Low-cost-ing

Mă refer desigur la zboruri low cost. Costul „low” se obţine în parte folosind aeroporturi mici, obscure şi programând zborurile la fel, la ore mici şi obscure. Sau fix în miezul zilei, dar nu e cazul de faţă.

Aşadar, sâmbăta trecută pe la orele 4 trecute din noapte ieşeam pe uşă în căutarea unui taxi către Băneasa. Acest aeroport seamănă mai bine cu o autogară de provincie, în orice moment mă aştept ca din vreo paporniţă să apară un cap de gâscă sau o legătură de verdeaţă. Trecem pe la check-in, trecem şi de toate controalele şi mergem să aşteptăm cu prostimea. De ce prostime? Deşi mai sunt câteva zeci de minute până la îmbarcare, e deja formată coada pentru urcat în autobuz. Fiind low cost, nu se dau locuri, e ca la personal. Numai ca aici sunt locuri pentru toată lumea. Nu numai atât dar, conform unei logici simple, cine se urcă ultimul în autobuz se urcă primul în avion. Pentru prostime nu contează asta, doar de asta e prostime. La unul dintre televizoare e o chestie revoltătoare care cu greu s-ar putea numi emisiune de televiziune, Acces Direct cred că se cheamă. Pentru prostime, desigur.

Fast-forward, suntem în avion cu genunchii la gură. Desigur, low cost. Avion nou, Airbus A320, făcut special pentru low cost să încapă cât mai multe scaune. (Să ne înţelegem, nu prea am drept să mă plâng de aceste aspecte întrucât pe drumul dus-întors spre Roma am plătit mai puţin decât aş plăti pe biletul de tren dus întors spre Galaţi, drum care durează şi de două ori mai mult).

Deşi mi-e somn, nu pot dormi aşa că imi iau aparatul din rucsac şi mă postez la geam. De la Bucureşti am plecat pe ploaie şi nor însă la 10 kilometri mai sus e soare, sau mă rog, o sa fie imediat ce răsare.

Dată fiind destinaţia, direcţia e una aproximativă sud-vest. Undeva deasupra Olteniei se termină plafonul de nori şi pot să îmi exersez geografia. Apare Dunărea peste care trecem în Serbia în dreptul ansamblului Porţile de Fier II. Trecem peste Bosnia şi peste Croaţia şi ajungem la mare. Ce peisaj trebuie să fie în Croaţia! De sus se văd munţii cu vărfuri înzăpezite chiar pe malul mării şi pot doar să-mi imaginez cum e să fii acolo. La 800km/h trecem Adriatica în 20 de minute şi ajungem deasupra Italiei unde începem deja coborârea spre Roma. Toate cadrele pe care le-am încercat până la acest moment au ieşit execrabil în parte din cauza faptului că soarele nu răsărise încă pentru cei de jos. Când treceam Apeninii însă, am fost destul de jos şi era destulă lumină ca să iasă ceva acceptabil.

Monte Sirente

Monte Velino

La aterizare, alt simptom low cost: se aplaudă, ce-i drept, sporadic. Nu vreau să minimizez importanţa eforturilor pilotului însă 60% din accidentele aviatice sunt cauzate de eroare umană. Aplauzele ce ar însemna? „Mersi că ai fost atent şi că nu ai prabuşit avionul cu noi în el”? A fost un zbor mediocru, cu coborâre un pic prea bruscă, nimic ieşit din comun, nici un pericol grav evitat prin măiestrie. Înţeleg poate să aplauzi pilotul dacă tocmai a aterizat forţat pe Hudson şi încă eşti conştient şi uscat. Altfel mi se pare că frizează mitocănia. Aşa şi şoferul de pe 601 dacă nu e atent bagă autobuzul în Dâmboviţa şi totuşi nimeni nu-l aplaudă la oprirea în staţie.

În fine... Roma, bine te-am găsit! Din nou!