De week-end

E ora cinci dimineaţa şi deja cerul nu mai e negru, nici măcar spre vest. E oarecum albastru, oarecum gri, oricum departe de a avea o nuanţă hotărâtă. E al 2-lea răsărit pe care îl prind în tot atâtea zile. (Încep să cred că jet-lag-ul se poate obţine nu numai călătorind cu avionul.)

Aseară (tehnic vorbind pentru mine e tot "azi") la 9 era încă un pic de lumină, printre nori. Nici nu am obsevat când s-a lungit ziua şi, mai rău, nici nu am profitat de acest fapt. Peste încă 20 de zile o să înceapă să se micşoreze şi iar vine toamna şi iarna. Gândul îmi cam provoacă scârbă. Îmi imaginez o zi gri de toamnă cu ploaie fină antrenată de un vânt rece care-şi schimbă direcţia la intervale astfel încât nici o umbrelă nu te poate apăra. Pe jos, o melasă de frunze putrezite şi tocate de trecători. Bleah.

Stau şi mă uit cu "jind", cum se zice, pe Google Earth la locurile pe care mi le-am propus ca destinaţii de week-end pentru anul ăsta. Motivele pentru care sunt treaz la ora asta nu sunt planurile de week-end, n-am o plăcere perversă în a survola virtual diverse locuri la 5 dimineaţa. Din păcate (pentru odihna mea în particular, şi pentru eficienţă în general) deşi ar trebui să fiu ocupat cu lucruri serioase în acest moment, a apărut un timp mort pe care îl omor şi mai tare scriind rândurile astea.

Revenind, un calcul mental arată că numărul de itemi de pe listă şi numărul de weekend-uri rămase din an sunt dacă nu egale, periculos de apropiate. Şi nu pun la socoteală cele care sunt deja rezervate pentru alte activităţi sau cele în care vremea va fi maro şi mersul pe coclauri ar deveni nepotrivit. Concluzia e că cel mai probabil va exista report pe anul viitor. Dar care dintre ele sa fie reportate?

(aici va veni o scurtă serie de imagini care era pending de ceva vreme - mai exact din vremea în care copacii nu aveau frunze şi întunericul venea devreme - şi pe care nu aveam cu ce să o asociez).

Londra, ziua 2

Ziua a doua de Londra am început-o relaxaţi procurând micul dejun de la Salisbury-ul de vis-a-vis de hostel. Având ca ţintă să ne întâlnim cu ai noştri ghizi în umbra Big Ben-ului undeva pe la ora 11, am pornit pe jos într-acolo pe diverse străduţe.

Cred că o să-mi fac un obicei din a poza maşini ciudate pe unde merg.

Pentru că timpul ne permitea, am folosit cele procurate de la Salisbury’s pe pajiştea de lângă London Eye, mic dejun „al fresco” cum am impresia că se zice la ei.

Cu energii noi date de sandvişul cu bacon şi ou (în cazul meu) am trecut pe modul „acumulat cât mai multe puncte de interes în timpul disponibil”.

După ce ne-am reîntâlnit cu Emi şi Anca am mers la Westminster Abbey care era închisă pentru vizitare însă deschisă pentru venerare (traducere mot-a-mot la ce scria pe uşă).

Următoarea oprire ar fi fost la Buckingham însă pe drum ne-am întâlnit cu o paradă (militară?) şi a trebuit să ne oprim să-i vedem. Avangarda – HMP (Her Majesty’s Photographer)

Sarcina lui era de a merge îndeajuns de în faţa paradei pentru a-i trage în poze de pe mijlocul străzii. Oamenii de rând erau mânaţi de poliţişti călare la o parte din calea red-coats-urilor.

Spre deliciul turiştilor, parada conţinea şi un grup de cimpoieri, autentici aş zice.

Ariergarda – ceva ca într-un banc: „Un scoţian, un afacerist şi un preot mergeau pe stradă...”

Tot prin parc...

La Buckingham – lume multă îngrămădită la gard pentru a poza gărzile.

Stema de pe gard.

În ziua respectivă era şi vreo căpetenie mexicană în vizită, altfel nu îmi explic multitudinea de steaguri.

De la Buckingham am pornit spre Hyde Park, oprind pe parcurs să pozăm semaforul pentru călăreţi.

Da, în Hyde Park pe lângă piste de biciclete mai sunt şi piste speciale pentru cai cu rumeguş sau ceva asemănător. Dacă ai cal, îl poţi scoate la plimbare pe acolo. Sunt destul de sigur că trebuie să fii „considerate” şi să mergi la pas. Dacă ai merge în galop sau chiar la trap sigur sigur ai ucide ceva la primul tur de parc.

Parcul e mare, mai mare ca Herăstrăul însă nu e impresionant – sau nu am ajuns eu în părţile interesante. Apropo de lucruri mari şi mici, se pare că lumea e mică şi mă tot întâlnesc cu oameni cunoscuţi prin capitale ale lumii fără să plănuiesc asta (Salutare din nou, Z.!). Revenind la parc...

...l-am parcurs în mai multe direcţii, una din ele fiind Royal Albert Hall.

Pe lângă Royal Albert Hall ni s-a demonstrat de ce e bine să asculţi de semnele care spun să nu hrăneşti veveriţele – sunt nişte bestii însetate de sânge uman.

După incidentul cu veveriţa carnivoră am traversat din nou parcul...

Un lacăt „Made in England” – ca şi cum aş zice eu „Made in Muntenia”.

O raţă mandarin – specie de a cărei existenţă nici nu ştiam. În mod interesant în acceaşi săptămână am aflat că au adus şi în Cişmigiu raţe mandarin, deci nu trebuia să merg până la Londra să văd una.

Am rezistat toată primăvara şi nu am pus poze cu flori, fac acum o excepţie.

Şi aşa am ajuns la partea care mă făcea curios din Hyde Park şi anume Speaker’s Corner. Era duminică deci era destul de agitată situaţia acolo. Erau vorbitori nebăgaţi în seamă dar erau şi unii oameni cu câte 20 de ascultători. De fapt nu ascultători cât contestatori. Primul „stand” era cel cu Islam. Neinteresant, al doilea, cel cu God părea mult mai animat.

Personal aveam impresia că moşoteiului o să-i pocnească o venă, aşa de tare se agita. După cum se observă, în jurul lui erau o mulţime de etnici care îl aţâţau. Un fragment din conversaţie:

Moşoteiul - arătând cu degetul către un arab din faţa lui-"How many wives do you have?" Arabul - care până atunci discutase serios, afişează un zâmbet şi răspunde pe un ton jovial de genul „-Ah, aici m-ai prins!”: -„Two!”. La care moşoteiul, fericit că a obţinut ce voia, proclamă pe un ton profetic: „You, sir, are a hypocrite!”, stârnind ilaritate în jur, fapt ce-l agită evident şi mai tare. Mai colea, alt stand, cu Israel sau ceva asemanator. Vorbitorul proisraelian era hărţuit de un arab cu un pai şi bile de hârtie pe care le expedia discret în capul vorbitorului şi apoi se muta, chicotind, într-un alt unghi, pentru o nouă salvă. Am asistat la 4 salve şi m-am plictisit. Alte standuri erau „Free hugs”, „Black powah” şi nu mai ştiu ce. Oricum, pestriţă adunare.

De la Speaker’s corner am plecat spre masă în Covent Garden. Zona respectivă, foarte populată în weekend, este deservită de o staţie de metrou cel puţin ciudată. Accesul se face numai cu liftul iar pentru cine se simte în stare, există o scară metalică în spirală care urcă printr-un puţ şi care, ca şi lifturile, iese la parterul unei clădiri. O altă curiozitate legată de staţie este faptul că distanţa între ea şi urmatoarea staţie este de numai 260 de metri – cea mai mică distanţă dintre două staţii de metrou în Londra. Staţia a fost mult timp numai de ieşire (nu puteai să iei metroul de acolo, puteai doar să cobori din el acolo) din cauza spaţiului extrem de mic şi fluxului mare de oameni. Şi într-adevăr e lume multă duminica acolo.

După ce ne-am alimentat la un restaurant din zonă, ne-am împărţit din nou în două grupuri, unii mergând la concert, alţii hălăduind prin Soho. Eu am fost prin Soho şi China Town.

Într-un final am eşuat pentru restul serii într-un pub din Soho – Shakespeare’s Head – tipic englezesc îmi place mie să cred. Nu ştiu ce mi-a plăcut mai mult, cidrul sau berea (cred că totuşi ale-ul era mai bun).

După ce ne-am desparţit de ghizi (Emi şi Anca, ne vedem la toamnă!), am făcut nefericita alegere de a merge spre hostel pe jos. A luat o oră şi jumătate însă am distrus ce mai era întreg la picioare.

Duminică seara la 9.30 pe Millenium Bridge – animată zona, n-am ce zice.

La hostel ne-am luat alte beri şi cidru şi am ieşit să le bem pe acoperişul hostelului – fără success însă pentru că era frig rău şi restul oamenilor antipatici. Aşa că am înlocuit socializarea cu necunoscuţi cu somn de voie…

London

Mkay, I am bored as it seems, and as such I will use English for this blog entry. A motto could be „Everybody knows English, and if they don’t, they ought to". An excuse for my Romanian readers could be the fact that it is about London (not a very good excuse though because the entries about Rome should have been in Italian). A motive could be curiosity – I suspect I will be limited by (my) English. Anyway, without further ado, I give you... London!

The first of three days spent in London almost a month ago started very early. Having slept only two hours, my mood could have done with some improvements while waiting to board the airplane. Fortunately we boarded the plane among the first and we settled on the very front row. There, if „something” should happen you probably wouldn’t even realize it, but at least you have adequate leg room. Not having to lick my own knees enabled me to sleep through the journey to London. Actually the journey to Luton, which is one of London’s airports, the one so far to the North, it’s in Scotland. The weather was indeed very Scottish – low clouds and drizzle (note that my representation of Scottish weather may not reflect reality, it just felt Scottish).

In Luton, after passing customs and walking officially on British soil, we met with the first, let’s say, oddity. In the bathroom, on the sink there are separate fossets for hot and cold water. Scalding and freezing that is. The only way to combine it would be in the sink which for a public bathroom I find unacceptable. Actually I find it unacceptable anywhere else also. It fits into the category “What were they thinking? Were they thinking (at all)?”. I also don’t know how Jeremy Clarkson has the nerve to mock anything or anyone, coming form the country of separate fossets and all.

But I digress. We took the shuttle bus to Victoria Station and then the Underground to London Bridge Station, near our hostel. There we checked in, left some luggage and most importantly, met with our (now) British liaisons, Emi and Anca. They offered to show us around the city and they started by going to the nearby Borough Market to have breakfast. I had an „award winning” hamburger (that’s what it was written on the stand) with egg and bacon and then an „ultra chocolate brownie”, the both of which kept me going up until evening. The others had some variations of the same hamburgers (with sausages) and some banana cake if I’m not mistaking. It seems we were lucky because usually the market is not that lively.

Near the ultra chocolate brownie stand…

From there, we went to the first point of interest – for me at least. Half of the group (we were 8 in total) spent about 2 hours roaming around the warship HMS Belfast which is moored between London Bridge and Tower Bridge. I will probably detail further these two hours in a later entry.

After finishing with the Belfast, we started towards Tower Bridge to catch up with the others. Fortunately, while we were wandering through the bowels of the ship the coulds dispersed and the weather had been upgraded to “just fine”.

The walkway along the Thames and the “Leaning Tower of Pizzas”.

The Tower Bridge

Mind that child! They say, but I don’t see any child waiting in queue.

We crossed the bridge and wandered a bit around in St. Katherine’s Docks – a posh area where you can park your yacht, if you have one.

After St. Katherine’s docks, we went to the Monument. Along the way, a classic London cab.

The Monument is a freestanding column whose height (61 meters) equals the distance from its base to the place where the Great Fire of London started in 1666. As it seems, it is the tallest freestanding stone column in the world and you can climb to the top of it – 311 spiral steps for which you receive a diploma.

The view from the top

A picture taken from the opposite side of the river, the top of the Monument can be seen where the brown building meets the blue one.

Still on top of the Monument…

Details of London’s skyline, of which I will complain later.

From the Monument we went on to St. Paul’s Cathedral. On the way, goofing around with some reflections.

Yay, double deckers!

Some of the newer double deckers are Volvo which I find a little disappointing.

At St. Paul’s we made a longer break, directly proportional to the feet ache I was experiencing.

Curiously enough (at least from my past experience with churches and cathedrals) they charge an entrance fee here. Having seen the line on the floor of St. Peter’s Basilica that marked the length of St. Paul’s, I would say that suffices.

The façade of St. Paul’s

From there, we went to Millenium Bridge, which we crossed in order to get to Tate Modern. While crossing it, I stopped for a panorama. Again London’s skyline, which, I am sorry to say, seems to be one of the ugliest I have ever seen. As far as I know, the new buildings must adhere to some sort of Urban Planning limiting height for example. There I see what are almost skyscrapers near 4 storey buildings. Ugly skyscrapers I might add (form that point of view, I think Warsaw has the upper hand). I was also going to pick on that “Torre Agbar” surrogate but “The Gherkin” opened one year and a half earlier than the similar building in Barcelona. It’s still ugly. Just remember that this is a subjective opinion, I am not an architect nor an aesthetician.

On the other bank of the Thames opposite St. Paul’s lies Tate Modern, an art gallery occupying a disused power station.

The Turbine Hall

From Tate we went slowly towards London Eye, along the bank of the Thames.

HMS President, on the other side.

When we reached London Eye, we found the queue to be unacceptably long and we also had to eat. With two excuses in mind, we let Emi guide us to a pub he knew, again, on the other side of the Thames.

London Eye, seen from the bridge.

The pub was right next to the Houses of Parliament and Big Ben.

I had fish and chips, of course after making sure there were no bones in the fish. The fish was pretty generic, the batter was what gave it its taste.

During out late lunch/early dinner the sun had time to set...

...and so we proceeded to cross another time the river, in order to catch a ride on London Eye. Catch is the appropriate terminology here because we were on the next to last capsule. The price is high (17 euros, errr, I mean pounds…oh, but now it’s the same, ha ha) but I can almost say it is worth it.

That’s it for the pictures from the first day. After London Eye we walked around a bit more to Downing St., Trafalgar Square and to Picadilly Circus, none of which were memorable. Either that or my memory was affected by the horrible pain in my feet. And it would only get worse the next day…