Bazilica Sf. Petru

Acum doi ani când am ajuns prima dată la Roma am umblat prin multe locuri însă nimic nu mi-a lăsat o impresie mai puternică decât bazilica Sf. Petru. Am văzut-o într-o după-amiază, moment în care soarele intră prin ferestre şi formează raze în interior. Dincolo de efectele luminoase, impresia cea mai puternică a lăsat-o pur şi simplu mărimea construcţiei. Suprafaţa se măsoară în hectare, dimensiunile in sute de metri iar capacitatea in zeci de mii de oameni.

Ca să fie clar fiecărui vizitator, aleea de pe centru conţine marcaje pentru lungimile altor biserici, cum ar fi Sf. Paul din Londra (Vanitatea nu era păcat capital?). Şi totuşi e cea mai mare biserică din lume şi a tot fost de la 1600 când a fost făcută. Sunt curios ce efect acea asupra omului de rând vederea clădirii care impresionează fără probleme şi în ziua de azi. Mai ales că bulevardul care dă înspre piaţă e opera lui Mussolini. Până atunci la biserică se ajungea pe străduţe mici şi întortocheate.

Cum ziceam, e mare...

De data asta am ales special momentul zilei pentru a prinde razele de lumină.

Ceva detalii de pe interiorul turlelor secundare...

Aici e momentul să mă plâng de lipsa unui super-wide angle. Deci alte detalii...

Statuia lui Sf. Petru – granit masiv (sau altă piatră – ce sunt eu, geolog?) care datează din secolul 13 (estimarea conservatoare) sau, după alţii, din secolul 5. Oricum ideea e că după câteva sute de ani în care credincioşii au trecut şi au atins-o, piatra s-a tocit. Cel din imagine e piciorul în stare bună, celălalt aproape că nu mai are degete.

Sonorizarea e asigurată de Bose cu nişte boxe discrete, camuflate în culoarea şi modelul pietrei dar purtând încă emblema.

Un alt lucru pe care l-am ţinut minte este sculptura lui Bernini şi felul în care a folosit marmura roşie pentru a simula o ţesătură. De sub ţesătură apare (sau mai bine zis stă să apară) Moartea care duce în mână o clepsidră (tic tac, tic tac).

Sculptura e un amalgam de mai multe feluri de piatră şi chiar de metal. În primul moment în care am văzut-o nu mi-am dat seama că giulgiul e din marmură şi nu textil (îmi aduce aminte de scumpturile din Cimitirul Staglieno). Dincolo de asta, postura Scheletului şi poziţia mânii care stă să dea la o parte şi ultima bucată a giulgiului mă fac mereu să mă întreb când o să-şi ia zborul. Cred că e una dintre cele mai interesante sculpturi pe care le-am văzut.

În principiu urmează ziua a doua de Roma şi apoi câteva chestii dintr-o ţară unde multe lucruri se fac pe invers (ca să nu zic greşit) decât în restul lumii, cum ar fi condusul.