Transfăgărăşan 2009

Am făcut ce am făcut şi se pare că am ajuns şi anul acesta pe Transfăgărăşan. Anul trecut îmi promisesem solemn că nu mai merg pe Transfăgărăşan în week-end din cauza aglomeraţiei. De fapt nici nu ştiam că merg până într-o joi, acum două săptămâni. Spionii îmi spuseseră că Transfăgărăşanul s-a deschis în sâmbăta de dinainte şi că este încă zăpadă. Am rămas oarecum imun la veste până joi când am fost corupt să îmi iau bicicletă de către Septi care voia şi el să-şi înnoiască bidiviul. Ideea ar fi fost să mergem cu bicicletele prin Braşov să „facem o Poiană”. Dar de la Braşov Transfăgărăşanul e practic la o aruncătură de băţ aşa că am venit cu ideea de a boteza bicicletele în acele de păr de pe coborârea nordică.

Scutind anumite detalii, duminică dimineaţă solstiţiul de vară ne-a prins undeva pe DN1 spre Sibiu. Planul de a ajunge la Bâlea Cascadă în jur de ora 9 a reuşit. Ca de obicei, vremea pe Transfăgărăşan, ca oriunde la altitudine mare, este foarte schimbătoare. Când am oprit la Bâlea Cascadă era nor destul de jos însă nu ploua şi nici nu promitea că ar vrea să facă o astfel de măgărie (sau eram noi prea optimişti).

Înainte de a continua, câteva precizări: mi-am încălcat promisiunea de a mai merge în week-end pe Transfăgărăşan cu condiţia să fie de dimineaţă – se ştie că unul dintre cele mai bune antidoturi pentru domingueros de mierda este trezitul de dimineaţă – într-adevăr la ora 9 erau maxim 10 maşini în parcare la Bâlea Cascadă (anii trecuţi nu era loc de parcare câteva sute de metri mai sus sau mai jos de cabană). A doua precizare este că nu mai urcasem pe o bicicletă de 6-7 ani de zile şi nu aveam de gând să-mi testez rezistenţa drept pentru care am folosit serviciile telecabinei. Pe această cale îi invit pe puriştii pe "doo" roţi să se abţină sau în caz contrar, dacă practică schiul, să nu folosească teleschiul/cabina/sfoara atunci când vor să se dea de-a dura din vârful muntelui.

Aşadar, orele 9 trecute, scoatem bicicletele din maşină şi mergem la telecabină. „Ne luaţi cu biciclete? Sigur, de ce nu? Perfect!”. Drumul fiind deschis orice picnicar cu motor poate să urce la Bâlea Lac fără să plătească la telecabină aşa că a fost loc şi pentru bicicletele noastre. Am plecat aproape imediat (au fost simpatici şi ne-au aşteptat un pic până am urcat cu bicicletele) şi am început urcarea. Mersul cu conserva pe sârmă nu mă încântă în mod special însă trebuie să recunosc că priveliştea e interesantă. Din păcate la al doilea stâlp, cel de lângă cascadă, am intrat într-un nor din care nu am mai ieşit până sus. Sus se plăteşte – au fost iarăşi simpatici şi nu ne-au cerut bani pentru biciclete, doar standardul 15 lei de persoană.

La ieşire din clădirea telecabinei am prins şi unicele raze de soare într-un moment în care norul era indecis.

Am mers un pic pe lângă lac, am băgat bicicletele prin puţină zăpadă dar până la urmă am mers la drum ca să ne începem coborârea. Parcarea de la tunel, deocamdată goală.

Am pornit GPS-ul şi i-am dat bătaie. Şi da, e fain tare tare. Prima parte (acele de păr) am parcurs-o prin nor şi am oprit de mai multe ori pentru diverse poze.

Ceva mai jos, la intrarea pe platoul de deasupra cascadei am dat de un pic de soare dar norul nu ne lăsa în pace.

După platou urmează partea care dă fiori şoferilor, partea din drum care a fost săpată în munte şi care seamănă cu o terasă agăţată de peretele de stâncă. Într-o parte e peretele, în cealaltă parte e o cădere mai mult sau mai puţin liberă de 2-300 de metri. Tot în această zonă sunt şi o serie de semitunele (n-am idee care e termenul tehnic)...

...şi se poate vedea cât de mult s-a muncit la acest drum.

De altfel există şi două plăci comemorative în această zonă. Noi am oprit la Poarta Întâlnirii – pe 16 august 1971 în locul respectiv s-au întâlnit cele două echipe care lucrau din sensuri opuse.

Poarta Geniştilor este un pic mai jos însă nu am mai oprit la ea. De acolo nu am mai făcut opriri până jos la Bâlea Cascadă.

Dacă pare scurt asta este pentru că ESTE un traseu scurt. Sunt 13 kilometri de la lac la cabană, diferenţă de nivel 800 de metri. Depinde cât de repde vrei să-l parcurgi şi de câte ori vrei să opreşti. Spre sfârşit începuse să se aglomereze – se apropia de ora 11 – şi nu mai era nici o plăcere în a merge pe drum cu maşinile pe lângă tine. Trebuie să fie faintastic într-o zi din mijlocul săptămânii acolo.

Asta a fost ediţia 2009 de Transfăgărăşan. N-am prea stat cu aparatul în mână pentru că era al naibii de incomod să-l tot scot din rucsac pentru un singur cadru ca apoi să-l bag la loc şi pentru că eram ocupat să-mi aduc aminte cum se merge pe două roţi. Ne vedem la anul, poate.

Later Edit: Compania Nationala de Autostrazi si Drumuri Nationale din Romania (CNADNR) a deschis circulatia pe DN 7C - Transfagarasan intre 1 iulie si 1 noiembrie, iar pe sectorul de drum Balea Cascada circulatia este interzisa pe timpul noptii, a anuntat miercuri compania printr-un comunicat.

Aşadar am mers pe Transfăgărăşan cât era încă oficial închis.

1 mai la Secăria

Da, da, ştiu, a trecut de mult 1 mai. Un 1 mai care era cât p-aci să fie muncitoresc literalmente dar care a scapat până la urmă neatins. Aşadar am profitat de ospitalitatea Andreei (ospitalitate de care mai profitasem şi în august trecut). Anul acesta 1 mai a fost cam ploios, aşa că drumeţiile prin mocirlă erau excluse însă tot am reuşit să facem o mică plimbare pe Valea Doftanei mai întâi spre nord până unde se termină asfaltul, spre DN1A şi apoi spre sud, până după barajul Paltinu.

Acolo după baraj am descoperit un drum scurt, asfaltat proaspat care urcă printr-o pădure de fag până pe culme. Tronsonul de drum se numeşte Valea Fiarelor şi conţine unele dintre cele mai abrupte serpentine pe care le-am văzut.

Locaţia o să o revizitez, probabil la toamnă când mai rugineşte pădurea. De sus de pe culme se poate vedea o parte din Valea Doftanei, inclusiv Barajul Paltinu.

Lăsând la o parte excursia, ce am apreciat cel mai mult la această ieşire a fost că singura grijă era să fie lemnele uscate şi să nu se ardă grătarul.

Din nou pe două roţi

Din ciclul "Nu vreau nimic, doar mă laud" ţin să precizez că sâmbătă am reintrat în rândul celor cu roţi puţine şi fără motor, după 6-7 ani de pauză. Duminică am ieşit la o plimbărică de 13 kilometri pe care mi-am dorit-o de acum doi ani când am văzut drumul respectiv iar mai înainte probabil mi-o doream, numai că nu ştiam asta.

Un traseu de week-end

În principiu acest post ar fi trebuit să se cheme „Planul înclinat de la Comandău” dar nu a fost să fie. Acum aproape două luni am pornit din Bucureşti sâmbătă dimineaţa în direcţia Covasna via Braşov. Via Braşov pentru a ne îngroşa rândurile, desigur. Direcţia Covasna pentru că obiectivul era acolo.

Planul înclinat de la Comandău este o instalaţie feroviară aş putea zice construită pe la 1870 şi care servea la transportul lemnului peste un deal. Ideea e că şina urcă un deal foarte abrupt şi era folosit un sistem de scripeţi şi două platforme care se echilibrau reciproc. La mijlocul pantei platformele se ocoleau reciproc şi reveneau pe şina unică (sistem pe care l-am văzut la funicularele din Genova). Instalaţia e dezafectată din anii 90 şi este în stare avansată de degradare.

Cu oarecare dificultate am nimerit drumul în Covasna, drum care trece pe lângă spitalul de Cardiologie din localitate. Drumul e rău, macadam cu gropi, dar nu ţine decât un kilometru. Încă de la ieşirea din Covasna se merge alaturi cu şina de mocăniţă. Am ajuns la baza planului înclinat, ne-am dat jos din maşini şi ne-am minunat cum se poate ca în 10 minute să se treacă de la soare la ninsoare în aprilie. Ninsoarea nu a fost singurul impediment în a vizita locaţia. Pentru a urca dealul trebuie trecut un râu care trece printr-o râpă destul de adâncă. Teoretic se putea trece prin albie însă era deja frig şi cădeau primii fulgi aşa că am renunţat la idee. Singurul cadrul de acolo...

Râpa era traversată la un moment dat de un pod pentru vagoane, pod de lemn care a cedat până la urma, cred. Bârna din dreapta a servit ca un pod pietonal provizoriu însă adâncimea râpei mă făcea să zicem neliniştit la perspectiva unei traversări. Planul înclinat începe imediat în pădure.

Pentru că eşuasem mizerabil cu planul înclinat, am zis să nu încheiem ziua aşa repede aşa că am scos la iveală planul de avarie - anume parcurgerea drumului spre Târgu Secuiesc şi apoi trecut munţii spre Tuşnad sat. Drumul îl mai parcursesem acum mulţi ani în calitate de pasager. Pe atunci era un fel de drum forestier la care se lucra pentru amenajare. Din surse de încredere (spionii mei din Szent Gyorgy) am aflat recent că drumul e asfaltat şi numai bun de plimbare. Aşa că am pornit la drum, distracţia pe parcurs fiind dată de o pereche de walkie talkie-uri Oregon Scientific („Vulturul, recepţie. Aici Nevăstuica. Ai grijă la groapă”). Pe drum vremea s-a schimbat şi răzgândit de mai multe ori aşa că în trecătoare era iar nor şi umezeală.

Celălalt cadru din toată excursia, la coborâre spre Cozmeni (parcă aşa îi zice satului).

În Cozmeni am făcut stânga spre Tuşnad Băi unde am şi oprit pentru un prânz târziu la restaurantul de la Lacul Ciucaş. Drumul înapoi spre Braşov trece prin Sfântu Gheorghe şi e mai mult sau mai puţin execrabil. Totuşi se chinuie să-i facă ceva, un semn fiind faptul că au tăiat toţi copacii de pe margine. Nu mai ştiu pe la ce oră am ajuns înapoi la Braşov dar era pe înserate. De acolo am continuat singur spre Bucureşti pentru că era weekend scurt pentru mine. Atât.

Duminică dimineaţă

Unul dintre cele mai liniştite momente în care poţi face un drum cu maşina este duminică dimineaţă devreme. Foarte puţină lume are de ajuns undeva şi în general foarte puţină lume este trează în acel moment. Aş putea aproape să spun că mrită efortul de a te trezi într-o duminică dimineaţă senină de vară pentru a prinde răsăritul pe un drum pustiu.

Acoperişul Dobrogei, 2009

Acum vreo două luni, de Paşte mai precis, am dat o tură prin Dobrogea, aşa de control, să vedem că Ţuţuiatul mai e la locul lui. Un pic înainte de ora 10 am intrat în Greci, satul de la poalele dealului mai sus menţionat. Apropo, numele satului vine de la tăietorii de piatră care s-au stabilit aici pe la sfârşitul secolului 19 (zic şi eu, nu sunt foarte sigur) care de fapt nu erau greci, erau italieni, însă pentru localnici intonaţia semăna cu cea grecească şi aşa le-a rămas numele.

Am lăsat maşina în piaţeta din centru şi am luat-o la picior pe traseu. Traseul triunghi albastru începe chiar din piaţetă şi se continuă pe uliţele satului. Dăţile trecute când am mai fost pe aici, am parcurs uliţele cu maşina însă în unele locuri îţi rişti baia de ulei şi nu merită. Totuşi ai economisi 15 minute de mers pe jos (de care m-aş fi lipsit bucuros la întoarcere).

Ieşirea din sat se face, bineînţeles, pe uliţa (strada?) Ţuţuiatul.

Traseul, triunghi albastru cum ziceam,

urcă drept prin valea dintre vârfurile Greci şi Călcata (am să-i spun aşa pentru că aşa e trecut pe harta mea însă din câte ştiu e greşit. Totuşi nu-i mai ţin minte numele adevărat). La un moment dat se intersectează cu drumul de care/căruţe/utilaje de la carieră, drum pavat cu piatră de râu, rotundă. Imediat după asta traseul devine şi mai abrupt până când ajunge în Şaua Ţuţuiatul de unde ai de ales. La dreapta e vf. Greci, la stânga vf. Călcata, în ambele direcţii de-a lungul unui gard de sârmă ghimpată foarte vechi, în paragină. Care e povestea acestui gard, care se întinde pe două dealuri şi trece prin locuri aproape imposibile, nu ştiu. Aş fi curios să o aflu.

Noi am mers întâi spre dreapta şi am mai urcat încă vreun sfert de oră până pe vârf. Nu eram singuri, un mic grup de oameni îşi petrecea Paştele la cort pe vârf. Vedere spre vest de pe cota 467m.

Vederea spre est, nord şi sud este blocată de copaci. Cu un pic de chin poţi să vezi Luncaviţa. Vederea spre Galaţi nu e obstrucţionată însă vremea nu a ajutat nici de data asta. Cam asta se poate vedea spre Măcin/Brăila, după ceva post-procesare.

Măcinul, în prin plan, e la 10km depărtare, iar Brăila, în fundal, deşi nu pare, e la 25 de kilometri.

Ceva mai aproape, drumul de intrare în satul Greci.

Copaci înfloriţi pe lângă sat.

Dat fiind că stăteam bine cu timpul (urcarea durează cam o oră şi jumătate cu multe pauze) am zis să coborâm în şa şi să urcăm pe vf. Călcata.

De-a lungul urcuşului am întâlnit o serie de reprezentanţi ai wildlife-ului local, ţestoase şi guşteri în general. Guşterii nu prea stăteau la pozat însă la coborârea de pe vf. Greci am dat peste unul care a considerat că strategia „Dacă stau nemişcat nu mă vede şi scap” e mai potrivită decât fuga. În consecinţă...

La urcarea spre vf. Călcata peisajul e cam acelaşi. Undeva jos se vede drumul care duce la carieră.

Vf. Călcata (430m) e diferit prin faptul că vederea nu e obstrucţionată de copaci. Din păcate la ora la care am ajuns acolo, vizibilitatea se redusese şi mai mult. Tot pe vârf ne-am întâlnit a treia oară cu o turmă de capre.

Pentru sfârşit, am reeditat manevra de vara trecută de la coborârea de pe Priopcea: „O luăm pe acolo, sigur se poate coborî!”. Or fi munţii Dobrogei ştirbi şi de înălţimea unor dealuri, dar asta nu înseamnă că terenul nu poate fi extraordinar de dificil. De mai multe ori am dat de săritori de zeci de metri care au trebuit să fie ocolite larg.

Mbun, data viitoare o să aleg ceva mai domestic, să fie mai mult trekking decât alpinism. E deja în plan de fapt, doar că nu ştiu când o să ajung acolo.

Londra, ziua 3

A treia (şi ultima) zi de Londra am petrecut-o într-o alergătură continuă, fiind mai degrabă vorba despre o jumătate de zi. Eu având picioarele distruse din ziua precedentă am militat pentru ceva de care de obicei mă feresc, şi anume un muzeu. Totuşi, nu era vorba de zgâit la cine ştie ce pânze mâzgâlite de diverşi oameni, era vorba de London Science Museum. Înainte de a merge la muzeu mai aveam un lucru de făcut, tipic londonez, adică să mergem cu un double decker. L-am aşteptat la staţia de la London Bridge, la intrarea în City of London.

Am luat primul autobuz fără să studiem traseul şi fiindcă era liber iar noi eram turişti, ne-am urcat sus, în faţă.

Din autobuz am coborât undeva aproape de St. Paul’s ca să luăm metroul. De luat, am luat ţeapă pentru că staţia de la Blackfriars e închisă vreo doi ani pentru reparaţii aşa că am mai mers pe jos până la următoarea – ceea ce nu înseamnă foarte mult.

La Science Museum nu există taxă de intrare, numai că te controlează la bagaje să nu ai ceva bombiţă, cuţitaş, etc. La garderobă am realizat faptul că nu mai aveam decât vreo două ore de vizitat maximum şi totodată că nu mai aveam spaţiu pe card. Aşa că m-am limitat la câteva cadre.

Organizarea pe etaje nu mi s-a părut cea mai eficientă sau măcar intuitivă, însă asta nu înseamnă că nu am văzut lucruri interesante, despre care am învâţat sau am auzit la un moment sau altul. De exemplu, Stephenson’s Rocket sau o altă rachetă, de data asta adevărată, un V2. De asemenea se poate vedea cel mai mare cauciuc din lume, produs de Michelin (R63), primul camion Diesel sau Miss England I, ambarcaţiunea care a deţinut pentru un timp recordul de viteză pe apă, prin anii 20. La ultimul etaj sunt alte bucăţele de istorie: un exemplar de Hawker Hurricane, unul de Supermarine Spitfire - diverse Moth, biplane din primul război mondial...

...bucăţi din Comet-ul care a intrat în istorie ca primul avion de pasageri cu reacţie care a explodat în zbor, etc.

Timpul trece repede când caşti gura, aşa că pe la o oră destul de înaintată pentru programul nostru, ne-am îndreptat spre Soho să mâncăm la Shakespeare’s Head. Ceea ce am şi făcut însă a trebuit să alergăm ca să prindem shuttle-ul pentru aeroport.

Ok, am terminat cu Londra, la două luni după consumarea faptului - fapt care este parţial de vină pentru textul sărăcăcios de mai sus. Partea cealaltă de vină o poartă, evident, lipsa de timp. O să revin totuşi pe meleaguri româneşti cu vreo două drumeţii/road trip-uri.