La balet

Până se mai coc imaginile cu Sibiul, cică am fost la balet şi am păreri despre asta. Baletul a fost „Lacul lebedelor” şi l-am văzut la Operă.

Mai întâi de toate, trebuie spus că a fost prima dată când am asistat la un spectacol de balet şi, deşi nu pot zice că va fi şi ultima oară, pot zice că va mai curge multă apă pe Dâmboviţa până voi mai încerca această formă de artă. Baletul în sine, ca orice formă de artă, este supusă unei serii de subiectivisme – unele maliţioase. Un astfel de clişeu ar fi cel al bărbaţilor în colanţi.

Durează cam trei ore cu totul, timp în care povestea este spusă prin mişcări pe scenă. Deşi nimeni nu vorbeşte, personajele au nume (prinţul e Sigfried parcă şi lebăda nr. 1 e Odette). Povestea e relativ simplă şi ar putea fi rezumată în câteva pagini dar nu, e nevoie de zeci de dansuri, unele care nu dezvoltă deloc firul epic. „Uite, vine omul rău, îmbrăcat în vişiniu (!?!?) – repede, să dansăm cu el!”

Poate mi-ar fi plăcut mai mult dacă nu ar fi fost mai mulţi factori care îmi distrăgeau atenţia care şi aşa era în cantitate limitată. În primul rând audienţa. Apropo de atenţie, undeva în dreapta mea orăcăia un copil mic („Acuma mergem acasă?”) pentru că pur şi simplu se plictisise. La pauză am numărat vreo 10 copii care abia se ţineau pe picioare dar fuseseră aduşi la operă de părinţi să înveţe ce e frumos.

În timpul reprizelor de aplauze era cineva în sală care striga în gura mare „Bravo!” deşi nu era deloc cazul (vezi mai jos). În timpul unor melodii mai ritmate o parte din audienţă se apuca să bată din palme în ritmul muzicii. Alou! Nu e marşul lui Radetsky şi dirijorul nu v-a invitat să faceţi asta!.

Deşi în lobby lumea arăta foarte cochetă şi elegantă, a devenit repede evident că nu haina face pe om. La începutul spectacolului toată lumea este invitată să nu folosească aparate foto, dar ghici ce? Telefon mobil are toată lumea. Trebuie neapărat un autoportret (intitulat „Io la operă”) şi apoi câteva poze cu scena care se va vedea mizerabil. Asta ca să văd eu tot felul de surse de lumină. În spatele meu a stat un exemplar de bou încălţat posesor al unui superzoom Fujifilm pe care nu ştia să-l folosească. Avea oate sunetele pornite (inclusiv un ciripit la pornire şi un zgomot fals de shutter) plus lumina de asistenţă la focalizare activată. Un confrate de-al lui prin sală lăsase si blitz-ul activat. N-ai cu cine, nişte nesimţiţi incompetenţi.

Apropo de incompetenţă...nu că aş fi eu cunoscător în ale baletului dar măcar ştiu că poziţionarea trebuie să fie cât de cât simetrică, distanţele între balerine să fie egale, mişcările să fie concomitente (toată lumea se apleacă în acelaşi moment, cu acelaşi unghi şi în aceeaşi direcţie), nu se rămâne în urmă faţă de muzică şi nu se termină mişcarea înaintea muzicii. Şi mai ciudat era faptul că scena avea încă desenate liniile şi cercurile folosite la repetiţii şi totuşi acest lucru nu părea să-i ajute foarte mult pe săracii oameni. Nu vreau să le desconsider eforturile, sunt sigur că e greu să te deplasezi pe vârfurile picioarelor, însă credeam că ideea este să se ajungă la un grad de perfecţiune care să permită anumite posturi fără tremurături de picioare sau piruete terminate prematur.

Una peste alta, mie nu prea mi-a plăcut experienţa. Poate în alte condiţii, altă interpretare, poate...