşă, ce-i drept mai scurtă. Între timp dl. St*lojan iese zâmbitor pe uşă semn că s-a rezolvat. Intrăm şi noi (adică eu şi Marcelica, colega de rând). Urmează detectorul de metale ceea ce înseamnă scos cureaua, cheile, cuţitele, pistoalele etc. În schimbul telefonului primesc un bonuleţ ca să mi-l pot recupera la plecare. Imediat după detector sunt ghişeele de primire acte unde sunt respinşi deştepţii care nu şi-au dat interes să aducă un set corect de poze.

După ghişeele pentru acte urmează sala de aşteptare pentru interviu. Atmosferă ca în lift, nimeni nu vorbeşte şi aşteaptă să treacă timpul. Nu e complet linişte, din când în când se aude o voce ce cheamă următoarea persoană însă într-o română groaznic de stâlcită (auzisem că e rău dar nu mi-am imaginat că e chiar aşa).

Al doilea lucru care întrerupe liniştea este un televizor pe care rulează nişte spoturi menite să-ţi spele creierul. Mulţi oameni care zic „I am America”. Majoritatea oameni frumoşi, copii frumoşi, de toate rasele (că nah, trebuie, pentru diversitate) ocazional câte un paraplegic sau un sindrom Down (tot aşa, trebuie). Interesant e că nimeni nu e gras :). Totul se petrece într-o zi însorită, copii se joacă, părinţii spală maşina, gătesc, sunt la grătar, zâmbesc, râd, trăiesc bine, sunt fericiţi. Un fel de paradis. Cineva are un simţ al umorului foarte pervers ca să arate imaginile respective într-o cameră plină de oameni care, majoritatea, vor obţine viza numai dacă demonstrează că nu au nici o intenţie să rămână acolo. Pe mine personal mă amuza, alţii se uitau cam hipnotizaţi. Între două clipuri cu oameni fericiţi, creierul se clătea cu nişte instrucţiuni despre cum îţi vor fi luate amprentele. Educativ, să ştii la ce să te aştepţi. Cât am stat acolo a rulat de vreo 5 ori. Nimeni în afară de mine nu s-a uitat la el se pare.

Altceva nu prea e de facut acolo în sală. A, ba da! Pe uşa de ieşire de la interviuri (o chestie masivă, probabil blindată, ca şi restul uşilor) scrie MARE de tot să nu se încerce să se ţină uşa, ea se închide singură în ritmul ei. Uşa are o masă respectabilă şi din cauza asta e foarte greu de oprit – totuşi ea nu se trânteşte, mecanismul de amortizare funcţionează perfect . Ei bine, un sfert din oamenii care ies pe ea încearcă să o ţină şi un sfert din aceştia sunt „muşcaţi” de degete. O ocupaţie trecătoare este să încerci să ghiceşti după faţa omului dacă va încerca să se lupte cu uşa sau nu.

Distracţia mi-a fost scurtată – am fost strigat să merg în camera următoare la (următoarea) coadă. Întâi se merge la ampentat şi apoi la ghişeul cu interviul. Aici toţi funcţionarii sunt americani. La amprente e o doamnă mai în vârstă care ştie bine anumite fraze „Nu aşa!”, „Mai sus!”, „Mai jos!”, „4 degete”, „Acum degetele mari”, „Apăsaţi mai tare”. Numele jocului care se joacă aici este "Cum să fac în aşa fel încât să nu se scaneze bine amprentele şi toţi îl joacă la perfecţie". Cum ziceam, nimeni nu a urmarit filmuleţul educativ. Şi da, răbdarea e limitată chiar şi pentru tanti funcţionara americancă.

Mă rog, am trecut şi la ultimul rând, cel de la ghişeele cu ofiţerii consulari. Aceştia analizează actele şi decid „then and there” dacă şi se acordă viza sau nu. Rândul fiind aproape de ghişee era imposibil să nu aud ce se discuta.

De exemplu, la ghişeul 4 Zsolt vrea viză ca să facă pe jos „The Appalachian Trail”. Tipa de la ghişeu ştie ce e aia dar nu e convinsă că omul ştie în ce se bagă. El zice că a făcut deja 1000 de kilometri şi că e ok. Păi da, dar perioada de şedere e doar de 6 luni, poate mai puţin dacă aşa hotărăsc cei de la vamă, nu o să aibă timp. Zsolt devine anxios, tipa devine suspicioasă. Până la urmă îi dă viză B1 (care în mod normal e pe 10 ani) dar numai pe fix 6 luni. Succes Zsolt!

La ghişeul 3 altă discuţie interesantă. O blondă dintr-o formaţie pop-rock (spusele ei) anonimă vrea viză pentru că trupa ei a fost invitată la un festival prin state. Uok...Tipul de la ghişeu vrea să vadă acte care să ateste treaba cu formaţia, pe unde au mai cântat (ceva de genul că trebuie să fie internationally acclaimed). Ea zice că au cântat la Bestfest, tipul n-a auzit, vrea certificat. Blonda are certificat în schimb din localul în care cântă „des”, un anume „Fire Club”, ha ha. Bineînţeles că pentru tip nu înseamnă nimic dar el vrea să pară înţelegător. Trec la detalii financiare: 15 milioane pe lună ca secretară la un cabinet de avocatură (serios, camera aia e prea mică, se aude tot - probabil asta e şi ideea: Umiliţi-vă şerbilor!). Tipul nu e convins, vrea să vadă originalul de la certificat, rămâne să-l aducă ulterior.

Intermezzo la ghişeul 2, o tipă vrea să meargă la shopping. La Victoria’s Secret, după spusele ei. Clar minte, Victoria’s Secret nu face chestii pentru un fund aşa mare (sau dacă face, e ceva foarte, foarte greşit la mijloc). Totuşi tipa de la ghişeu nu are cum să vadă ce văd eu aşa că o crede şi-i dă viza.

Înapoi la ghişeul 3, e rândul bateristului (sau chitaristului?) din acceaşi trupă de mai sus. Aceleaşi întrebări, aceeaşi poveste. Şi cu ce se ocupă? E inginer desigur, lucrează la Apa Nova sau ceva similar.

Înapoi la ghişeul 2, o doamnă casnică (soţul are firme) vrea să-şi viziteze fiica plecată de trei ani la Miami. Tipa de la ghişeu, fără să se gandească nici un moment îi refuză viza.

Înapoi iar la ghişeul 3 (ghişeul 4 e prea departe acum şi nu mai aud), e rândul chitaristului (sau bateristului?). Tot inginer, electronist de data asta. Aceleaşi discuţii care încep să mă plictisească.

Din fericire îmi vine rândul la ghişeul 4. Îi arăt foaia magică, singura care conta – „Bun, veniţi mâine la 3 să ridicaţi viza”. Scurteţea operaţiunii (cam 30 de secunde) a atras asupră-mi în aceeaşi măsură admiraţia şi ura (ambele tacite) a celor de la coadă. N-am stat să dezbat, am ieşit pe uşă, mi-am luat telefonul şi dus am fost. America, păzea că vin!

Virtual Earth-ing

Un anunţ scurt, tot legat de pasiunile mele cartografice: în această seară am avut plăcerea să descopăr că opţiunea Bird’s eye view din Virtual Earth este disponibilă şi pentru Bucureşti.

Câteva capturi de test:
Automatica

Piaţa Presei Libere

Piaţa Unirii

Parte din Parcul Tineretului

Piaţa Victoriei

Piaţa Universităţii

Later edit: Am descoperit că, evident, se pot da şi linkuri directe la o anumită vedere, de exemplu: Gara de Nord şi Ministerul Transporturilor, Podul Grant, Piaţa Romană.

Pentru cei ce găsesc necesar acest lucru, se pot afişa şi numele străzilor. Merge cam aiurea (nu merge deloc cu Opera) însă tot e interesant. Împreună cu street view-ul de la Norc alcătuieşte o imagine mult mai completă a oraşului decât ce prezenta până acum Google. Enjoy!

DN2L

Spuneam acum ceva timp că mi-ar plăcea să fiu cartograf. Din păcate în zilele noastre asta este o meserie care nu mai înseamnă ce însemna acum 100 de ani. O meserie apropiată oarecum ar fi cea de proiectant de drumuri. Mi s-ar părea foarte interesant să particip de exemplu la construirea unui drum de munte, pornind de la faza de prospectare. Asta dacă vă întrebaţi ce m-a împins să scriu următoarele rânduri.

În anul de graţie 2004 CNADNR a luat sub aripa sa protectoare, printre altele probabil, şi un drum judeţean din Vrancea. Acesta era DJ205F Mărăşeşti-Lepşa via Panciu, Câmpuri, Soveja şi astfel s-a născut DN2L. Probabil (şi e doar presupunerea mea) s-a dorit ca împreună cu DN2D să se realizeze o nouă alternativă pentru trecut munţii spre Ardeal dat fiind faptul că drumul în sine există şi o alternativă la Siriu şi Oituz nu ar strica pentru cei din estul ţării.

Anul următor, în 2005, au fost inundaţii în toată ţara iar DN2L a fost afectat destul de puternic. Porţiunea finală Soveja-Lepşa – 17 kilometri prin pădure - a avut cel mai mult de suferit. În mai multe locuri carosabilul s-a surpat însă pagubele mari s-au produs la intrare în Lepşa. Ştiţi cântecul cu “Podul de piatră s-a dărâmat/A venit apa şi l-a luat”? Asta a păţit primul podeţ. Mă rog, e o confuzie la mijloc pentru că podul s-a dărâmat pentru că a venit apa şi l-a luat. Rămăşiţele podului:

Vedere spre Soveja.

La 100 de metri mai jos urmează alt podeţ. Aici apa doar l-a dărămat, nu l-a mai luat.

Acest lucru care s-a dovedit a fi destul de rău pentru că podul căzut a blocat şuvoiul care a urmat în continuare calea alternativă, adică de-a dreptul pe şosea în lungul ei. Rezultatul acestei mişcări este o bucată de 30 de metri de carosabil lipsă.

În centrul imaginii de mai sus se poate observa o rămăşiţă din vechea acoperire asfaltică ce indică şi nivelul original al drumului. Ce se vede în imagine este noul curs al pârâului (Lepşa sau un afluent al lui) direct prin mijlocul fostului drum. Mai jos de acest punct a mai fost un pod care a fost şi el rupt însă a fost înlocuit recent cu o improvizaţie din tuburi de beton şi pământ. Oficial drumul este închis (sunt indicatoare la ambele capete) însă el este practicabil. Se trece cu maşina de două ori prin vad (am văzut trecând şi un Renault Clio) fără mari probleme. Singura problemă sezonieră este că la primul vad dinspre Lepşa s-au format praguri de gheaţă pe ambele maluri şi e posibil să întâmpini greutăţi dacă nu ai îndemânare/metodă iar lovirea botului e garantată orice ai face. Diferenţa o face faptul că ai reuşit sau nu să ieşi din vad. Sau, cu alte cuvinte, blondă+Clio+metodă=no problem, centaur+Sharan-metodă=problem. Sharanul nu mai ieşea dacă nu erau nişte muncitori forestieri cu cizme de cauciuc prin preajmă. Vadul cu pricina:

DN2L a fost reabilitat în parte începând cu porţiunea dinspre Mărăşeşti. Din păcate am senzaţia că va mai trece ceva timp până se va întreprinde ceva pentru repararea tronsonului Soveja-Lepşa. E oarecum pe bună dreptate considerând nivelul de trafic potenţial versus costurile de reparaţie. Tocmai ce s-a terminat o licitaţie ce are ca scop modernizarea tronsonului Vidra-Vizantea-Câmpuri. Poate la anul se va face sectorul Câmpuri-Soveja şi mai încolo şi bucata năpăstuită dintre Soveja şi Lepşa.

În orice caz, o să mai trec prin zonă mai pe la vară când vor fi dispărut pragurile de gheaţă de pe vad şi poate vă mai povestesc despre DN2L.

UPDATE: Zis şi făcut, a venit vara şi am parcurs drumul. Detalii aici.

Greşu

N-am ştiut ce titlu să pun aşa că am pus punctul terminus al excursiei. Excursie de acum două săptămâni când am avut parte de aberaţia numită 16 grade la începutul lui februarie. Drept pentru care am pus-o de un mic road trip cu plecare din Galaţi şi destinaţie teoretică Lepşa. Am plecat devreme, la răsăritul soarelui. La dus am jucat rolul de copilot şi stând în dreapta am folosit excesiv aparatul foto (deci multe dintre imagini vor avea aceeaşi încadrare sau vor fi clişee).

Se anunţa o zi frumoasă, cu doar un pic de ceaţă la nivelul pământului.

În Braniştea am oprit scurt să caut capacul de la obiectiv care căzuse prin maşină. Nu l-am găsit (l-am găsit după ce am trecut în alt judeţ) în schimb am pozat un răsărit cu fire.

Drumul spre Tecuci îmi este arhicunoscut, l-am parcurs de destule ori ca să-l pot descrie din memorie. Intrare în Independenţa, curba la dreapta, curbă la stânga, linie dreaptă, curbă la dreapta, ieşire din Independenţa, curbă la stânga...

Drumul spre Tecuci urmăreşte malul stâng al Siretului aşa că era inevitabil să nu dăm şi de nişte ceaţă.

Ceaţa a fost groasă începând de la Piscu şi până în Hanu Conachi. Acolo a devenit foarte groasă pentru că ne apropiam de Siret. Într-adevăr, am părăsit drumul spre Tecuci şi am continuat spre Focşani prin pădure.

Am trecut Siretul pe podul de la Năneşti...

(care arată de parcă ar fi fost arat) şi, după ce am fost controlaţi să nu avem în portabagaj Kalashnikov-uri ediţia limitată Ciorogârla, am continuat spre Focşani tot prin ceaţă.

La Focşani a dispărut şi ceaţa. Dar putea la fel de bine să şi rămână pentru că în Focşani nu ai indicatoare după care să te orientezi. La ieşire din Focşani (spre Vârteşcoiu, aveam să aflu mai târziu) am oprit să întrebăm un pâlc de oameni dacă era drumul bun.

-Bună ziua, vrem să ajungem la Lepşa, am nimerit drumul?
-Ăăăă, la Lepşa? (zâmbind) Păi şi ce căutaţi pe aici?
-(!!? O caut pe mama dumneavoastră!) De asta am oprit, să aflu dacă e drumul bun sau nu.
-Păi trebuie să ajungeţi în (nume de zonă a oraşului cunoscută doar localnicilor).
-Păi nu ştiu unde este (zona sus menţionată). Cum ajung acolo?
-Mergeţi spre gară!
-(Aaaaargh!) Mersi, ne descurcăm.

Pe lângă gară, altă oprire, alte indicaţii dubioase. În stil Vrăjitorul din Oz: „Mergeţi pe linia galbenă”. Linia galbenă într-adevăr există...

De aici nu se mai poate greşi drumul pentru că este singurul. Este vorba de DN2D, Focşani - Târgu Secuiesc, ~120 kilometri care nu din câte ştiu nu au avut niciodată asfalt în întregime. Momentan se încearcă modernizarea lui pentru că ar fi o alternativă mai scurtă la Oituz. Linia galbenă din imagine este trasată pe o porţiune care a fost deja lăţită. Pe aproape tot parcursul drumului se lucrează (era sâmbătă) la lăţirea lui şi la reabilitarea podeţelor. Problema principală este o bucată de ~30 de kilometri de la Lepşa la Ojdula – practic trecătoarea – care are aspectul unui drum forestier mai îngrijit. Mă rog, despre asta, un pic mai încolo.

Rămăsesem la linia galbenă...

Drumul e cam plictisitor, devenind interesant abia la apropierea de Tulnici.

După Tulnici drumul, în loc să urmărească râul Putna ca până acum, alege să treacă muntele - în mod inexplicabil pentru cineva care nu a proiectat niciodată drumuri, ca mine. Nu că m-aş plânge, drumul e mult mai frumos prin pădure.

Se trece pe lângă tabăra Galaciuc prin pădurea de pini şi se ajunge din nou la râu la intrarea în Lepşa. Aici râul are de coborât un fel de pantă şi, lichid fiind, o ia la vale cam repede. Locului i se zice în mod eronat Cascada Putnei din cauza unei vagi asemănări cu o cascadă (părere proprie, evident).

Am mers mai departe şi am intrat în Lepşa. Lepşa a fost poreclită la un moment dat Ţiglina 5 din cauza numărului mare de gălăţeni care au case aici şi într-adevăr satul are un aspect de staţiune: Pensiuni, vile, maşini venite de la oraş, lume plimbându-se pe marginea drumului. Lepşa este în principiu capăt de drum pentru mulţi pentru că aici se termină asfaltul. Noi am continuat drumul până un pic după Greşu, următoarea localitate. Am întors aici nu înainte de a poza tractorul.

Drumul se înrăutăţeşte dar nu e impracticabil din ce am văzut. Cu răbdare se trece. Din punctul menţionat mai sus mai sunt 25 de kilometri până în Ojdula, toţi prin munte fără nici o localitate.

Cum ziceam, am făcut cale întoarsă. În zona dintre Greşu şi Lepşa se producea un fenomen interesant pentru un orăşean ca mine şi anume umbra muntelui apăra bruma de dimineaţă dând naştere unui peisaj aparte.

Ca să mai lungim un pic excursia, în Lepşa am cotit pe drumul care merge spre Soveja despre care ştiam că este rupt dar voiam să vedem starea lui. Despre el vă povestesc data viitoare. A fost rost şi de un pic de expediţie la picior.

De acolo ne-am întors spre Galaţi, deşi am mai oprit o dată în pădurea de pini dintre Lepşa şi Tulnici pentru „lumina de după-amiază”.