17,5 kilometri prin Roma

No bun. Roma ziceam. Planul meu pentru Roma era unul relaxativ, eventual de mers într-un parc şi stat pe o bancă. Planul a eşuat lamentabil şi s-a transformat într-o plimbare mult prea lungă. Dar să începem...

Am ajuns pe Ciampino un pic după ora locală 7 şi am fentat toată lumea care aştepta la banda de bagaje (ansamblul mă duce mereu cu gândul la experimentul lui Pavlov, poate pentru că există un bec care de obicei se aprinde când încep să apară bagajele şi provoacă agitaţie în rândul pasagerilor până atunci în transă). Am mers cu autobuzul până la prima staţie de metrou şi de acolo la Termini. Prima oprire am făcut-o în Via Palestro la Yellow Hostel pentru a lăsa nişte bagaje.

Mai departe, Via Cavour spre Santa Maria Maggiore.

Zi faină tare, prima zi frumoasă de primăvară din ce am vorbit cu localnicii.

Biserica Santa Maria Maggiore mi-a scăpat prima dată când am fost la Roma.

Ce se vede in imaginea de mai sus e spatele bisericii (adică partea opusă intrării). Faţada arată cam aşa...

...iar pe interior cam aşa...

Cam pe aici grupul original de 12 inşi s-a scindat – motivaţia mea fiind că nu mai vreau să văd Colosseum-ul şi ruinele iarăşi. Mai pe după amiază la reîntregire am aflat că de fapt am parcurs aproape acelaşi traseu.

Tot de pe lângă Santa Maria Maggiore...

Scăpasem la pozat după o pauză de 3-4 săptămâni cred, de asta cred că am şi exagerat. Ne-am pus în mişcare din nou pe Via Caprareccia (Capra Rece ha ha) şi apoi pe Panisperna direct spre Piazza Venezia.

Piazza Venezia am găsit-o cam în acceaşi stare ca acum doi ani, săpată toată. Vittoriano era şi el tot în renovare dar altă bucată decât acum doi ani.

Am urcat şi pe Vittoriano, dar pentru asta o să fac o paranteză altădată. De la Vittoriano am trecut pe la Campidoglio şi am urmat un traseu pe care l-am mai parcurs altă dată pe Via delle Botteghe Oscure, Piazza Argentina, Pantheon.

De acolo am mers în Piazza Navona unde tot mai e ceva în restaurare însă au terminat sculptura din centru. Lume colorată, zgomot mult, indieni care vând aceleaşi rahaturi ca acum doi ani, castane prăjite...

...şi forma de cerşetorie cea mai tolerată din Europa, statuile mişcătoare.

Între timp s-a făcut şi ora de rendez-vous cu restul grupului la Sf. Petru. Drept pentru care am ieşit pe malul Tibrului şi l-am trecut pe podul din faţa palatului de justiţie.

Lângă Castelul Sant’Angelo era un petec de gheaţă cu vreo 4 patinatori deşi afară erau aproape 20 de grade – de unde şi impresia de patinaj pe apă.

Am intrat în biserica Sf. Petru (altă paranteză viitoare), am ieşit şi am plecat spre Piazza Spagna.

Un exemplu de balcanism:

În Piazza Spagna am ajuns la apus şi am găsit-o mult mai aglomerată ca data trecută (sau aşa mi s-a părut).

La scurt timp după asta am intrat într-o pizzerie unde am mâncat o pizza excelentă şi, mai important, mi-am încărcat acumulatorul de la aparat. Când am ieşit era deja întuneric şi ne-am plimbat pe traseul Piazza Navona-Pantheon, cu o oprire între, în Piazza Sf. Eustache, la cea mai bună cafea din lume (cică).

La intrare în localul care o serveşte este afişat mic un articol din NY Times care face referire la micuţa cafenea. Cafeaua e 1 euro dacă o bei în picioare sau 3 euro dacă vrei să stai la masă în faţa cafenelei. Eu nu sunt connaisseur în ale cafelei aşa că n-aş şti. Mie îmi place şi aia de la automat.

În acest punct al zilei deja mă dureau picioarele de câteva ore bune şi mă gândeam tot mai mult cum să-mi iau greutatea de pe ele mai curând.

Chiar şi aşa, am mers pe jos până la Fontana di Trevi. La fel de multă lume, la fel de enervanţi indienii cu trandafiri/trepiede/pistoale cu bule de săpun.

Alte rahaturi se vând la magazine...

De la Fontana di Trevi, Termini e la o aruncătură de băţ drept pentru care am mers pe jos spre hostel unde am ajuns în jur de 11. Zi lungă tare...

Roma pe roţi

Cum ziceam, în week-end am fost la Roma. Am fost cam trigger-happy – aş putea să postez tematic, de exemplu am multe imagini cu statui din Roma. Sau vehicule din Roma...

Bineînţeles, Mini, în versiunea veche...

...şi versiunea nouă.

Şi emblematicul Fiat 500.

Gata, scurt. Mâine, deşi e sâmbătă, mă trezesc de dimineaţă tare. Dacă ies şi poze interesante, vă arăt pentru ce.

Low-cost-ing

Mă refer desigur la zboruri low cost. Costul „low” se obţine în parte folosind aeroporturi mici, obscure şi programând zborurile la fel, la ore mici şi obscure. Sau fix în miezul zilei, dar nu e cazul de faţă.

Aşadar, sâmbăta trecută pe la orele 4 trecute din noapte ieşeam pe uşă în căutarea unui taxi către Băneasa. Acest aeroport seamănă mai bine cu o autogară de provincie, în orice moment mă aştept ca din vreo paporniţă să apară un cap de gâscă sau o legătură de verdeaţă. Trecem pe la check-in, trecem şi de toate controalele şi mergem să aşteptăm cu prostimea. De ce prostime? Deşi mai sunt câteva zeci de minute până la îmbarcare, e deja formată coada pentru urcat în autobuz. Fiind low cost, nu se dau locuri, e ca la personal. Numai ca aici sunt locuri pentru toată lumea. Nu numai atât dar, conform unei logici simple, cine se urcă ultimul în autobuz se urcă primul în avion. Pentru prostime nu contează asta, doar de asta e prostime. La unul dintre televizoare e o chestie revoltătoare care cu greu s-ar putea numi emisiune de televiziune, Acces Direct cred că se cheamă. Pentru prostime, desigur.

Fast-forward, suntem în avion cu genunchii la gură. Desigur, low cost. Avion nou, Airbus A320, făcut special pentru low cost să încapă cât mai multe scaune. (Să ne înţelegem, nu prea am drept să mă plâng de aceste aspecte întrucât pe drumul dus-întors spre Roma am plătit mai puţin decât aş plăti pe biletul de tren dus întors spre Galaţi, drum care durează şi de două ori mai mult).

Deşi mi-e somn, nu pot dormi aşa că imi iau aparatul din rucsac şi mă postez la geam. De la Bucureşti am plecat pe ploaie şi nor însă la 10 kilometri mai sus e soare, sau mă rog, o sa fie imediat ce răsare.

Dată fiind destinaţia, direcţia e una aproximativă sud-vest. Undeva deasupra Olteniei se termină plafonul de nori şi pot să îmi exersez geografia. Apare Dunărea peste care trecem în Serbia în dreptul ansamblului Porţile de Fier II. Trecem peste Bosnia şi peste Croaţia şi ajungem la mare. Ce peisaj trebuie să fie în Croaţia! De sus se văd munţii cu vărfuri înzăpezite chiar pe malul mării şi pot doar să-mi imaginez cum e să fii acolo. La 800km/h trecem Adriatica în 20 de minute şi ajungem deasupra Italiei unde începem deja coborârea spre Roma. Toate cadrele pe care le-am încercat până la acest moment au ieşit execrabil în parte din cauza faptului că soarele nu răsărise încă pentru cei de jos. Când treceam Apeninii însă, am fost destul de jos şi era destulă lumină ca să iasă ceva acceptabil.

Monte Sirente

Monte Velino

La aterizare, alt simptom low cost: se aplaudă, ce-i drept, sporadic. Nu vreau să minimizez importanţa eforturilor pilotului însă 60% din accidentele aviatice sunt cauzate de eroare umană. Aplauzele ce ar însemna? „Mersi că ai fost atent şi că nu ai prabuşit avionul cu noi în el”? A fost un zbor mediocru, cu coborâre un pic prea bruscă, nimic ieşit din comun, nici un pericol grav evitat prin măiestrie. Înţeleg poate să aplauzi pilotul dacă tocmai a aterizat forţat pe Hudson şi încă eşti conştient şi uscat. Altfel mi se pare că frizează mitocănia. Aşa şi şoferul de pe 601 dacă nu e atent bagă autobuzul în Dâmboviţa şi totuşi nimeni nu-l aplaudă la oprirea în staţie.

În fine... Roma, bine te-am găsit! Din nou!

Rectificare

În urma reacţiilor apărute la articolul trecut, ţin să precizez că nu pun aparatul în cui până la vară, doar răresc apariţiile. Dovada...

Munca înnobilează

Motto: "The best-laid plans of mice and men/often go awry".

Se pare că voi fi nevoit să răresc articolele, nu numai pentru că nu aş avea timp de ele ci pentru că nu am timp să fac ceva care ar merita menţionat. Să fiţi cuminţi, ne vedem la vară!

Superputeri

Cică leapşa. Iar. De data asta e mai simplu, e vorba de o singură întrebare. Răspunsul e posibil să nu fie la fel de simplu. Era să uit să zic de unde vine, şi anume Andreea e de vină.

Dacă ar fi să aleg ce superputeri mi-ar plăcea să am? Un răspuns scurt ar fi Rusia. Mi-ar plăcea să am Rusia deşi cred că aş vinde mare parte din ea a doua zi păstrând doar chestiile interesante şi care nu sunt radioactive. De fapt o superputere faină ar fi să fii superbogat, să nu poţi să-ţi cheltuieşti banii nici dacă îi bagi cu lopata în cuptor.

Aaaa, superputeri ca la X-Men...Păi e greu de ales, cea mai atrăgătoare ar fi o combinaţie a mai multor superputeri. Să vedem câteva idei...

-Schelet şi gheare metalice nu mi-am dorit vreodată. Valabil şi pentru cretinisme de genul pânze de păianjen care ies din mâini şi pentru orice chestie care impune folosirea unui costum ridicol, colorat strident, cu mască hilară (vezi Batman) şi cu chiloţii peste pantaloni (vezi Superman). Batman de fapt nu avea nici o superputere, decât poate cea dată virusul rabiei contractat prin muşcătura de liliac. Mă rog, divaghez...

-Prostii de genul controlat apa, focul etc. sunt în mare parte inutile. Ce-i aici, Captain Planet?

-Văzut prin ziduri sau prin îmbrăcăminte - potenţial interesant dar doar cu statut de curiozitate.

-Să zbor, să mă teleportez şi alte chestii din astea ar merge dar cu failsafe-uri de genul să existe un mecanism care să mă impiedice să mă teleportez în stâncă, pe fundul oceanului, în vulcan sau într-un reactor nuclear.

-Controlul vremii - util împreună cu cele de mai sus că nah, e penibil să poţi să zbori şi afară să tune şi să fulgere.

-Călătoria în timp e de evitat, dă naştere la prea multe paradoxuri şi e confuzantă. Deşi ar putea fi utilă pentru a-mi da „castane” retrospective. Cum ar fi să fii la un ghişeu semnând nu-ştiu-ce şi din spate să primeşti un şut în fund iar când te întorci să fie o variantă mai bătrână a ta ofuscată dintr-un motiv pe care nu-l înţelegi?

-Nemurire – pînă la proba contrarie cred că ar fi interesant dar numai împreună cu un fel de invicinbilitate. Adică nu ca Nemuritorul (ăla cu parpalac şi sabie) că iar trecem în penibil (mergi şi tu cu decapotabila, întoarce Gicu TIR-ul în faţa ta şi gata; sau eşti şi tu nobil în Franţa şi se pune de-o revoluţie cu ghilotine – fără să mai punem la socoteală situaţiile de genul: Ce se întâmplă cu Nemuritorul dacă explodează o bombă mare lângă el sau dacă e ars pe rug? E ignifug?). Ar trebui mai degrabă ceva ca în Unbreakable.

-Era un episod în X Files cu unul care putea să convingă oamenii să facă ce vrea muşchiul lui dar la sfârşitul episodului o mierlea, aşa că doar împreună cu invincibilitatea de mai sus.

-Vedere în viitor – numai ca superputere auxiliară pentru că aduce tot paradoxuri ca la călătoria în timp. Totuşi ar putea servi la aflarea numerelor la loto (ceea ce îmi aduce aminte că anul acesta nu am plătit taxa pe prostie şi am auzit că week-end-ul acesta ar fi un report care ar putea să merite plata taxei).

-Shapeshifting – la fel, interesant, dar numai cu invincibilitate lângă, altfel poţi fi împuşcat în orice formă.

-La fel şi cu invizibilitatea. Treci strada dar uiţi că ai lăsat invizibilitatea pornită şi te ia 601 în bot. Nu bun.

-Telekinezie – bun şi asta, ar fi util la dus gunoiul fără să pun mâna pe el. Sau la plesnit oamenii la distanţă. Sau multe altele...

-Mind reading – oh daaaa, asta da, mi-aş dori fără îndoială, oricând şi la orice oră.

Deci greu de decis. De asta spun că e nevoie de o combinaţie. Dacă e nevoie să aleg doar una din ele, din acest arsenal inventat practic de literatură, probabil aş alege-o pe ultima. Deşi tot ar fi penibil să pot să citesc gândurile oamenilor şi să-mi cadă un ghiveci în cap pe stradă.

Apropo de literatură, ea perpetuează clar ideea că trebuie să existe un „dar” altfel nu mai era nimic interesant. Ahile era mare jmecher „dar” avea o problemă cu călcâiul. Superman era bazat „dar” era alergic la kryptonită. Chestii de-astea mici şi sâcâitoare. O excepţie este un episod din Star Trek când întâlneau un tip, să-i zicem, care făcea cam tot ce voia, inclusiv să facă să dispară o rasă întreagă. L-au lăsat în pace că altfel intriga, desfăsurarea acţiunii, punctul culminant şi deznodământul ar fi ţinut foarte puţin şi audienţa ar fi schimbat canalul.

Mai departe, poate ne spune Aura câte ceva despre fanteziile ei cu superputeri. Nu că aş vrea să te influenţez Aura, dar gândeşte-te ce studii sociologice ar ieşi dacă ai fi nemuritoare sau dacă ai putea călători în timp...hi hi.

Aş întreba-o şi pe Ina, dar mi-e că foloseşte ideea aia din reclamă cu transformat orice în ciocolată. Ina?

Braşov

Acum o săptămână am ne-am stârns mai mulţi şi am efectuat o excentricitate – anume am fost şi am luat prânzul în Braşov. Ce-i drept, nu am mers drept acolo, am ocolit un pic prin Valea Doftanei de unde a trebuit să facem cale întoarsă pentru că trecerea spre Secăria era blocată de zăpadă (şi maşini blocate în zăpadă). În rest drumul a fost foarte curat şi moderat de aglomerat.

La Braşov din 4 ne-am făcut 7 şi am intrat la Taverna Sârbului pentru un prânz excesiv de mare. După aceasta era necesară o plimbare, drept urmare am mers pe Republicii până în Piaţa Sfatului.

Până acum nu am mai trecut pe acolo atent fiind la case. De fapt nici acum nu am fost foarte atent, sunt convins că am ratat unele lucruri interesante.

În Piaţa Sfatului...

Vedere spre Tâmpa...

Biserica Neagră...

Cotloane...

Ce-i drept, plimbarea a fost scurtă, ne-am întors la maşină şi am plecat înapoi la Bucureşti.

Dar, în Piaţa Sfatului mai este un lucru de făcut şi anume să (te) pozezi (cu) porumbei.

Ca să prind porumbeii în acţiune trebuiau cumva speriaţi. Din diverse considerente nu ar fi fost potrivit să mă năpustesc eu printre ei. Din fericire este considerat acceptabil ca un copil să fugărească porumbei aşa că am stat pe lângă unul care îşi aloca toate resursele prinderii înaripatelor, desigur fără succes. Mama către copil: „Lasă-i mamă, că şi aşa nu-i prinzi...”. Copilul, pe un ton malefic, aproape scraşnind din dinţi, enervat probabil de lipsa de încredere a mamei în capacităţile sale de vânător de porumbei: „BA-I PRIND!” şi pleacă din nou într-o cursă nebună, nebună şi inutilă. Rezultatele, mai jos...