Sibiu

Aşadar, Sibiu, 1 februarie, dimineaţă. Spre deosebire de ziua precedentă era soare. Ninsese un pic în timpul nopţii aşa că activitatea de după micul dejun a fost dezăpezirea maşinii. Planul era ca să facem în aşa fel încât să ajungem în centru în jur de oră fixă pentru a urca în turnul bisericii evanghelice să prindem bataia clopotelor (despre care am mai povestit aici). Am exagerat un pic şi, deşi am tras de timp cât am putut...

...am ajuns în piaţa din faţa bisericii prea devreme.

Vremea fiind frumoasă am zis că urcăm mai devreme şi stăm mai mult sus. Aşa că am început să urcăm. Coridorul dintre scara în spirală şi scara metalică din turnul principal...

...scară care, deşi pare o structură rigidă, se leagănă la fel de mult ca şi data trecută.

Vremea ne-a rezervat însă şi o surpriză neplăcută. În cele 5 minute în care am urcat până la clopote s-a lăsat o ceaţă deasă ca să strice orice planuri de pozat munţi sau cladiri sau orice altceva decât lapte.

Ajunşi sus am plătit tariful de 3 lei fetei din turn. Aş înclina să cred că nu e aceeaşi fată ca data trecută, nu-mi aduc aminte de ochi albaştri. Totuşi făcea acelaşi lucru şi anume citea ascultând muzică. Ceaţa a dat de mai multe ori semne că s-ar ridica însă am rămas cu promisiuni. Am văzut fugitiv munţii Cibinului dar nici un Făgăraş. Ca alternativă la pozat lactate, eu am preferat să pozez vandalismele romantice ale altora.

Mai erau douăzeci de minute până la ora fixă când ar fi trebuit să sune clopotele şi eu rămăsesem fără lucruri de pozat. Douăzeci de minute e un timp foarte lung când nu ai ce face aşa că m-am dus să o deranjez pe fata-din-turn care între timp se refugiase în cămăruţa ei. Spre neplăcerea mea am aflat că clopotele nu vor bate aşa cum mă aşteptam eu. În principiu ele sunt acţionate de nişte motoare electrice care le balansează. Aşa cum am mai povestit, masa aceea în mişcare produce o mişcare sesizabilă a turnului. Acum clopotele „sunt bătute” în sensul că există nişte ciocane care lovesc clopotele producând un alt fel de zgomot, mai slab şi evident fără a mai mişca tot turnul. Totuşi am înţeles de la fata-din-turn că o dată pe zi (dar nu sunt sigur dacă numai duminica) la 10 fără sfert bat ”properly” două clopote, cel mare şi unul dintre cele mici. Mi-ar fi plăcut să văd asta ţinând cont că data trecută am văzut în acţiune numai un clopot mic şi a fost destul de palpitant. Asta este, rămâne pe data viitoare. Şi nu e singurul lucru care rămâne pe data viitoare.

După ce am ascultat clopotele de ora 11 ne-am îndreptat spre Muzeul Locomotivelor cu Abur, ceva ce nu ştiam că există la Sibiu până de curând. Am ajuns acolo ghidat de ce văzusem pe Google Earth (nişte străduţe cam noroioase şi cu gropi). La intrare – dezamăgire: „Accesul interzis persoanelor străine”. Şi totuşi alături era un afiş cu „Taxă vizitare muzeu x lei”. Ne-am uitat unii la alţii şi am zis să intrăm. Nimeni nu ne-a ieşit în întâmpinare deşi suscitam destul interes pentru a fi priviţi pe geam dintr-o clădire. Accesul e interzis pentru că muzeul e amenajat în interiorul remizei de locomotive care este încă funcţională. Într-adevăr, am găsit locomotivele însă nu am găsit ce mă interesa mai mult şi anume locomotiva 142.008. În semn de protest nu am mai scos aparatul din rucsac.

Ce ar fi trebuit să găsesc arată cam aşa. M-ar fi interesat să o văd pentru că e o locomotivă cu aburi MARE, spre deosebire de restul locomotivelor de acolo din muzeu care erau cam pitice. Ca să vă faceţi o idee, aici este o imagine cu o sora a lui 008 alături de o locomotivă diesel. De acord că perspectiva e înşelătoare însă imaginea e bună orientativ. Pagina originală cu imaginile e railfaneurope.net şi conţine pe lângă imagini cu locomotive din seria 142 şi o serie de informatii. Cum că seria 142 era la vremea ei cea mai rapidă locomotivă din dotarea căilor ferate române (140km/h deşi plăcuţa de pe ea indica 110) şi totodată cea mai mare locomotivă cu aburi construită vreodată în România - roţile motoare au 2 metri si 10 centimetri diametru. S-au construit 79 de unităţi, mai există doar 4 (044 e în stare de funcţionare).

Până la urmă 008 e ascunsă (bine?) pe undeva prin remiză pentru că nu am găsit-o. Cum ziceam, data viitoare... (dacă stie cineva să-mi explice după care clădire ar fi trebuit să mă uit, i-aş fi recunoscător).

După ce căutarea lui 142.008 a eşuat mizerabil, am zis să dăm o fugă până în Păltiniş, dată fiind vremea frumoasă – fugă despre care vă povestesc data viitoare. După ce ne-am întors am mâncat la „Bufniţa” unde am avut parte de cel mai prost serviciu ospătăresc de până acum – o incompetenţă cronică. Mâncarea a fost bună, nu zic nu, însă nu a fost exact ce comandasem – plus multe alte chestii. Plus că localul e destul de întunecat ca să-ţi scoţi ochii cu furculiţa. De la masă am plecat direct la drum, nu înainte de a poza vecinii de parcare.

Fain week-end fu!