Greşu

N-am ştiut ce titlu să pun aşa că am pus punctul terminus al excursiei. Excursie de acum două săptămâni când am avut parte de aberaţia numită 16 grade la începutul lui februarie. Drept pentru care am pus-o de un mic road trip cu plecare din Galaţi şi destinaţie teoretică Lepşa. Am plecat devreme, la răsăritul soarelui. La dus am jucat rolul de copilot şi stând în dreapta am folosit excesiv aparatul foto (deci multe dintre imagini vor avea aceeaşi încadrare sau vor fi clişee).

Se anunţa o zi frumoasă, cu doar un pic de ceaţă la nivelul pământului.

În Braniştea am oprit scurt să caut capacul de la obiectiv care căzuse prin maşină. Nu l-am găsit (l-am găsit după ce am trecut în alt judeţ) în schimb am pozat un răsărit cu fire.

Drumul spre Tecuci îmi este arhicunoscut, l-am parcurs de destule ori ca să-l pot descrie din memorie. Intrare în Independenţa, curba la dreapta, curbă la stânga, linie dreaptă, curbă la dreapta, ieşire din Independenţa, curbă la stânga...

Drumul spre Tecuci urmăreşte malul stâng al Siretului aşa că era inevitabil să nu dăm şi de nişte ceaţă.

Ceaţa a fost groasă începând de la Piscu şi până în Hanu Conachi. Acolo a devenit foarte groasă pentru că ne apropiam de Siret. Într-adevăr, am părăsit drumul spre Tecuci şi am continuat spre Focşani prin pădure.

Am trecut Siretul pe podul de la Năneşti...

(care arată de parcă ar fi fost arat) şi, după ce am fost controlaţi să nu avem în portabagaj Kalashnikov-uri ediţia limitată Ciorogârla, am continuat spre Focşani tot prin ceaţă.

La Focşani a dispărut şi ceaţa. Dar putea la fel de bine să şi rămână pentru că în Focşani nu ai indicatoare după care să te orientezi. La ieşire din Focşani (spre Vârteşcoiu, aveam să aflu mai târziu) am oprit să întrebăm un pâlc de oameni dacă era drumul bun.

-Bună ziua, vrem să ajungem la Lepşa, am nimerit drumul?
-Ăăăă, la Lepşa? (zâmbind) Păi şi ce căutaţi pe aici?
-(!!? O caut pe mama dumneavoastră!) De asta am oprit, să aflu dacă e drumul bun sau nu.
-Păi trebuie să ajungeţi în (nume de zonă a oraşului cunoscută doar localnicilor).
-Păi nu ştiu unde este (zona sus menţionată). Cum ajung acolo?
-Mergeţi spre gară!
-(Aaaaargh!) Mersi, ne descurcăm.

Pe lângă gară, altă oprire, alte indicaţii dubioase. În stil Vrăjitorul din Oz: „Mergeţi pe linia galbenă”. Linia galbenă într-adevăr există...

De aici nu se mai poate greşi drumul pentru că este singurul. Este vorba de DN2D, Focşani - Târgu Secuiesc, ~120 kilometri care nu din câte ştiu nu au avut niciodată asfalt în întregime. Momentan se încearcă modernizarea lui pentru că ar fi o alternativă mai scurtă la Oituz. Linia galbenă din imagine este trasată pe o porţiune care a fost deja lăţită. Pe aproape tot parcursul drumului se lucrează (era sâmbătă) la lăţirea lui şi la reabilitarea podeţelor. Problema principală este o bucată de ~30 de kilometri de la Lepşa la Ojdula – practic trecătoarea – care are aspectul unui drum forestier mai îngrijit. Mă rog, despre asta, un pic mai încolo.

Rămăsesem la linia galbenă...

Drumul e cam plictisitor, devenind interesant abia la apropierea de Tulnici.

După Tulnici drumul, în loc să urmărească râul Putna ca până acum, alege să treacă muntele - în mod inexplicabil pentru cineva care nu a proiectat niciodată drumuri, ca mine. Nu că m-aş plânge, drumul e mult mai frumos prin pădure.

Se trece pe lângă tabăra Galaciuc prin pădurea de pini şi se ajunge din nou la râu la intrarea în Lepşa. Aici râul are de coborât un fel de pantă şi, lichid fiind, o ia la vale cam repede. Locului i se zice în mod eronat Cascada Putnei din cauza unei vagi asemănări cu o cascadă (părere proprie, evident).

Am mers mai departe şi am intrat în Lepşa. Lepşa a fost poreclită la un moment dat Ţiglina 5 din cauza numărului mare de gălăţeni care au case aici şi într-adevăr satul are un aspect de staţiune: Pensiuni, vile, maşini venite de la oraş, lume plimbându-se pe marginea drumului. Lepşa este în principiu capăt de drum pentru mulţi pentru că aici se termină asfaltul. Noi am continuat drumul până un pic după Greşu, următoarea localitate. Am întors aici nu înainte de a poza tractorul.

Drumul se înrăutăţeşte dar nu e impracticabil din ce am văzut. Cu răbdare se trece. Din punctul menţionat mai sus mai sunt 25 de kilometri până în Ojdula, toţi prin munte fără nici o localitate.

Cum ziceam, am făcut cale întoarsă. În zona dintre Greşu şi Lepşa se producea un fenomen interesant pentru un orăşean ca mine şi anume umbra muntelui apăra bruma de dimineaţă dând naştere unui peisaj aparte.

Ca să mai lungim un pic excursia, în Lepşa am cotit pe drumul care merge spre Soveja despre care ştiam că este rupt dar voiam să vedem starea lui. Despre el vă povestesc data viitoare. A fost rost şi de un pic de expediţie la picior.

De acolo ne-am întors spre Galaţi, deşi am mai oprit o dată în pădurea de pini dintre Lepşa şi Tulnici pentru „lumina de după-amiază”.