I am America!

Intrigă: În curând va trebui să călătoresc în partea opusă a planetei, în patria capitalismului. Să zicem că statul în care mă duc îşi cunoaşte interesele şi în consecinţă puţin îi pasă despre dreptul la liberă circulaţie. Permisiunea de a păşi pe teritoriul acestui stat este obţinută printr-un proces mai mult sau mai puţin laborios ce se finalizează cu un document anexat paşaportului, popular numit şi viză. În caz că nu e clar, e vorba despre temutul şi în acelaşi timp veneratul proces de obţinere a vizei pentru Statele Unite ale Americii.

După ce am adunat documentele necesare (alergătură aiurea de fapt, dar nu aveam de unde să ştiu), mi-am plătit taxele (salutări pe această cale Băncii Transilvania care, deşi are personal amabil, tot mă obligă să completez de mână hârtii ca să pot să plătesc o taxă – trăiască informatizarea!) şi mi-am făcut pozele (mai mult despre poze mai încolo) mi-am făcut programare pentru luni dimineaţa, moderat de devreme, pentru interviu.

În dimineaţa cu pricina, m-am deplasat agale autobuzul spre ambasadă şi am ajuns cu 20 de minute mai devreme decât programarea. Imediat după ce am intrat pe Batiştei am văzut coada balcanică unde trebuia să mă aşez.

Ca o paranteză, o coadă balcanică e o coadă cu o ordine aproximativă datorată unei grosimi de mai multe persoane care împart teoretic acelaşi rang în coadă. Practic, tot câte unul este servit şi această discrepanţă dă naştere la mici neînţelegeri de genul „Dom’le, eram înaintea ta!” şi „Ba nu, că mi-a ţinut rând băiatu’!”. Alte caracteristici ale unei cozi balcanice sunt strecurarea pe nesimţite mai în faţă sau folosirea de scuze de genul „Vreau doar să întreb ceva!”.

Coada balcanică la care am aderat era mai mult un grup pătrat de oameni (6x6) care dârdâiau de frig. Adunătura era cel puţin eclectică. Doamne trecute de a doua tinereţe cu haine de blană şi ochelari fumurii, golănaşi, mulţi minori veniţi cu părinţii, corporatişti, mulţi veniţi din provincie - Cluuj-ul (sic!) era puternic reprezentat în faţa mea, din spate auzeam ceva moldovenească iar din laterală ceva oltenism (nimic nu zgârie urechea ca folosirea lui „decât” fără negaţie/în loc de „doar”). Vine „omul cu clipboard-ul” strigă ceva nume (e o mică întârziere) şi pleacă cu primul lot. Peste 10 minute mai vine o dată şi intru şi eu în grupul norocos. Cât aşteptam să se completeze grupul, apare şi un personaj politic căruia o să-i spunem dl. St*lojan (nu divulgăm nume). „Ah sigur, poftiţi, poftiţi!” Poftiţi peste rândul clăcaşilor adică. Mă rog, omul e bătrân, afară e frig, n-aş fi vrut să păţească ceva numai pentru o amărâtă de viză. Eu sunt tânar şi pot să îndur frigul chiar dacă trebuie să verific vizual din când în cand că mai am paşaportul în mână pentru că de simţit nu mai simt.

În sfârşit, suntem lăsaţi să înaintăm mai aproape de intrare, în şir indian doi câte doi, ca la grădiniţă numai că nu ne ţineam de mână. Urmează încă o aşteptare la uşă, ce-i drept mai scurtă. Între timp dl. St*lojan iese zâmbitor pe uşă semn că s-a rezolvat. Intrăm şi noi (adică eu şi Marcelica, colega de rând). Urmează detectorul de metale ceea ce înseamnă scos cureaua, cheile, cuţitele, pistoalele etc. În schimbul telefonului primesc un bonuleţ ca să mi-l pot recupera la plecare. Imediat după detector sunt ghişeele de primire acte unde sunt respinşi deştepţii care nu şi-au dat interes să aducă un set corect de poze.

După ghişeele pentru acte urmează sala de aşteptare pentru interviu. Atmosferă ca în lift, nimeni nu vorbeşte şi aşteaptă să treacă timpul. Nu e complet linişte, din când în când se aude o voce ce cheamă următoarea persoană însă într-o română groaznic de stâlcită (auzisem că e rău dar nu mi-am imaginat că e chiar aşa).

Al doilea lucru care întrerupe liniştea este un televizor pe care rulează nişte spoturi menite să-ţi spele creierul. Mulţi oameni care zic „I am America”. Majoritatea oameni frumoşi, copii frumoşi, de toate rasele (că nah, trebuie, pentru diversitate) ocazional câte un paraplegic sau un sindrom Down (tot aşa, trebuie). Interesant e că nimeni nu e gras :). Totul se petrece într-o zi însorită, copii se joacă, părinţii spală maşina, gătesc, sunt la grătar, zâmbesc, râd, trăiesc bine, sunt fericiţi. Un fel de paradis. Cineva are un simţ al umorului foarte pervers ca să arate imaginile respective într-o cameră plină de oameni care, majoritatea, vor obţine viza numai dacă demonstrează că nu au nici o intenţie să rămână acolo. Pe mine personal mă amuza, alţii se uitau cam hipnotizaţi. Între două clipuri cu oameni fericiţi, creierul se clătea cu nişte instrucţiuni despre cum îţi vor fi luate amprentele. Educativ, să ştii la ce să te aştepţi. Cât am stat acolo a rulat de vreo 5 ori. Nimeni în afară de mine nu s-a uitat la el se pare.

Altceva nu prea e de facut acolo în sală. A, ba da! Pe uşa de ieşire de la interviuri (o chestie masivă, probabil blindată, ca şi restul uşilor) scrie MARE de tot să nu se încerce să se ţină uşa, ea se închide singură în ritmul ei. Uşa are o masă respectabilă şi din cauza asta e foarte greu de oprit – totuşi ea nu se trânteşte, mecanismul de amortizare funcţionează perfect . Ei bine, un sfert din oamenii care ies pe ea încearcă să o ţină şi un sfert din aceştia sunt „muşcaţi” de degete. O ocupaţie trecătoare este să încerci să ghiceşti după faţa omului dacă va încerca să se lupte cu uşa sau nu.

Distracţia mi-a fost scurtată – am fost strigat să merg în camera următoare la (următoarea) coadă. Întâi se merge la ampentat şi apoi la ghişeul cu interviul. Aici toţi funcţionarii sunt americani. La amprente e o doamnă mai în vârstă care ştie bine anumite fraze „Nu aşa!”, „Mai sus!”, „Mai jos!”, „4 degete”, „Acum degetele mari”, „Apăsaţi mai tare”. Numele jocului care se joacă aici este "Cum să fac în aşa fel încât să nu se scaneze bine amprentele şi toţi îl joacă la perfecţie". Cum ziceam, nimeni nu a urmarit filmuleţul educativ. Şi da, răbdarea e limitată chiar şi pentru tanti funcţionara americancă.

Mă rog, am trecut şi la ultimul rând, cel de la ghişeele cu ofiţerii consulari. Aceştia analizează actele şi decid „then and there” dacă şi se acordă viza sau nu. Rândul fiind aproape de ghişee era imposibil să nu aud ce se discuta.

De exemplu, la ghişeul 4 Zsolt vrea viză ca să facă pe jos „The Appalachian Trail”. Tipa de la ghişeu ştie ce e aia dar nu e convinsă că omul ştie în ce se bagă. El zice că a făcut deja 1000 de kilometri şi că e ok. Păi da, dar perioada de şedere e doar de 6 luni, poate mai puţin dacă aşa hotărăsc cei de la vamă, nu o să aibă timp. Zsolt devine anxios, tipa devine suspicioasă. Până la urmă îi dă viză B1 (care în mod normal e pe 10 ani) dar numai pe fix 6 luni. Succes Zsolt!

La ghişeul 3 altă discuţie interesantă. O blondă dintr-o formaţie pop-rock (spusele ei) anonimă vrea viză pentru că trupa ei a fost invitată la un festival prin state. Uok...Tipul de la ghişeu vrea să vadă acte care să ateste treaba cu formaţia, pe unde au mai cântat (ceva de genul că trebuie să fie internationally acclaimed). Ea zice că au cântat la Bestfest, tipul n-a auzit, vrea certificat. Blonda are certificat în schimb din localul în care cântă „des”, un anume „Fire Club”, ha ha. Bineînţeles că pentru tip nu înseamnă nimic dar el vrea să pară înţelegător. Trec la detalii financiare: 15 milioane pe lună ca secretară la un cabinet de avocatură (serios, camera aia e prea mică, se aude tot - probabil asta e şi ideea: Umiliţi-vă şerbilor!). Tipul nu e convins, vrea să vadă originalul de la certificat, rămâne să-l aducă ulterior.

Intermezzo la ghişeul 2, o tipă vrea să meargă la shopping. La Victoria’s Secret, după spusele ei. Clar minte, Victoria’s Secret nu face chestii pentru un fund aşa mare (sau dacă face, e ceva foarte, foarte greşit la mijloc). Totuşi tipa de la ghişeu nu are cum să vadă ce văd eu aşa că o crede şi-i dă viza.

Înapoi la ghişeul 3, e rândul bateristului (sau chitaristului?) din acceaşi trupă de mai sus. Aceleaşi întrebări, aceeaşi poveste. Şi cu ce se ocupă? E inginer desigur, lucrează la Apa Nova sau ceva similar.

Înapoi la ghişeul 2, o doamnă casnică (soţul are firme) vrea să-şi viziteze fiica plecată de trei ani la Miami. Tipa de la ghişeu, fără să se gandească nici un moment îi refuză viza.

Înapoi iar la ghişeul 3 (ghişeul 4 e prea departe acum şi nu mai aud), e rândul chitaristului (sau bateristului?). Tot inginer, electronist de data asta. Aceleaşi discuţii care încep să mă plictisească.

Din fericire îmi vine rândul la ghişeul 4. Îi arăt foaia magică, singura care conta – „Bun, veniţi mâine la 3 să ridicaţi viza”. Scurteţea operaţiunii (cam 30 de secunde) a atras asupră-mi în aceeaşi măsură admiraţia şi ura (ambele tacite) a celor de la coadă. N-am stat să dezbat, am ieşit pe uşă, mi-am luat telefonul şi dus am fost. America, păzea că vin!